Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)

Metamorfozis: Alter ego

  „Aperi ce-n noi e poveste,
ce n-are nevoie de scut,
amintiri sângerânde de ghimpi
şi de roze din vremi de-nceput,
amăgirea supremă, ardori de pleromă,
dragostea albă cu mândra-i aromă?"

                                                 —Lucian Blaga, „Scutul"

*

Kit Huxley nu fusese decât o dată în viață atât de tulburat precum era în acea noapte geroasă de ianuarie, când stătea în fața ușii camerei de motel a lui Scout, frecându-și inconștient palmele una de alta după ce înghețase pe drum. Desigur, pe când o simțise prima dată, groaza asta lăuntrică nu durase decât câteva clipe, până în momentul în care dăduse buzna în camera lui Hades și-l văzuse pe tânăr prăbușit la podea, fără suflare, într-o băltoacă de lichid roșu. Sentimentul mai durase puțin și după așa-zisa lui înmormântare, până când obișnuința reușise să i se instaureze în minte. Hades nu mai era. Îl pierduse, iar Kit ajunsese la concluzia că era, cu siguranță, blestemat. Își văzuse mama măcelărită în Al doilea Război Mondial, și la fel se întâmplase și cu frații lui mai mici, Janette și Thommy, și bunicul John. Fusese atât de vulnerabil, atât de incapabil să facă ceva, iar când Hades îl scosese de acolo, când Hades izbutise cumva să ducă armata germană de nas, Kit simțise cum e mângâiat de aripile unui înger.

Apoi îngerul l-a scăpat în Iad. Vinovăția urma să-i roadă toată viața sufletul; faptul că nu fusese suficient de antrenat ca să-și folosească magia la capacitate maximă îi luase absolut totul. Frații, mama și pe enervantul ăla de John care vorbea mult dar de care îi era atât de dor chiar și acum. Totuși, într-un fel pe care Kit nu-l înțelegea, cunoașterea lui Hades și pierderea lui îl căliseră. Kit era obișnuit; Kit știa că persoanele din viața lui nu aveau să-i fie alături mereu. Aveau să dispară mai devreme sau mai târziu, toţi, unul după altul. Dar nu-şi dorea ca primul să fie Hades. Simţea că, de data asta, pierderea lui Hades urma să-l lase cu un handicap. Urma să-l lase incomplet. Singur. Din nou singur.

Kit bătu în uşă. Era ora doisprezece, într-o noapte geroasă,  iar motelul la care Scout stătea era cufundat în linişte. De partea cealaltă a uşii se auziră paşi, apoi Scout apăru în prag, îmbrăcată într-un tricou fără mâneci, cu lanţul ei de aur atârnându-i cuminte la gât, lângă inimă, peste pielea palidă. Păru uimită să-l vadă acolo.

—Kit? întrebă ea.

El nu ştiu cu exactitate cum să îi răspundă. Venise să-i spună că doi vrăjitori din Cabal aveau să fie sub protecţia lui şi că, cel mai probabil, Hades avea să apară ca să le ia puterile, aşa cum sugerase Christine. La fel de probabil era ca şi Serje să-şi facă apariţia, aşa că Kit se simţi responsabil să vină şi să o informeze.

—E vorba de Serje.

Scout păli. Îşi umezi buzele şi Kit resimţi golul din stomac pe care ea i-l adusese prima oară când venise în căutarea lui Hades,  cu luni în urmă. Apoi tânăra se dădu din uşă şi îi făcu semn să intre.  Kit trecu pe lângă ea, iar camera mică de motel era cufundată în mirosul trandafirilor vara. Pe moment îl ameţi. Scout îl ameţea. Vocea ei, privirea ei, cuvintele ei; Kit se simţea vulnerabil când ea era lângă el.

—L-aţi găsit? îl întrebă ea.

Tristeţea din vocea ei îl duru. Scout oftă, grăbindu-se să strângă ceva de pe pat. Kit îş dădu seama că erau poze. Nu apucă să vadă clar niciuna dintre ele, însă, pentru că Scout le ascunse în noptieră, apoi îşi trecu mâna prin păr. Când îl privi încercă să pară hotărâtă, neînduplecată, dar eşuă. Kit ştia prea bine cum era să poţi masca unor sentimente false. O încercase şi el de câteva ori, până ca Hades să o facă ţăndări. De atunci nu o mai folosise, şi se părea că şi Scout avea nevoie de ajutor ca să scape de ea.