Apelul || H.S

›»17«‹

*Perspectiva lui Harry*

-In seara asta trebuie sa fim la garaje. Austin a spus ca vrea sa ne vada pe pista.

-Pana rezolva el toata problema, noi trebuie sa le distragem atentia. Deci baieti, in seara asta trebuie sa concureze cineva cu Black.

O liniste apasatoare s-a asternut printre noi, ceilalti fiind mai mult ca sigur, depasiti de situatie. Nu-si sacrificau ei viata pentru o amarata de cursa.

-O fac eu. le-am spus, primind o multime de priviri mirate.

-Harry... Derek a mormait nemultumit de alegerea mea.

-Daca niciunul din voi nu aveti tupeu, asta nu inseamna ca nici eu nu am. Asa ca, vedeti-va in continuare de ce dracu faceati pana acum! Eu doar v-am anuntat, nu v-am cerut permisiunea. le-am spus nervos, plecand de langa ei.

-La miezul noptii sa fii acolo. a strigat un tip din echipa cu noi, nestiindu-i numele.

-Anunta-l si pe Austin. i-am spus inainte sa urc in masina.
***

Ce rost mai avea?

Parintii mei au murit, eu m-am prostit intrand intr-o mafie periculoasa care acum, o consider un loc unde trebuia de fapt sa fiu. Toti, Austin, Mike, Derek, Aaron si Josh au ajuns sa-mi fie ca propria familie. Dar pana la urma, astea sunt doar afaceri. Ei sunt colegi, restul dusmani. Totul se imparte doar in doua categorii: cei care sunt cu tine, si cei care nu. Nu este loc de o asa zisa familie in toata povestea asta.

Iar acum... fata care mereu imi bantuie si cel mai mic gand, este in spital. Din cauza mea, din cauza ca nu pot sa recunosc, din cauza a ceea ce sunt. Eu nu pot iubii, nu-mi permit lucrul asta. Pot cumpara ce vreau, insa acest lurcru ramane mult prea scump pentru mine, si de asemenea prea periculos, iar eu nu permit asta. Decat sa traiesc cu frica aceea ca ea sa pateasca ceva din vina mea, mai bine sa pateasca ceva ce-si face cu propriile ei maini. La naiba cu asta! De ce dracului se taie?! De ce se drogeaza?!

Din vina mea.

Doare. Doare al naibii de mult sa stiu asta, si totusi, ea mi-a spus sa o las in pace. Am lasat-o...

Si orgoliul are de spus ceva in toata asta. Nu vreau ca ea sa stie ca... tin la ea. Pana acum imi bateam joc de fete, nu am ajuns niciodata atat de departe incat una din ele sa-mi intre atat de usor pe sub piele. Dar ea a facut-o, atat de usor si atat de subit. Prin simpla ei prezenta, prin simplul ei comportament. Atat de blanda, inofensiva chiar, dar tot odata puternica, tupeista si rece. Nu lasa ca o persoana sa o descopere. Nu lasa o persoana sa-i derame zidul pe care l-a construit in jurul ei.

Am insfacat telefonul de pe bord, apeland persoana la care am jurat ca nu voi mai apela niciodata de cand a jignit-o pe...ea.

-In zece minute sa fii la mine. i-am spus terminand apelul fara a o mai lasa sa zica ceva.
 
Iar acum pot spune cu mana pe inima ca sunt un nenorocit fara inima. Ma urasc, insa nu pot lasa pe cineva sa-mi intre in suflet. Pe care oricum, nu-l mai am de multa vreme, in locul lui ramanand doar cioburi marunte si multe pe care acum risca sa se refaca. Nu pot lasa asa ceva sa se intample.
***

*Perspectiva lui Kimberley*

Priveam pierduta intreaga camera. Totul era alb, prea mult alb. M-am incruntat. Nu-mi aduc aminte sa-mi fi vopsit camera. Sau... stai. De cand mi-am luat niste aparate ciudate? Si branule..? Ce naiba...

Mirosul de pastile si dezinfectant mi-au invadat simturile, dandu-mi seama ca eram in spital. Dar... de ce?

O durere groaznica de la ambele maini m-a cuprins, facandu-ma sa gem de durere. Incet, mi-am ridicat ambele maini, observand niste bandaje imense la incheieturi. Erau rosii, semn ca sangele voia sa-si faca loc prin ele. Insa eu nu-mi aduc aminte nimic.

Totul este in ceata, iar eu incep sa cred ca nici nu vreau sa-mi amintesc ceva. Eram confuza, speriata, moale. Simteam cum tot corpul nu-mi mai raspundea la nici o comanda data. Eram pur si simplu, terminata. Ma simteam obosita, cu toate ca acum ma trezisem. Eram obosita psihic. Simteam cum capul imi bubuia, simteam lacrimile care si-au facut simtita prezenta.

Am inceput sa plang, vrand sa ma descarc. Nebagand in seama durerea care imi invada tot corpul, reusisem sa ma ridic in sezut, descarcandu-ma. Plangeam, suspinam, sufeream.

Toate amintirile si-au facut loc in mintea mea, distrugandu-ma.

Eram pierduta, toate amintirile pe care voiam cu orice pret sa le uit au aparut din nou, amintindu-mi ca ramasesem singura, a nimanui. Eram doar o persoana. O persoana care isi doarea ca singuratatea s-o imbratiseze, pentru ca doar ea mi-a ramas.
***

A/N: In poza de la media este Kim cand s-a 'trezit'.
Necorectat.

*lla