Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)

Metamorfozis: Repercusiuni

Lumina amurgului se scurgea din cameră, aruncând umbre sumbre în colțurile încăperii. Niciun sunet nu avea imperinența să deranjeze liniștea adâncă care se abătuse asupra dormitorului lui Joy. În fapt, trecuse ceva timp de când Joy ieșise din camera ei, în urmă cu o săptămână, după petrecerea de Halloween. Liceul fusese închis datorită incendiului ce pornise la intrare, pentru siguranța elevilor și pentru renovări. Oricum, Joy știa că nu ar fi ieșit din casă indiferent dacă se închidea sau nu. Hades își ținuse promisiunea făcută lui Charlotte, iar acum Sasha, mama ei, nu mai știa că avusese o fiică și că o și pierduse. Întreg orașul uitase cu desăvârșire de Charlotte, ca și cum ea niciodată nu existase. Dar fata cu păr lung și negru, cu ochi cenușii și trup plăpând trăise în Syracuse până să moară pentru ei. Pentru Hades și pentru Gale și pentru ea.

Iar Joy ura asta, la fel cum o făcea și Gale. De Hades, însă, nu mai știa nimic. O săptămână întreagă trecuse fără ca el să dea vreun semn cum că ar fi bine. Numai Dumnezeu știa pe unde umbla. Joy aflase de la Kit că e cu Scout, știa că, cel mai probabil, plecase tocmai până în Idianapolis, la tatăl lui Charlotte, ca să-l facă și pe el să uite. Nu era corect, Joy știa că nu era corect să manipulezi amintirile altor ființe umane, dar la fel de nedreaptă fusese și pierderea lui Charlotte. La fel de nedrept era tot ceea ce se petrecuse până atunci. Pierderea mamei sale, a lui Benjamin, distrugerile din Linderhof și acum și dispariția lui Charlotte; nimic nu era bine. Nimic nu era corect. Dar nu se puteau împotrivi destinului în niciun fel. Joy știa că oricât de mult ai fi încercat, ce era menit să se petreacă se petrecea cu sau fără voia ta.

Întorcându-se pe o parte, Joy își duse brațele sub cap. Stomacul ei scose un sunet iar tânăra se foii din nou, îmbrățișându-și singură torsul. Se întoarse spre geamul prin care intrau ultimele raze de lumină, privind cum întunericul începe să domnească peste întreg cerul. Avea o stare ciudată; o presiune îi deranja măruntaiele, urcându-i de-a lungul și de-a latul întregului piept. Își simțea lacrimile adunându-se, incapabile, totuși, să curgă. Joy ura să plângă în tăcere; ura când știa că nimeni nu era acolo să vadă că ea suferea și că avea nevoie de ajutor. Până la urmă, Joy avea nevoie de ajutor. Toți aveau nevoie de ajutor. Ziua de mâine era incertă, totul era nesigur și deloc ceea ce părea a fi. Lui Joy îi era groază de calea pe care alesese să meargă.

Când în ușă răsunară bătăi, Joy se întoarse din nou. Lauren băgă capul înăuntru, fără tipicul ei zâmbet. Joy știa că și ea suferea. Îi plăcuse Charlotte. O cunoscuse încă de când fusese mică, și mai mult de atât, Joy știa că era îngrijorată pentru ea.

—Te caută cineva.

Probabil că fața lui Joy se lumină, pentru că Lauren își feri privirea și legănă ușurel din cap.

—Nu este Hades. Sunt Skye și Blaise.

Tristețea o cuprinse pe Joy așa cum o picătură de cerneală colorează un păhărel cu apă. Apoi, după ce procesă și restul informației, ceva se aprinse în interiorul ei. Nu era furie. Era dezamăgire. Era uimire. Cum avuseseră curajul să apară după ceea ce se petrecuse? După o săptămână în care nu dăduseră niciun semn de viață?

Joy sări din pat, alergând desculță pe lângă Lauren și coborând într-o goană nebună scările. Se opri la jumătatea lor, și asta pentru că Skye și Blaise erau deja în living, în picioare, uitându-se la rândul lor la ea. O clipă părură uimiți, probabil că fața lui Joy nu era în cea mai bună perioadă a sa, apoi Blaise își abătu privirea într-o parte și Skye se apropie cu buzele întredeschise, în tocmai ca un cățeluș care își vede stăpânul după zile în care fuseseră despărțiți.

—Dumnezeule, Joy, ești...

—Ce căutați aici? o întrerupse Joy, iar Skye tresări, făcând un pas nesigur în spate.