Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)

Metamorfozis: Abysso Portas

—Ridică-te, Serje.

Vocea lui Kit răsună printre ruinele Sanctuarului Celestial, părând mai rece decât însuși acea seară de ianuarie. Serje se așezase jos, rezemat cu spatele de una dintre coloanele de piatră ce reușise să biruiască lupta contra timpului. De fapt, atunci când ajunseseră, orice putere îl părăsise și alunecase de-a lungul coloanei, strângându-și genunchii la piept și rezemându-și fruntea de palmele încleștate. Îi tremurau umerii, iar Kit petrecu o clipă privindu-l cum se lasă pradă durerii și agoniei, ca mai apoi să se repeadă spre el, să-l apuce de gulerul jachetei și să-l scuture. Serje îl privi furios, printre lacrimi; ceva din privirea lui părea rupt din Scout, iar Kit își pierdu din avânt pentru o clipă.

—Ți-am spus să te ridici, Serje!

Serje își încleștă maxilarul, dar nu făcu nicio mișcare în încercarea de a se elibera. Ca și cum nu-i păsa dacă Kit urma să-l omoare, ca și cum îl provoca din priviri să strângă și mai tare gulerul jachetei, ca să-i taie complet răsuflarea. Însă Kit îi dădu drumul și Serje căzu la pământ cu un bufnet ce răsună în noapte, ridicându-se cu ecou spre luna ce strălucea deasupra lor. Lumina era aproape orbitoare. Portalul, poarta Abisului, se formase deja. Mai lipsea cheia care urma să o deschidă, iar acea cheie era deja în mâinile lui Sabbah.

—Vino, trebuie să o găsim pe Sabbah.

—M-a mințit.

Kit scoase un sunet întrebător din capul pieptului. Serje își întoarse capul într-o parte, aplecat în așa fel încât nu îi puteau fi văzuți ochii. Pumnii îi tremurau, ascunși de o parte și de alta a trupului, iar umerii i se scuturau. Însă de data asta nu mai plângea. Lacrimile i se uscaseră pe obraji, iar furia îi mocnea în ochii albaștri.

—Mi-a promis că mă va ajuta să o găsesc. Mi-a promis că mă va ajuta să-i ofer viața pe care o merita. A ucis-o. Sabbah a ucis-o, iar eu am ajutat-o.

Serje își cuprinse chipul între palme și câteva clipe privi în jos, spre un punct fix, ca și cum întregul loc se rotea cu el și altfel nu ar fi putut opri starea de greață care i se formase în stomac. Însă nimic nu ar fi putut opri distrugerea continuă care se petrecea atunci înăuntrul său. Sebastian, părinţii săi şi acum Scout. Serje privise cum tot ce era mai important pentru el îi scapă printre degete. Judecata lui greşită îi ucisese.

—Cum ai ajutat-o? murmură Kit, strângându-și degetele în pumni. Tu ai fost cel care a aruncat-o în fața licantropului? Tu ai fost cel care a dat-o la schimb pentru o cheie?

Serje își ridică fruntea. Ochii lui albaștri sclipiră când îi întâlniră pe ai lui Kit. Arăta vulnerabil și mic, stând ghemuit în acel colț, cu obrajii traversați de urmele lacrimilor și cu buzele desprinse, ca și cum ceea ce Kit spusese aprinsese în interiorul minții lui o luminiță. Apoi Serje râse. Nu un râset adevărat, ci mai mult un pufnit slab, înfundat, în urma căruia își aplecă iar capul, agonia scăpând din trupul lui tensionat pentru o clipă atunci când îşi ridică din nou privirea şi ochii lui electrizanţi îi ţintiră pe ai lui Kit cu o hotărâre cutremurătoare, aproape neomenească.

—Nu încerca să-l faci pe Morgenstern singurul vinovat, Huxley.

Kit își ținu respirația. Să audă numele lui Hades în acel moment era la fel de dureros ca o lovitură de bici pe spatele gol. Nu ştia dacă ceea ce simţea atunci apăsându-i pieptul era furie, ură, durere ori, poate, frânturi din fiecare. Nu ştia dacă acele sentimente erau îndreptate spre Sabbah, Hades, Serje sau chiar spre el însuși. Singurul lucru de care era convins îl reprezenta faptul că încă nu conştientiza amploarea celor petrecute. Gravitatea. Durerea. Probabil că încă nu trecuse de starea de negare. Lanţul lui Scout era rece peste pielea lui şi ceva din Kit încă aştepta ca ea să vină şi să-l încălzească cu propria respiraţie. Ceva din Kit încă refuza cu înverşunare să creadă, iar Serje își dădu seama de asta și capul îi alunecă într-o parte, într-o manieră întrebătoare, ca mai apoi să-l privească compătimitor, ca și cum până și lui îi era milă.