Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)

Metamorfozis: Aripi retezate

Christine își presă palmele de coapse. Bărbatul din fața ei își feri o clipă privirea. Își aducea aminte de el. Trecuseră câteva luni de atunci, însă Christine nu putea uita starea în care ajunsese Elias la spital. Nu putea uita nici groaza cu care Flavius cerea ajutor și nici cât de greu se recuperase după ce își folosise puterile de vindecare ca să-l salveze pe copil. Însă nu înțelegea de ce era Flavius acolo. De ce Flavius fusese cel care o urmărise atunci, cu evidenta dorință de a o omorî. Știuse că el era licantrop încă de când intrase prima dată în spital, cu Elias pe brațe, dar nu se așteptase ca tocmai el să fie în haita trădătorilor.

—Nu credeam că-ți vei aminti, vorbi el în cele din urmă.

Christine se înfrigură când o rafală de vânt îi umflă părul și îi biciui fața. Flavius făcu un pas spre ea, apoi privi agitat în jur.

—Nu pot sta. Îmi vor observa absența cât de curând. Christine-

—La cine te referi? îl întrerupse ea. De ce m-ai urmărit în seara aceea? De ce ați vrut să mă omorâți?

Expresia lui Flavius se înăspri. Christine își aduse aminte de chipul lui în acea dimineață luminoasă, când venise să-i spună că starea de sănătate a lui Elias se stabilizase și nu mai exista niciun pericol. Acum, bărbatul avea sprâncenele încruntate și maxilarul încordat. Părea, pe bună dreptate, încurcat și foarte agitat.

—Nu voiam să te omorâm, îi zise el. Primisem ordin să te prindem și să te luăm cu noi. Dar tu ai opus mai multă rezistență decât mă așteptam.

Christine pufni.

—Doar nu credeai că o să vă aștept cu o fundiță prinsă deasupra capului, nu-i așa?

Spre uimirea ei, expresia rigidă a lui Flavius se mai destinse și bărbatul surâse.

—Ar fi fost o priveliște extrem de plăcută.

Christine tresări. Își presă și mai tare palmele de coapse și clipi în același ritm cu bătăile inimii.

—Ce vrei?

—Să te avertizez, spuse el, făcând încă un pas înainte. L-au prins pe Hades.

Liniștea ce-i succedă vorbele îi aduse lui Christine un gol în stomac. Vântul începu să vuiască rece în jurul palatului, iar Christine nu știu dacă tremura datorită frigului sau a ceea ce tocmai aflase. Îl aveau... pe Hades? Cine și cum reușiseră să-l ia? Era și Ron cu el?

—A venit singur la noi, continuă Flavius.

—La voi? se răsti Christine. Care vo-

În următoarea secundă Flavius era în fața ei și îi acoperea gura cu palma. Era, își dădu Christine seama, mult mai înalt și mai rigid decât ea. Cu mult mai mult. Umbra creată de corpul lui o acoperea în totalitate. Avea palma caldă, așezată ferm peste buzele ei, în timp ce cealaltă mână îi ajunsese în păr, cât să-i susțină capul. Ochii ei se măriră, iar el legănă ușor din cap, privind iar înapoi, spre întunecimea pădurii.

—E un licantrop, zise el ușor, aplecându-se spre ea. Nu trebuie să mă vadă.

Christine se încruntă, prinzându-l de încheietură și trăgându-i palma. El își luă imediat mâinile, dar tânăra simți atingerea palmei lui pe obraz pentru o secundă.

—Vino, îi zise, apoi se întoarse pe călcâie, spre aleea pe care venise.

El o urmă tăcut. Pașii ei se auzeau, dar ai lui nu. Christine se uită după Raphael sau oricine altcineva, apoi îl trase pe Flavius după ea, pe ușa din dos a palatului. El era exact în spatele ei, urmărind-o agil, iar Charistine avea impresia că-i simțea respirația caldă în ceafă. Apoi o opri. O prinse de încheietură în pragul ușii bucătăriei și o trase într-o parte, lipind-o de trupul lui. Christine icni, apoi pași se auziră pe hol și tânăra se aplecă ușor înainte, privindu-l pe furiș pe Raphael cum se îndreaptă spre scări, netezindu-și obosit părul. Când el dispăru din raza ei vizuală, Christine se întoarse spre Falvius.