Apelul || H.S

›»40«‹

Pe moarte.
***

*Perspectiva lui Harry*

-Deci, voi o să vă aflați mereu în spatele lui Connor. Dar aveți grijă să nu va observe. le-am spus serios.

-Bine, dar când vom acționa când el are pe puțin șase bodyguarzi? m-a întreba un tip.

-Când este pe șoseaua principală. Fiind și noapte, nu o să se aștepte.

-Ok...

-Veți fi în trei mașini, câte doi în două dintre ele, iar în cealaltă trei. Practic, fiecare ar trebuii să omoare cel puțin un om. Simplu, zic.

-Prea simplu... Ceva nu-i un regulă. s-a ridicat Mike de pe scaun, plimbându-se prin încăpere. -Cu siguranță se așteaptă la ceva. De obicei, îl are mereu pe Blake lângă el, și vreo zece gărzi de corp. Iar asta doar când merge undeva. Însă acum, de ce ar renunța și la Blake, și la restul gărzilor? Când știe clar unde merge.

Are dreptate.

-La dracu! Nu el o să fie în mașina aia, ci Blake cu nenorociții antrenați de el. Connor o să meargă prin altă parte. am spus nervos, dând cu pumnul în masă.

-Asta se explică... Păi și atunci, Connor unde o să fie? a întrebat Mike.

-Câte drumuri duc spre depozit? am întrebat.

-Nu mai puțin de cinci. a răspuns alt tip.

-O să avem nevoie de cei de la pistă. Iar pentru asta, trebuie să-l sun mai întâi pe Austin. le-am spus ieșind din încăpere.

După aproape cinci tonuri, a răspuns.

-Austin avem nevoie de tine aici, acum.

-Sunteți rudă cu victima?

-Ce? Cu cine vorbesc?

-Asistenta Judi de la spitalul de pe ¹³Street. Sunteți rudă cu Austin Hill?

-C...Cum? Ce s-a întâmplat?!

-Sunteți sau nu rud-...

-Lasă-mă dracului cu rudele mă-sii și spune-mi ce s-a întâmplat!

-Domnul Austin a fost victima unui accident de mașină. Acum este în operație. Împreună cu el în mașină, mai era și Kimberley Russel, dacă cunoșteți pe cineva apropi-...

-În ce stare este fata? am întrebat cu vocea tremurândă.

-Starea ei este critică. Este în comă...

Înainte să mai continue am aruncat telefonul, intrând în cameră.

-Austin este... l-la... spital... cu K-Kim. le-am spus simțind lacrimile în ochi.

-Ce?! au strigat cei din gașcă la unison.

Nu le-am mai spus nimic, alergând spre mașină. Lacrimile îmi curgeau pe față, însă n-am băgat de seamă.

Kim este în comă!
* * *
* * *
*Perspectiva lui Kimberley*

Aparatele de lângă mine bipuiau extrem de tare și de repede, făcându-mă să mă mișc. Eram într-un spital, mi-am dat seama de asta, dar din ce cauză am ajuns aici? Înainte să-mi mai pun alte întrebări cărora oricât mă gândeam, nu găseam vreun răspuns, pe ușă au apărut mai multe persoane în halate albe. Eram încă confuză, iar mișcările lor rapide și încâlcite mă amețeau mai mult decât îmi imaginam. Voiam să spun ceva, însă vocea mea nici nu avea intenția să scoată vreun sunet.

Am început să mă mișc, să strig astfel încât să mă audă, dar nimeni nu părea că mă vede sau că mă aude.

"Ce-i în-neregulă cu voi?!" le-am strigat vrând să se întoarcă naibii cineva spre mine sau măcar să-mi răspundă.

Dar nu, și de data aceasta nimeni nu avea vreo reacție în urma strigatului meu disperat. Deja devenisem speriată. De ce nimeni nu mă aude?

M-am ridicat din pat, cu gândul să-i fac să mă bage în seamă. M-am dus spre o asistentă care scria ceva pe o foaie. Am ajuns în fața ei, începând să vorbesc. Nici nu mă băga în seamă, astfel eu ajungând să-i flutur mâna prin fața ei.

"Hei! Sunt și eu pe aici!" i-am spus nervoasă de ignoranța de care dădea dovadă.

Nici o reacție. Am început să strig prin întreaga cameră de comportamentul urât de care dădeau dovadă. Mă întorceam prin întreaga cameră, comentând pe seama fiecăruia. M-am oprit brusc din strigat când privirea mi-a căzut pe un trup de pe patul din care mă ridicasem în urmă cu câteva momente.

M-am îndreptat spre pat, ușor nesigură. În ciuda agitației din încăpere și a asistenților care erau extrem de puși în mișcare, se pare că nimeni nu mă vedea. Șocul veni brusc.

Pe acel pat, trumul meu fără vlagă, slăbit și palid se afla. Cum este posibil?!

M-am întors spre cei prezenți. Păreau că nu mă observă, nu mă aud. Eram prcatic... invizibilă pentru ei. Atunci am înțeles. Adevărata eu, era pe pat aproape moartă, după felul cum arăta. Dar eu, care este lângă pat, ce sunt de fapt?

Mi-am întins mâna spre fața extrem de palidă a... mea. Mâna îmi tremura necontrolat, eu eram confuză și complet depășită de situație. Însă, când să ating obrazul meu, vocea cuiva din spatele meu m-a trezit la realitate speriindu-mă.

-Este în moarte cerebrală! o voce serioasă dar în același timp tristă și dură, m-a făcut să-mi îndrept privirea încă socată spre un om care era lângă un calculator.

Era atât de concentrat la monitorul acela nenorocit, având fruntea plină de picături de transpirație și respirând greoi.

Celelalte persoane din încăpere s-au îndreptat imediat spre patul unde zăcea trupul meu.

-Pentru început cinci resuscitări! Doctore! a spus un alt bărbat luând dintr-un sertar două chestii ciudate pe care le-a conecatat repede la calculatorul unde se afla celălalt bărbat mult mai bătrân.

S-a apropiat de pat, uimită când, prin câțiva pași a ajuns în partea dreaptă a patului, unde mă aflam eu acum... toate ăstea trecând prin mine. M-am întors cu ochii mari spre el. Nici nu realizase ce tocmai făcuse.

În două secunde am simțit un fior teribil traversându-mi întreg corpul. După alte câteva secunde în care am rămas parcă paralizată, am simțit un alt fior mult mai oribil decât cel anterior, făcându-mă să cad.

-Mărește! a urlat bărbatul.

Din nou, un alt șoc electric mi-a străpuns pieptul, gemând de durere. Dar nimeni nu mă auzea, nu aveau cum, eu eram doar ce a mai rămas din... mine, căci adevărata eu cedase, luptase destul toată viața, dar mai avea atâtea de făcut încât îi părea rău că avea să... piară, în cele din urmă.
* * *
Am întârziat cu capitolul, dar sper că a meritat așteptarea.
Voiam să vă anunț că, în urmă cu două zile am pus și al doilea capitol la Interzis - cine este interesat.
Și, nu-mi vine să cred! 3.110+ de citiri?! Sunteți cei maaai geniali!
Mulțumesc!