Apelul || H.S

›»22«‹

-Ce s-a intamplat in cafenea? m-a intrebat curios Dustin in timp ce mergeam spre casa.

Ce puteam sa-i spun? Ca un baiat... acel baiat... tocmai avea agat de gat o fata? Parand fericit? Cand in urma cu cateva ore mi-a spus ca ma iubeste? Pe mine?

Ar fi sunat siropos. De prost gust, chiar.

-Nimic... erau cateva colege... de la liceu... care faceau shopping fara mine... atata tot. l-am mintit fara nerusinare, privind pe geam nefiind capabila sa-l privesc.

-Pai poate, ele stiau ca tu inca esti in spital, si de aceea. Nu trebuie sa te superi din atat. a spus serios.

"Stiau ca tu esti inca in spital..." . Cate dreptate avea. Cu siguranta, Harry credea ca inca sunt in spital si d-aia s-a intalnit cu fata aia in mall, stiind ca n-am cum sa-i vad. Suna stupid. Eu nici macar nu am insemnat ceva pentru el ca sa se gandeasca ca sunt sau nu in spital. Pur si simplu si-a dat intalnire cu ea, uitand de mine.

Nu am fost nimic pentru el.

Nu ma iubeste.

Nu ma cunoaste.

Am fost o joaca.

Am fost o jucarie.

Am fost inca... una.

-Da... poate. i-am raspuns incet, simtind cum lacrimile imi parasesc ochii.

Le-am sters repede, sperand sa nu le vada Dustin. Chiar nu aveam starea necesara pentru un interogatoriu la domiciliu. O durere groaznica de cap si-a facut aparitia, facandu-ma sa scancesc.

-Kim...

-Doare... capul... rau. i-am soptit punandu-mi mana la frunte si masand usor.

-Stai, trebuie sa am niste pastile pe aici...

-N-nu... trebuie sa dorm. Ma simt obosita...

Si distrusa psihic.

-Oh... pai, nu mai avem mult. Rezista cateva minute. a spus panicat, simtind cum accelereaza.

-Sigur... i-am spus inchizand ochii.
***

-Kim, scumpo... scumpo?

-Ahh... ce este? am intrebat-o ridicandu-mi capul de pe perna.

-Ai ore, mai trebuie sa dai si pe la liceu. a spus chicotind.

-Dar..

-Nu, niciun dar. Ai lipsit prea mult.

-Oh, haidee. Inca o zi nu deranjeaza pe nimeni. am spus morocanoasa.

-Pregateste-te. Daca nu cumva vrei sa mergi pe jos pana la liceu, stii ca nu mai ai voie sa conduci. a spus ridicand un deget.

-Bla, bla, bl... inainte sa termin, capul meu a fost lovit de o chestie mica si moale, facandu-ma sa-mi trantesc capul inapoi pe perna.

Am stat asa o secunda, inainte sa-mi deschid ochii si un ursulet de plus sa-mi atraga atentia stand si privindu-ma atent de la cativa cm distanta.

-Serios? Ursulet? am intrebat-o pe blonda, privind incruntata acei ochi negrii din sticla.

-Da? a spus razand.

-Fa-l sa nu se mai holbeze! am urlat apucand ursuletul si aruncandu-l undeva prin camera.

Rasul Jessicai se auzea cred, in toata casa, eu simtindu-ma stupid.

-E un ursulet... din plus, Doamne! Te sperii de la atat? m-a intrebat amuzata.

-Oh, mai taci. i-am spus ridicandu-ma din pat. -Te sperii de la atat? Bla, bla, blaaa. am imitat-o intrand in baie.
***
-Kim! În sfârșit! a strigat Mike în toată parcarea.

M-am întors spre el, zâmbind. Era chiar entuziasmat ca apărusem și eu pe aici, iar asta îmi dădea o stare de mai bine.

-Da, în sfârșit. i-am spus răzând în momentul când m-a luat în brațe și a început să mă învârtă. -Domane! Poate mă scapi că re omor! i-am spus, imediat lăsându-mă pe picioarele mele.

Zâmbea ca un apucat, privindu-mă din cap până în picioare.

-Ai slăbit. a constatat strâmbând din nas.

Era adevărat, slăbisem mult cât timp am fost internată, datorită medicamentelor și a mâncării deloc plăcute pe care, se pare, de acum sunt nevoită să o consum. Am râs în sinea mea, nimeni nu-mi interzice mie ciocolata.

-Umm... Mie nu mi se pare. i-am spus mințind.

S-a uitat urât la mine. Uh, știa ca-l mințisem.

-Iar eu sunt Harry. a spus glumind.

Am înghețat. Numai auzul numelui său mi-a adus o stare de greață. Nu mai voiam să aud de el, de numele lui, sau de tot ce ține de el.

Mike văzându-mi starea, s-a uitat îngrijorat la mine.

-Am spus ceva greșit? m-a întrebat confuz.

Deci nu știa. Totul era doar jocul lui Harry, asta a fost încă de la început.

-Nu. i-am spus serioasă.-Vreau doar să termin odată ziua asta... i-am spus oftând.

Nu voiam să știe ce s-a întâmplat, nu merita nici măcar să vorbim despre ce a fost.

-Nici nu ai început. a spus răzând.

I-am zâmbit strâmb, plecând amândoi spre intrare. Chiar îmi prindea bine compania lui, mă făcea să uit pentru o secundă de mine și să fiu atentă la cât de frumos vorbea despre surioara lui de cinci anișori.

După ce mi-am luat un caiet si un pix, Mike a insistat să mă conducă până la etaj unde, aveam oră. Urcând scările răzând, nici nu mi-am dat seama ca se auzeau niște zgomote... ciudate.

M-am uitat unul la altul, mie fiindu-mi deja silă. Mi-am dat ochii peste cap și am înjurat ușor.

-Eu trebuie să merga oră, ce naiba fac? Nu vreau să fiu martoră la așa ... ceva.

A dat aprobator din cap, înaintând fără mine, fluierând pentru a atrage atenția. Îi mulțumeam enorm pentru asta, cel mai probabil eu aveam să nu mai merg al oră dacă eram singură.

După câteva momente, mai multe înjurături s-au făcut auzite, iar glasul târfei se auzea, cred, în tot liceul.

Realizând că nu se mai auzeau acele sunete, am decis să pornesc spre clasă.

În secundă următoare, mă blestemam singură pentru că existam, pentru ce vedeam, și la naiba, pentru ce simțeam.
***
A/N: No kill me! Chiar nu am avut timp să postez... Îmi pare rău, dar sper că v-a plăcut. :) kisses.

*lla