Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)

Metamorfozis: Sacrificiu

Joy nu mai fusese de multă vreme în conacul Morgenstern. Construcţia rămăsese la fel de rece şi de dărăpănată ca ultima dată când o văzuse. Imaginea scărilor şubrede care duceau la etaj îi aduceau aminte de zecile de momente plăcute sau neplăcute, toate având legătură directă cu Hades. Când gândul îi zbură la el, Joy îşi îmbrăţişă singură torsul. Deşi ştia că Hades era capabil să-şi poarte singur de grijă, nu putea să scape de presiunea îngrijorării, care îi apăsa capul pieptului. Ce-i drept, prima dată se gândise doar la Gale. Gale era cel mai vulnerabil, dar în faţa unor licantriopi putea deveni şi Hades o victimă.

Iar asta o făcu să-şi amintească de Blaise şi Skye. Însă Joy nu simţi nici furie, nici ură. Inima i strânse la gândul că fusese trădată. Desigur, nu pusese întrebări de ce Skye îi trimesese printr-un mesaj că nu avea să o însoţească în acea seară. Nu pusese întrebări nici de ce Blaise nu insistase şi acceptase ca Joy să rămână nesupravegheată. Avusese încredere deplină în cuvântul lor. Iar ei o trădaseră. O vânau exact în acel moment, când Joy și Charlotte așteptau în liniștea mormântală din conacul Syracuse, în camera lui Hades de la etaj, unde lumina slabă a unei nocturne de pe stradă intra prin geamul murdar. Stăteau pe jos, iar rochia lui Joy își pierduse de mult culoarea pură de alb. Îi era frig, iar Charlotte stătea cu genunchii la piept, mai tăcută ca niciodată. Joy nu știa ce ar fi putut să-i spună. Se purtase urât cu ea în urmă cu ceva timp, când o învinovățise de dispriția lui Gale, și până și să-și ceară scuze era rușinos într-un asemenea moment, când Charlotte doar privea fix podeaua, cu părul negru încadrându-i chipul palid, împietrit.

—Hei, Charlotte, eu...

—Asta e camera lui Hades?

Joy se încruntă. Charlotte își întoarse capul într-o parte, privirea călătorindu-i dinspre geam spre ușă, scanând întreaga încăpere cu ochii săi cenușii, în tocmai ca cerul în timpul unei furtuni. 

—Da, răspunse Joy în cele din urmă.

—Aici a murit? 

—Hades nu a murit. Blestemul l-a închis în conac și i-a făcut corpul din materie spirituală. Dacă ar fi fost o adevărată fantomă ar fi mers în Lumea de Dincolo.

Charlotte se uită spre ea cu o expresie neutră, ca și cum știa că Joy o mințea. Însă Joy nu o mințea. Joy spunea ceea ce știa și ea, dar oare Charlotte știa mai mult de atât? Oare Charlotte știa, chiar, mai multe decât știa ea însăşi, şi asta datorită mesagerilor?

—Haide să coborâm la parter, ceru Charlotte, ridicându-se în picioare. 

Făcu un pas spre ușă, dar apoi un zgomot puternic răsună în liniște, asemănător cu spargerea unui geam. Cele două fete înghețară, iar Joy simți cum inima stă să-i sară din piept. După se făcu iar liniște. Făcând un schimb de priviri cu Charlotte, Joy se ridică și ea. Licantriopii nu erau simple animale. Îşi puteau relua forma umană oricând, și mai mult de atât, deţineau inteligență și transformați. Să se ascundă în conacul Morgenstern nu fusese una dintre cele mai bune idei, însă Joy nu avea de gând să accepte faptul că șansele lor de a ieși cu bine din acea încurcătură erau așa de mici. Trebuiau să tragă de timp până apărea Hades. 

Ducându-și un deget la buze, cât să-i transmită lui Charlotte să tacă, Joy se îndreptă spre ușa deschisă. Ieșise din balamale cu mult timp în urmă, când Hades o trântise furios, cât să o facă pe ea să plece și să nu se mai întoarcă. Sentimentele ce îi traversaseră ochii când înțelesese că Joy nu avea de gând să-l părăsească apărură în spatele pleoapelor ei, dând naștere determinării. Nimic nu urma să o separe de Hades; nici măcar moartea.