Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)

Capitol special: A doua șansă

Palmele lui Christine loviră uşile cât să le deschidă şi să poată ieşi din marea sală din Neuschwanstein. Întregul castel era agitat iar inima tinerei femei bătea cu putere, încât ajunseseră să-i tremure mâinile. Trecuseră vreo şase luni de când ea şi Hades fuseseră mutaţi din conacul Syracuse în inima Cabalului, în Neuschwanstein, unde Hades avea să-şi dezvolte puterile fără vreun risc. Deşi nu era întru-totul de acord, Christine se bucura că fusese acceptată şi prezenţa ei odată cu cea a băiatului.

Însă, acum Christine nu era îngrijorată cu privire la Hades, care era în camera lui şi îşi făcea somnul de prânz. Altă veste îi făcuse stomacul să se strângă de o groază pe care nu o simţise prea des până atunci. Paşii îi tropăiră pe scările ce duceau la primul etaj iar pumnii i se încleştaseră în poalele rochiei de culoarea piersicii. Fire negre de păr i se desprinseră din împletitură, încadrându-i chipul palid. Până ajunse la destinaţie se ciocni de servitorii care cărau agitaţi medicamente şi apă caldă, iar în faţa uşii din lemn de stejar Christine se opri cât să-şi tragă sufletul şi să-şi calmeze tremurul din voce. Apoi intră.

—Ron!

Numele lui îi ieşise de pe buze inconştient. Nu era tocmai politicos să dea buzna în camera lui, mai ales într-o situaţie de criză cum era aceea, când trebuia să întindă toţi o mână de ajutor. Nu se descurca aşa bine la magia de vindecare, aceea consta în pierderea unei cantităţi mari de energie, energie de care Christine nu dispunea, însă putea ajuta la îngrijirea rănăţilor prin metode umane. Totuşi, când îl văzu pe Ron întins în pat, cu cămaşa plină de sânge şi cu două tăieturi adânci traversându-i pieptul, Christine se gândi mai bine la capacitatea puterilor ei de a vindeca.

—Domnişoară, nu pot opri sângerarea! zise Meredy panicată, una dintre servitoarele cu câteva cunoştinţe în medicină.

În acel timp punea comprese peste răni, iar Ron părea traversat de dureri agonizante, chiar dacă îşi ţinea ochii deschişi şi privea ţintă la locul sfirtecat. Christine simţii cum o greutate îi cade pe umeri, făcându-i ceva din piept să se strângă. Apropiindu-se de pat, tânăra îi luă locul lui Meredy, apăsând cu prorpiille mâini tremurânde peste comprese.

—Du-te după Benjamin, ceru Christine. Şi găseşte pe cineva care să poată face vrăji de vindecare.

—Dar domnişoară, toţi vrăjitorii deja...

—Grăbeşte-te, Meredy!

Christine fu uimită de tonalitatea pe care o căpătase vocea ei. Meredy făcu un semn din cap şi alergă spre ieşire, închizând uşa după ea. Privirea întunecată a lui Christine se îndreptă automat spre Ron. El încercă să se ridice în şezută şi să se rezeme pe coate, dar Christine îl împiedică. Mușchii i se contractau iar maxilarul îi devenise o linie subțire, semn că durerea îl făcea să-și încleșteze dinții.

—Nu te mai mişca, îi ceru, încercând să-şi calmeze vocea tremurândă. O să ajungă imediat...

—Jos sunt răniţi mai grav decât mine, vorbi Ron, dar glasul îi sunase ca un hârâit sfârşit. Nu e aşa mare lucru.

—Nu e mare lucru? repetă Christine, luând compresa de pe răni ca să inspecteze crestăturile. Ron, asta este foarte rău.

—Rebelii au fost mai organizaţi de data asta şi şi-au făcut apariţia şi câţiva trădători licantriopi.

Sprâncenele lui Christine se arcuiră. Cu o mişcare bruscă, tânăra aruncă compresele în apa deja înroşită din găleata de la capătul patului. Agitația o cuprinse și mai tare, iar un fior îi urcă șerpuit pe șira spinării și o făcu să se cutremure vizibil. Ochii lui Ron, rămași la fel de agili și de atenți, surprinseră momentul, iar buzele i se desprinseră în încercarea de a spune ceva, însă tăcerea rămase tăcere ceva timp. Deși șase luni se văzuseră zilnic, deși Christine încercase pe cât posibil să se apropie de el, relația pe care o aveau era la fel de rece și de distantă, și poate de aceea Christine simțea acum acele înțepături în obraji și de-a lungul gâtului.