Apelul || H.S

>>8<<

Numar necunoscut: 23:30

-Hei... am spus cu o voce mica.

-...

Din nou, de pe partea cealalta a apelului nu se auzea obsolut nimic insa nici nu ma asteptam. Aveam un sentiment straniu totusi, stiam ca sunt ascultata, cu toate ca nu ai fi zis asta, insa straniu era faptul ca incepuse sa-mi intre in rutina zilnica apelul necunoscutului.

Lacrimile amenintau sa-mi paraseasca ochii, astfel ducandu-mi maneca la ochi sa impiedic drumul lor spre intreaga mea fata.

-Ce faci?

-...

-De fapt, nu stiu de ce mai intreb. Era clar ca nici acum nu-mi vei raspunde...

-...

-Vrei sa jucam un joc?

-...

-O sa-l iau ca pe un da. Eu iti pun cinci intrebari, care vreau. Dupa ce ti le-am pus, tu inchizi apelul si scrii raspunsurile intr-un mesaj pe care mi-l trimiti dupa. Imi trimiti in acelasi mesaj, intrebarile tale pentru mine dupa care, dupa vreo cinci minute, ma suni sa-ti raspund. Aveam voie cu intrebari a caror raspunsuri sunt da, nu si pas. Daca esti de-acord, apasa pe o tasta.

Nu stiu de unde imi venea ideea nebuneasca de a juca acest joc cu un... anonim, poate de la faptul ca vreau sa aflu mai multe despre el...

Sunetul iritant provocat de anonim care tocmai apasase o tasta, semn ca vrea sa jucam jocul.

-Atunci... sa incepem. Prima intrebare: Te cunosc? A doua: Iti place sa ma suni, de o faci in fiecare zi? A treia: Nu poti vorbii la telefon, de nu o faci? A patra: Esti mai mare decat mine? Si a cincea: Mai suni pe cineva, asa cum faci cu mine?

Apel incheiat: 23:48

Mesaj de la necunoscut: 23:54

Anonim: Pas. Da. Pas. Da. Nu. Prima: Iti place sa vorbesti cu mine? Doi: Ai vrea sa ne vedem? Trei: Stii ca daca nu vrei, poti sa nu mai vrobesti cu mine? Patru: Iti este frica de mine? Cinci: Iti vine sa plangi. Este grav?

Numar necunoscut: 23:58

-La prima zic pas... Da... Da, stiu. Nu stiu de ce inca mai vorbesc cu tine. Pas... Si cinci, de unde stii? E atat de ciudat.

-...

-Ca sa-ti r-raspuns... n-nu este g-grav... mi-am adus a-aminte ce s-s-a intamplat a-azi la s-scoala. am spus suspinand.

Incheietura ma durea groaznic, cu toate ca o bandajasem de cand am venit, insa degeaba. Amintirea de astazi cu... Harry, ma bantuie si acum. Nu-mi este frica de el... sau da?

Habar nu am. Dar stiu ca nu mai vreau sa dau ochii vreodata cu el, ironic e ca suntem la acelasi liceu.

-Trebuie s-sa inchid... imi pare rau...

Apel incheiat: 00:03

Mesaj de la necunoscut: 00:04

Anonim: Nu fa ceva ce vei regreta...

Mesaj necitit.

Am aruncat telefonul prin camera, ingropandu-mi fata in perne si incepand sa plang. Nici nu stiu cum viata mi-a dat atatea lovituri, la fel cum nu stiu cum am rezistat pana acum, si cum inca o mai fac.

Durea, nu fizic, caci incheietura era singura care in acest moment nu imi mai pasa, ci pshic. O durere diferita de cele fizice, dar mult mai dureroase. Mai intai, pierderea mamei. Doare, doare sa ai in fiecare zi cel putin o data imaginea cu trupul ei fara vlaga, para pic de viata, intins pe faianta rece a baii.

Se sinucise. Fara vreun resentiment, fara sa se gandeasca o secunda la fata pe care o crestea. Ii zicram mama... cu toate ca nu-mi era una. Fusesem adoptata de ea cand aveam doar doi ani, insa de atunci, ii ziceam 'mama'. O iubeam, Doamne cat o iubeam! Si inca o fac... doar ca nu mai este aici sa-i spun.

La zece ani, ramasesem a nimanui, pentru a doua oara. O femeie, care se autointitula matusa mea, fiind sora vitrega a mamei, a primit acordul instantei sa-mi devina tutore. Toate bune si frumoase pana la paisprezece ani cand il cunoscuse pe Klaus. Un barbat frumos, de aproximativ patruzeci de ani. Eram fericiti, ma tratau ca pe propria lor fiica pana intr-o seara.

