Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)

Metamorfozis: Războiul inimilor

Joy nu dusese niciodată lipsa căldurii ca în acele minute lungi petrecute pe drumul spre Linderhof. Ajunseseră la palat târziu în noapte, tremurând din toate încheieturile şi amorţiţi, iar Ron şi Christine Syracuse îi întâmpinaseră şi îi duseseră în cea mai caldă încăpere. Acum, Joy stătea înfofolită în mai multe pături, în fața şemineului, iar Saber era tolănit lângă ea, cu botul pe labe şi coada bătând-o în spate, într-un ritm alert. Blana lui mirosea a scorţişoară, aşa cum făcea Raphael. Joy nu-l văzuse pe conducătorul Cabalului de când ajunsese şi până atunci. Christine îi împrumutase imediat nişte haine şi o sfătuise să facă cât mai repede o baie, iar Joy îi ascultase sfatul, pentru că nu-şi mai putea simţi degetele de la picioare.

Iniţial, când o văzuse pe holuri, alergând spre ei, Joy crezuse că e Loana. Gândul o îngrozise, dar în urma ei venise Ron şi numele pe care el îl strigase nu fusese al mamei lui Hades. Gale avusese dreptate când îi spusese despre ea. Christine Syracuse chiar era în viaţă, iar Hades ştiuse despre asta, însă Joy nu apucase să-l tragă la răspundere pentru că pe ea nu o informase. Nu-l mai văzuse de când fusese trasă de Christine în susul scărilor, spre baie, iar el rămăsese cu Ron, cu părul în continuare ud şi hainele murdare de sânge. Tăietura de pe sigiliu continua să sângereze şi Joy se simţea vinovată de fiecare dată când privirea ei se îndrepta spre el.

Dar gândul care o chinuia cel mai tare se învârtea în jurul lui Hades şi a propriilor lui sentimente. Joy îşi vârî mâna în buzunarul pantalonilor împrumutaţi de la Christine şi ascoase din el chatrix-ul alb, a cărui piatră se roti în aer de câteva ori până să încremenească. Hades apucase să i-l dea până să ajungă la palat, iar ea îl ţinuse ascuns de Christine. Era piatra lui Carlos, iar în interiorul ei se afla esenţa vieţii lui. Hades îl omorâse. Sabbah îl pusese pe Hades să-l omoare, iar Joy nu apucase să-l oprească la timp. Nu apucase să-l salveze cu adevărat, iar groaza din acea voce care-i repeta asta în minte o făcu să ascundă piatra înapoi în haină şi să se ghemuiască şi mai tare între pături, cu genunchii la piept. Purta pe cap un prosop uscat, ca să i se usuce părul, şi Christine îi oferise o bluză pe gât şi nişte pantaloni sport care îi veneau destul de bine. Dar Joy continua să se simtă rece şi amorţită.

După câteva clipe de tăcere deplină, uşa din spatele ei se deschise. Joy închise ochii, rezemându-şi fruntea de genunchi. Dacă cel din spatele ei era Raphael, dacă venise să-i ceară explicaţii despre Hades, ea nu ar fi ştiu ce să îi spună. Nu voia ca ei să afle că Hades fusese atât de vulnerabil. Nu voia ca ei să afle că Hades Morgenstern fusese folosit din nou ca o armă vie, ca un corp fără sentimente. Hades nu merita asta; nu o meritase niciodată, iar cineva trebuia să oprească şirul ăsta lung de durere prin care el era nevoit să treacă. Dar atunci când Saber se mişcă de lângă ea, Joy fu convinsă că cel din spate era Raphael. Stomacul ei se strânse. Cum ar fi putut să-l privească şi să-l mintă despre cele petrecute cu Carlos? Oare ei aflaseră? Oare ştiau că sediul Cabalului din Spania fusese atacat? Oare Hades le spusese?

O pereche de braţe se puseră în jurul ei şi interminabilul şirag de gânduri negre din mintea lui Joy se rupse. Strânsoarea din jurul taliei ei, pe deasupra păturilor, se înteţi şi ceva cald i se lipi de piept. În dreptul bătăilor inimii ei răsunau acum alte bubuituri ritmice, iar frigul începu să dispară cu adevărat atunci când fruntea lui Hades se rezemă de capul ei, încât Joy îi simţea respiraţia fierbinte pe gât. La picioarele lor Saber îşi reluase poziţia de mai înainte, dar de data aceasta coada îi rămase nemişcată. Pentru câteva clipe, doar mocnitul lemnelor în şemineu umplu liniştea din încăpere, unde umbrele jucau în colţuri şi trăcerea devenea apăsătoare.

—Nu le-am spus.

Joy închise ochii. Vocea lui Hades sunase atât de rece, sunase atât de îndurerată încât ceva din pieptul ei se frânse. Cu mişcări grele, neîndemânatice, tânăra se întoarse spre el, dezvelindu-se de pături şi trăgându-l cu braţele cât mai aproape, ca să-l încălzească. Hades refuza să o privească în ochi. Rana de pe gât fusese bandajată, purta haine noi, curate, şi câteva fire negre de păr încă îi cădeau ude peste frunte. Pe umeri, observă Joy, avea peceţile lui Azazel. Mâna ei se întinse şi îi mângâie pielea. Dădu conturul bandajului şi îi gâdilă gâtul, până ajunse să-i cuprindă obrazul în căuşul palmei. Când îi săltă chipul şi privirile lor se intersectară, Joy ştiu că venise clipa de care ea se temuse cel mai tare; clipa în care Hades ajunsese să cedeze din nou în faţa părţii întunecate din el, clipa în care toate eforturile lui de a deveni ceea ce fusese până ca Loana să-l distrugă se năruiau. Ochii lui negrii, goi, o priveau ca şi cum puteau vedea prin ea, ca şi cum gândul lui era de mult timp dus departe.