Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)

Metamorfozis: Revedere

Christine Syracuse fu trezită de fiorii ce-i urcau pe şira spinării. Se mişcă uşurel şi deschise ochii obosită, încercând să se obişnuiască cu lumina puternică şi să se ridice în coate. Tot somnul, însă, zbură când privirea ei o întâlni pe cea limpede a lui Ron. Era întins lângă ea, rezemându-şi un obraz în palmă şi folosindu-şi mâna liberă să îi traseze linii pe întreaga lungime a spatelui, peste tricoului pe care îl împrumutase de la Benjamin. Simţi cum stomacul i se strânge când gândul o duse iar la el şi lacrimile i se strânseră în capul pieptului. Probabil că ceva de pe chipul său se schimbă pentru că Ron se opri din mişcări şi o trase aproape, până când fruntea ei se lipi de pieptul lui.

—Nu, îi mărmură el, aplecându-şi capul. Nu mai plânge. Nu rezolvăm nimic aşa.

Christine îşi muşcă buza, legănând din cap. Încă nu înţelegea de ce fusese omorât Benjamin şi de ce era urmărită de licantropi, şi se părea că nici Ron nu ştia răspunsurile. Totuşi, după câteva clipe de tăcere, Christine zâmbi în tricoul lui apoi chicoti cu voce răguşită. Ron se încruntă spre ea când Christine îşi ridică capul.

—Ce-i amuzant?

—Tu. Nu te-ai schimbat deloc, Ron Harthrow.

El rânji într-un colţ al gurii. Christine ştiuse mereu că, dintre toate persoanele pe care ea le întâlnise vreodată, Ron se descurca cel mai bine cu acceptarea pierderilor omeneşti. Moartea Loanei îl schimbase suficient de mult ca să reziste aşa-zisei ei morţi, de aceea, deşi Benjamin fusese aproape mereu alături de el, Christine ştia că nu trebuia să-şi facă griji. Pierderea îl rănise, nu îl dărâmase, în timp ce pierderea Loanei îl distrusese şi el avusese suficientă putere să se reconstruiască de unul singur. Ron Harthrow rămăsese, cu adevărat, acelaşi. Însă ea se schimbase.

—Încetează, îi ceru el dintr-odată, dându-i părul negru după urechie.

—Ce să încetez?

—Să te îndoieşti.

Ea se încruntă şi ceva din privirea lui se întunecă. Când se aplecă spre ea, Christine simţi cum inima îi ajunge în gât. Stomacul i se strânse şi palma ei îi cuprinse un obraz, cât să îi încetinească apropierea. Iubea când Ron o săruta, şi-ar fi dat zile din viaţă ca el să o facă, însă de data asta iubea mai mult felul în care o privea, ca şi cum în mintea lui se derulau sute de posibilităţi în care ar fi putut să o sărute şi să o atingă. În cele din urmă reuşi să îşi lipească buzele de ale ei şi Christine simţi cum ceva cald i se răspândeşte în vene când mâna lui îi cuprinse un şold, pe sub tricou. Îi lipsise atât de tare încât tot ceea ce se petrecea atunci părea ireal.

—Încetează să te mai îndoieşti de noi.

Murmurul lui peste gura ei se auzi înfundat şi Christine îşi trase pentru o clipă capul, privindu-l cu buzele desprinse şi ochi strălucitori. Apoi îl trase înapoi. Trupul lui îl acoperea complet pe al ei şi cu o singură mişcare agilă Ron îi trase tricoul împrumutat peste cap, lăsând-o în nişte pantaloni sport, suflecaţi ca să îi vină bine. Pe moment Christine rămase înţepenită, cu mâinile pe umerii lui, apoi săruturile din scorbura gâtului o treziră la realitate. Buzele lui Ron erau moi şi ardeau peste pielea ei. Christine ştia că îi săruta cicatricile, ştia că fiecare atingere de pe abdomen şi talie era menită să îi şteargă durerea şi să-i aducă aproape, aşa cum fuseseră până ca Loana să îi separe. Ştia toate lucrurile asta la fel de bine cum ştia că Ron o aşteptase în tot acel timp chiar dacă crezuse că o pierduse pe vecie.

—Există un noi? şopti ea cu voce tremurândă.

El îşi ridică capul, privind-o ca şi cum spusese ceva care îl jignise. Dar ceva din expresia ei vulnerabilă, încă speriată, îl făcu să-şi îmblânzească propia expresie până când Ron reuşi să zâmbească şi se aplece să o sărute.