Mai multe persoane si-au facut aparitia in casa cand noi stateam in sufragerie si eu tocmai le povesteam ca urma sa merg intr-o tabara.

Aveau arme... si erau multi. Imbracati in negru, cu fetele descoperite. Erau... duri. Aveau pe fata niste zambete... zambete nemiloase. Se bucurau... reusisera. S-au razbunat.

Pana si acum aud acele zgomote infernale de foc de arma. Ii vedem tinand pistoalele indreptate spre cele doua persoane care mi-au mai ramas. Si au tras. Tipam, urlam, plangeam, eram speriata. Trupurile lor cazusera pe jos pline de sange. Ma uitam socata la ele. Nu-mi venea sa cred.

Inainte sa plece acele persoane care mi-au distrus viata pe care abia o descoperisem, unul din ei s-a intors spre mine cu un zambet bolnav.

"Cand o sa fii mare, sa nu uiti sa-ti platesti datoriile." si cu asta a plecat razand.

Iar acum... acum devenisem tinta sigura a unui om, unui mafiot fara suflet. Caci asta era Harry. Aflasem de la Elissa, ca ei, cretul si grupul lui, se ocupa cu afaceri ilegale. Tocmai de ce am vrut sa ma feresc, pana acum se pare.
***

Ora 3 a.m ma gaseam stand pe scarile din fata casei, fumand. Uram ca am ajuns din nou sa apelez la ele, pentru a ma calma, iar de data asta banuiesc ca va fii definitiv. Priveam pierduta in fata, cu toate ca nu vedeam nimic. Era intuneric, felinarele nefiind aprinse din cauza lipsei de curent pe toata strada. Dar, imi placea.

Intunericul, ei bine, este acum bine venit. Exact ca starea mea, ca mine. Stiam de mult ca eram intr-un abis adanc, fara pic de lumina. Si era chiar bine sa stii ca, daca ai muri maine, numeni nu ti-ar duce lipsa. Pe mine ma bucura. In trucut, cand murise mama... am avut mai multe tentative de sinucidere. Noroc cu Anne care ma gasea mereu la timp. Insa stiu ca o data, eram singura acasa, iar eu eram in baie cu un cutit in mana. Plangeam, tocamai in seara aia avusesem un alt vis cu mama intinsa pe jos, plina de sange. Nu mai suportam, voiam sa fiu langa ea, sa fim din nou doar noi doua. Omorandu-ma, credeam ca ne vom reintanii. Insa, cumva, mi-am adus aminte de Matusa Anne si Klaus de cate ori imi spuneau ca ma iubesc si ca ar fi distrusi daca mi s-ar intampla ceva.

In ultima secunda, mi-am adus aminte cum m-am simtit eu cand s-a sinucis mama. Distrusa. Speriata. Tradata. Asa ca, am scapat cutitul pe jos, gandindu-ma ca nu vreau ca ultimele persoane pe care le mai am sa simta ce am simtit eu, nu merita.

Insa acum, daca voiam sa fac ceva, nimeni nu avea sa-mi duca lipsa. Jessica... Jessica este o simpla fata cu care impartim aceeasi casa. Amandoua voiam sa cumparam casa asta, asa ca intr-un final ne-am inteles sa o cumparam amandoua. Pe niciuna nu ne deranja sa aveam prin preajma o alta persoana. Niciodata nu am fost prea apropiate, dar nici indiferente. Daca uneia i se intampla ceva, cealalta era mereu aproape, dar nu eram nici genul care sa-si impartaseasca secretele. Poate... poate i-ar parea rau daca as face ceva necugetat... dar, doar poate.
***

A/N: L-am facut ceva mai lung fata de celelalte - bine, mult mai lung - si tind sa va anunt ca si urmatoarele o sa fie la fel ca asta sau mai lung. Pe viitor necunoscutul care o suna seara, s-ar putea doar sa-i trimita mesaje, nu o s-o mai sune atat de mult, insa cum spune si titlul cartii, o sa se bazeze totusi pe ideea cu apelul. Dar, vreau sa va anunt ca, cartea asta nu este ca celelalte de acest gen. O sa aiba actiune, nu numai vorbit la telefon si atat. Apelul || H.S o sa devina o carte in toata regula. Cu actiune, personaje... si o sa aflati pe parcurs. :)
Kisses!
Necorectat.

*lla