Apelul || H.S

›»26«‹

Simțeam toți acei fluturi în stomac care pur și simplu începeau să doară în joaca lor atât de intensă. Harry și-a pus mâinile în jurul taliei parcă știind că mai aveam puțin și cădeam. Sărutul nostru era tandru, dar și ușor agresiv. Voia să-mi demonstreze că eu sunt doar a lui, și că doar el poate să mă facă atât de vulnerabilă. Iar eu nu aveam puterea necesară să-l contrazic prin ce spunea cu ajutorul faptelor sale. Știam că doar el avea efectul ăsta asupra mea, doar el putea să mă facă să mă simt mică și neajutorată în fața lui.

Ne-am dezlipit din sărut din cauza nevoii nebune de aer. Fruntea lui s-a lipit ușor de a mea, ochii lui căutându-i pe ai mei. Îi analizam fața fără imperfecțiuni, trăsăturile fiind perfecte și definite în totalitate, buzele roșii și ușor umflate de la sărut erau ușor arcuite într-un zâmbet care mă lăsa fără glas.

-Ești a mea... a șoptit ușor atunci când privirea mea a găsit-o pe a lui.

Era atât de sigur de ce spusese. Era conștient că doar el putea să-mi facă... asta. Asta fiind picioarele de gelatină, fiind stolul de fluturi din stomac pe care chiar nu știam că-i aveam... Știa prea bine ce-mi făcea. Mult prea bine.

-Oare, Harry? Oare sunt a ta? Sunt a ta și doar atât sau sunt a ta pe lângă multe altele? l-am întrebat privindu-l.

Brusc, zâmbetul de mai devreme era doar o amintire, maxilarul încordat și încruntătura dintre sprâncene înlocuindu-l. Fruntea sa s-a dezlipit de a mea imediat, lăsându-mă mai distrusă decât eram deja.

-Știi... prin faptele tale îmi demonstrezi contrariul a ceea ce vrei să negi, acum. i-am spus pufnind.

L-am privit încă o dată, după care, plângând, m-am întors pe călcâie.

-Te rog frumos... să mă lași în pace. Treci peste, uită de tot, uită-mă pe mine. Dacă... doar dacă până acum nu ai mințit. O seară... frumoasă, Harry Styles. i-am spus după care am început să alerg cu lacrimi în ochi și pe toată față, acasă.

Acasă unde niciodată nu am fost atât de profund mințită fără pic de rușine...
***

Ora 3 a.m mă găsea întinsă pe pat, plângând și înjurând tot ce-mi venea pe moment. În mare parte ținea de un băiat  a cărui nume începe cu .H.

Am fost atât de naivă, de proastă, de ușor de păcălit din cauza naivității mele. Până acum ignoram cu desăvârșire orice tip de băieți, pur și simplu aveam o părere proastă despre ei. Despre abslout toți. Nu ieșeam cu niciunul. Nu-mi dădeam întâlniri cu cineva. Rar, foarte rar, vorbeam cu unul. Iar acum... acum m-am lăsat dusă de val. Poate era atracția fizică care, mai mult ca sigur, exista între noi. Sau poate mi-a intrat el prea ușor pe sub piele. Ugh, lipitoarea naibii! Odată ce a ajuns unde voia, la dracu cu asta, nu mai pleacă!

La dracu cu el. La dracu cu mine. Și la dracu cu el!
***

Următoarele zile au trecut ca prin ceață. Știu că duminică am stat toată ziua în pat, cu o Jessica enervantă la ușă care mă întreba ce am. Însă nu i-am răspuns.

Luni, după ce am ajuns la școală grăbită, vrând să nu dau ochii cu el, am stat toate orele în clasă, evitând orice discuție cu colegii de clasă.

Marți, înainte să întru în liceu m-am lovit și Mike care era foarte îngrijorat din nu știu ce cauză. După ce m-a văzut, era și mai îngrijorat. Am fugit repede, înainte ca el să mă mai întrebe ceva în legătură cu starea mea.

Iar miercuri, nici măcar nu am putut să merg la școală. Atât grețurile cât și durerea de cap și somnolența nu m-au lăsat să mă ridic măcar, din pat.

Telefonul a sunat pentru a mia oară în această dimineață făcându-mă într-un final să-mi dau perna de pe cap și să caut telefonul pe sub pat. Observasem că aveam două mesaje necitite, 27 de apeluri de la Mike, iar cu ăsta, 28.

-Ce... naiba vrei? i-am răspuns în timp ce căscam.

-Kim. Oh, Domane! Ai răspuns!

-Nu te bucura prea mult, ce este? l-am întrebat somnoroasă.

-Trebuie să vii la școală. Urgent.

Am luat telefonul de la ureche, pentru a mă uita la ceas. 10:19.

-Mike... dragă, deja am pierdut două ore, cu asta trei, deci nu mai are rost să vin pentru alte trei. Așa că, lasă-mă te rog să dorm pentru că după ce că mă simt ca naiba, și mă doare extrem de rău capul, mor de somn.

-Puțin îmi pasă de orele tale pe care le-ai pierdut sau le mai ai, tu trebuie să vii aici, acum.

-Tu nu ai auzit și cealaltă parte în care ți-am spus cum mă simt?! l-am întrebat iritată.

-Kim. La liceu. Acum. a mârâit după care apelul s-a terminat.

Înjurând m-am dat jos din pat și am început să mă pregătesc astfel încât să nu par atât de rău precum mă simt.

Dar totuși, de ce naiba m-a chemat Mike la liceu?
***

Ok, deci gata încă un capitol. Dar eu tot am rămas șocată. Câte citiri?! 808?!! Deci practic sunteți cei mai tari!! Serios, chiar am rămas uimită când am văzut, mai ales că aseară pe la aceeași oră aveam 720. Sunteți... Ugh! Sunteți chiar minunați, geniali!! Vă mulțumesc din tot sufletul. Cu toate că mulți sunt cititori fantomă - majoritatea - care nu votează sau care să-și exprime părerea despre carte,  nu-mi prea pasă. Doar cu ajutorul vostru am ajuns la acest număr de citiri. Vă iubesc!

Scuzați greșelile care mai mult ca sigur sunt. Ly!