Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)

Metamorfozis: Rex & Regina

 —Cei din familia Morgenstern au fost mereu un ghimpe în coasta altora?

Radon își aplecă capul și zâmbi viclean, pășind peste crăpăturile din pământ ca să ajungă în dreptul fiului său și al lui Joy. Sonnilon, deși își păstrase o expresie împietrită pe chipul ca de marmură, părea încurcat de apariția lui. Desigur, pentru că orice oponent în plus însemna timp pierdut, iar lui îi trebuia timp pentru ca Asmodeus să ajungă prin Porțile Iadului în lumea umană. Lui nu-i păsa de suflete și de demoni. Motivul exstenței lui era apariția lui Asmodeus, și nimic nu putea împiedica atingerea acelui scop.

—Probabil că am fost, răspunse Radon, ridicând impasibil din umeri, cu brațele duse la spate. Nu-s prea sigur. Nimeni nu a avut curajul să ne spună asta în față până acum.

Joy nu-și putea da seama dacă Radon vorbea serios ori juca la cacealma. Părea destul de credibil, dar Sonnilon nu fu impresionat, ba chiar își întoarse capul, ca să privească spre Porțile ce se îndreptau spre cer, pierzându-se în negura în care se transformase bolta. La un moment dat, degetele lui Hades se încleștară pe brațul ei și Joy tresări, privindu-l peste umăr. Ochii lui negri se uitau țintă înainte, iar tânăra observă că Radon, cu mâinile aduse intenționat la spate, le făcea un semn repetat cu ajutorul degetelor. Arătară, pe rând, trei cifre: unu, doi și, într-un final, trei. Joy se încruntă, dar Hades o trase în spatele lui din nou, ca și cum el înțelesese ceea ce Radon încercase să le transmită. Ori cel puțin bănuia.

—Nu folosi vorbe mari, Radon Morgenstern. Ai fost slab întreaga ta viață.

—Unul dintre motivele pentru care mă aflu aici, răspunse Radon repede.

Joy avu vaga impresie că pronunțase mult mai apăsat primul cuvânt decât pe restul, dar în acele clipe nu mai era sigură nici măcar de propriile gânduri. Își strânse brațele în jurul trunchiului și făcu un pas în spate, încercând să găsească în prezența lui Hades și în parfumul lui Gale, care continua să fie imprimat în materialul gecii, un mod de a se calma cât mai repede, ca să poată gândi limpede.

—Nu ai reușit să-i ții piept nici măcar Loanei. Contra mea ești deja pierzător.

—Două lucruri foarte diferite, Sonnilon.

Joy tresări. Radon chiar pronunța diferit unele cuvinte, iar acele cuvinte formau o numărătoare. Unu, doi... Urma trei. Dar ce avea să se petreacă la trei? Încordarea din umerii lui Hades nu părea a fi un semn bun, băgă Joy de seamă.

—Pe Loana am iubit-o. Tu, însă, nu ești tocmai genul meu. Dar nu o lua în nume de rău.

Sonnilon își miji ochii. Joy simți cum teama îi paralizează trupul. Ființa ce se afla dinaintea lor nu mai era un simplu om ori un vrăjitor ori un licantrop. Ființa ce se afla în fața lor era un demon. Cine ar fi putut câștiga lupta în fața unui demon? Cât de puternic trebuia să fie Hades ca să aibă o șansă? Joy nu era dispusă să riște ca să afle. Nu exista nicio modalitate de a-l opri pe Sonnilon prin forță fizică. Dumnezeule, poate că nu exista niciun fel de modalitate de a-l înfrânge, de fapt. Joy simțea cum toată speranța din ea este înlocuită de disperare. Dacă aveau să moară în acea noapte, tânăra nu știa, dar nici nu avea de gând să aștepte ca inevitabilul să se petreacă.

—Hades, oprește-te.

Deși nu știa cum, Joy îl simți cum o ia de mână și cum o strânge cu putere, ca și cum încerca să o determine să tacă. Ea se smuci. Brațul îi pulsă în urma mișcării și astfel își aduse aminte că, de data asta, Katherine, Dionnis și Iahme nu mai erau în interiorul ei. Era din nou o simplă necromantă, iar mica sa răzvrătire atrase atenția lui Sonnilon. Radon privi furios spre ei, ca și cum se asteptase să fi dispărut din peisaj până atunci, iar când se întoarse complet spre ei și dădu să se apropie, o negură țâșni precum un fulger și-l apucă de gleznă, trăgându-l înapoi.