Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)

Metamorfozis: Început

Ceasul ticăia pe peretele de deasupra patului și Joy își ridică privirea ca să-l vadă și să nu ațipească. Își simțea capul greu, pleoapele ca de plumb și urechile înfundate, însă se ciupi de una singură de încheietură și-și deschise larg ochii, mișcându-și iar degetele prin părul lui Hades. El dormea cu capul în poala ei, cu brațele de o parte și de alta a coapselor ei, strângând-o involuntar din când în când, atunci când umerii și pleoapele îi tresăltau. De când se întorseseră înapoi în Syracuse, el continua să aibă tot felul de coșmaruri. Nu-i spusese până acum despre ce erau, dar Joy intuia deja și nu avea de gând să-l oblige să-i povestească despre ele dacă el nu se simțea pregătit. Așa că, de câteva nopți încoace, Joy îi veghea somnul fără ca el să știe, pentru că atât le mai lipsea, să pornească o ceartă pe tema asta și el să se simtă și mai vinovat decât se simțea deja.

Hades niciodată nu fusese afectat atât de tare de urmările acțiunilor sale. Oricum s-ar fi dovedit ele în final, el le-ar fi ignorat, s-ar fi prefăcut că nu au existat niciodată și ar fi continuat să meargă înainte. Acum, însă, la fiecare pas pe care-l făcea se oprea ca să privească înapoi, iar valul de regrete îl lovea de fiecare dată și-l sufoca, iar Joy trebuia mereu să-l scoată la suprafață. Iar ea avea de gând să facă asta până în clipa în care el nu ar mai fi avut nevoie, oricât de mult urma să dureze. În liniștea camerei, brațele ei se așezară ușor în jurul gâtului tânărului, degetele ei atingând cu blândețe orice le-ar fi apărut în cale. La un moment dat, greutatea lui îi aduse furnicături în tălpi și Joy se fâstâci cu grijă, dar nu-l trezi. Măcar treizeci de minute să mai reziste, iar drept ajutor, niște bătăi ușoare răsunară în ușa dormitorului și prin crăpătură își vârî capul Christine, mai întâi puțin, apoi din ce în ce mai mult, ducând cu ea o tavă pe care erau așezate două cești aburinde de ceai. După noapte aceea groaznică se înfruntaseră cu degerături și răceli, iar Joy își crease o obișnuință din a bea ceai zilnic, odată ce iarna era departe de a se fi terminat chiar și în America.

Și nimeni nu făcea un ceai mai bun decât Christine, care se apropia acum de pat cu grijă, lăsând tava pe noptieră și așezându-se pe scaunul de lângă aceasta. Avea părul împletit într-o coadă lungă ce-i traversa spatele și purta pe ea un pulovăr de culoarea cafelei cu lapte. De gât îi atârna un chatrix albastru, iar ea continua să-l țină între degete și să se joace cu el, privind preț de câteva clipe în gol, și abia după la Joy.

—Vladimir și Victor vor ajunge curând. Voi deschide portalul din România într-o jumătate de oră, iar Hades trebuie să fie prezent.

Joy legănă din cap. Privirea lui Christine era îndurerată și neliniștită în continuare. În fapt, greul abia începuse. Cabalul era sfărâmat, conducătorul lui nu mai exista, în urma căutărilor ce avuseseră loc la Sanctuar nu a mai fost găsit niciun trup. Se părea că lumina aceea orbitoare nu neutralizase doar demonii, ci orice ființă ce poseda viață. Pe Joy o îngrozea ideea că Hades ar fi putut ajunge la timp, că ar fi putut fi prins și el în acea vrajă ce închisese Porțile Abisului. Pe lângă asta, demonii ce fuseseră eliberați mișunau liberi prin lume și-și găseau gazde; trebuiau găsiți și puși la adăpost, înainte ca vreunul să o ia razna, înainte ca vreunul să atace. Victor Țepeș, conducătorul Consulatului vampirilor, căzuse la învoială cu ceea ce mai rămăsese din Cabal să îi ajute. Gale murise, părinții lui nu știau și Joy nu îi putea lăsa să caute acul în carul cu fân, așa că Victor le permitea să se folosească de puterile metamorficului său, Vladimir, ca să reușească să acopere urmele. Era singurul metamorfic de care mai dispuneau, iar Joy nu putea înțelege nici acum de ce Victor acceptase.

Poate din cauza lui Blake, care murise împreună cu Flavius în aceeași seară în care fusese vărsat atât de mult sânge. Flavius fusese cel ce o ucisese pe Charlotte, chiar dacă fără vreo intenție criminală. Potrivit lui Skye, licantropul își acceptase soarta. Cel mai probabil, clădirea se prăbușise peste ei înainte ca vreunul să iasă. Și, chiar dacă ar fi ieșit, Blake tot nu ar fi supraviețuit; mușcăturile de licantropi sunt letale pentru vampiri, iar el căpătase suficiente în drumul spre Sanctuar. Sorțile lor fuseseră pecetluite, dar Joy avea vaga impresie că niciunul, acolo unde se aflau acum, nu regreta alegerea făcută.