Apelul || H.S

›»34«‹

Respingere sau teamă?
***

Părul lui odată șaten a ajuns de un negru profund, ușor ciufulit și  deloc scurt, fața sa inocentă și mereu cu un zâmbet sau rânjet prezent acum era serioasă, fiecare trăsătură fiind bine definită, asta făcându-l mai matur și mai dur, buzele acelea cărnoase s-au mărit, asta ajutându-l să devină mai irezistibil. Devenise mult mai înalt și de nerecunoscut. Vestimentația lui care odată era formată doar dintr-un tricou simplu și o pereche de blugi cu tur sau ușor largi, acum era înlocuită de un costum negru și pantofi de ultimă firmă.

Acesta, nu era Austin pe care-l știam și iubeam. Era o variantă a lui mult mai matură, serioasă și mult mai atrăgătoare ce-i drept, dar într-un fel al dracului de periculos.

Se uita într-un anumit fel la mine... niciodată nu m-a privit așa, iar asta mă făcea să cred că habar nu avea cine naiba sunt.

-Ea nu este o nenorocită de târfă, Austin. Harry a mârâit nervos către bărbatul din fața mea, căci pentru mine nu era deloc Austin.

Maxilarul lui s-a încordat brusc, venind cu pași amenințători spre noi, ținta lui fiind Harry.

-Cred că ți-ai uitat locul în fața mea, Styles. a spus pe un ton dur și complet schimbat de acum câteva momente.

Harry și-a luat mâna din a mea, ajungând la un pas distanță de brunet. Părea că nu-i era deloc frică de 'șeful' lui, cu toate că mie îmi era al naibii de frică, el părea că nu are nicio treabă, doar furia pe care o simțea era singura problemă.

-Iar tu ai uitat că nu-mi pasă asta. a spus Harry folosind același ton ca al lui.

Vedeam în ochii celor doi multă ură, ură reciprocă. O privire în jur și i-am observat pe ceilalți prieteni ai lui Harry, deci era prezentă toată gașca.

-V-om discuta asta mai târziu, Styles. Iar acum, pe cine mi-ai adus aici? a întrebat Austin privindu-mă, făcându-mă să înghit în sec.

Chiar nu și-a dat seama? Sau nu vrea să o facă?

Harry s-a apropiat de mine, împingându-mă astfel să ajung în fața lui Austin. I-am dat o privire urâtă, înainte să-mi aplec privirea.

-Austin, ea este Kimberley. Kim, el este Austin. a rostit crețul din spatele meu, cu subînțeles.

-Harry, de câte ori ți-am spus să nu mai aud numele ăsta? a întrebat nervos Austin, simțindu-l cum s-a depărtat de mine, că mai apoi să aud câteva zgomote venind din locul unde se afla biroul lui.

Mi-am ridicat panicată privirea, observând că Austin tocmai își trântise laptopul. Era furios la naiba, chiar era. Iar eu mă simțeam al dracului de rănită auzind cuvintele lui.

Ce făcusem așa de grav încât să nu mai vrea să audă de mine?

-A-Au-Austin... l-am strigat, vocea mea devenind mult mai înceată la final.

Și-a întors brusc privirea spre mine. Devenise șocat, mă privea cu ochii larg deschiși, parcă tocmai acum realizând cu adevărat prezența mea cât și... pe mine. Pentru un moment am crezut că avea să mai spargă ceva, sau să distrugă ceva, însă m-a luat complet prin surprindere când ochii i s-au umezit, și complet năucit a ieșit din propriul birou cu privirea peste tot în afară de mine.

Auzind ușa trântindu-se de perete, lacrimile au început să curgă lent pe obrajii mei, iar suspinele să-și facă apariția. Mă durea, mă durea să știu că și pe el îl doare, să aflu cu adevărat că s-a schimbat după spusele lor. Și cel mai mult mă durea respingerea lui. Durea... dar meritam, nu?

Am început să râd amar, un râs combinat cu hohote de plâns și suspine, dar râdeam. Ce? Credeam că mă v-a lua în brațe? Spunându-mi că i-am lipsit? Am fost o fraieră crezând asta.

-Kim... șoapta lui Harry din spatele meu m-a făcut să mă întorc. -Doar... lasă-i puțin tim-...

-Nu. Nu are nevoie de timp, are nevoie să nu mai audă de mine până moare! i-am urlat plângând, cu toate că el nu avea vre-o vină. -Putem te rog... să plecăm? l-am întrebat ștergându-mi lacrimile cu mânecile de la cămașă.

-Haide. a spus luându-mă de mine și salutându-i scurt pe prietenii săi.

Aveam nevoie să plec cât mai repede de aici. Nu mă simțeam deloc bine, și mai ales că deja locul ăsta avea să-mi trezească mereu amintiri.

În scurt timp, am ajuns la mașina lui. Chiar mă bucuram că în drum spre parcare nu am mai dat ochii cu el, pentru că nu știam cum dracului aveam să reacționez. Nu în sensul că aveam să-i urlu anumite lucruri care le aveam pe inima mea de prea multe ori refăcută, nicidecum, mai mult ca sigur începeam să plâng și să-l rog la dracu să mă lase să-mi cer scuze, cu toate că nu numai eu eram vinovata în toată treaba asta. Dar o făceam, de dragul lui.

Am urcat în mașină, făcându-mă mai bine comodă în scaun și lăsând lacrimile să-mi curgă în timp ce priveam pe geam cum ne îndepărtăm tot mai mult de locul blestemat, și de el.

Am adormit la doar câteva minute de când am pornit înapoi spre oraș. Cu lacrimile uscate pe obraz și cu buzele roșii și umflate de la mușcăturile provocate, am lăsat întunericul să mă înghită sub privirea tristă a lui Harry.

Am simțit niște brațe puternice care mi-au înconjurat spatele și picioarele, luându-mă din mașină.

-Mm... am mormăit ușor deranjată că cineva mi-a întrerupt somnul.

-Am ajuns, dar stai liniștită, imediat te pun în pat și vei adormi la loc. șoapta lui Harry mi-a invadat urechile, făcându-mă să mă încrunt ușor cu ochii închiși.

-Unde suntem? l-am întrebat pe jumătatea adormită.

-La mine. a spus simplu.

Nu aveam nici puterea și nici starea necesară încât să-i urlu că nu vreau să dorm la el în casă, dar atâta timp cât exista un pat și plapumă, nu-mi mai păsa.

-Mbine. Noapte bună. i-am spus înainte să mă 'așez' mai bine în brațele sale în timp ce încă mă căra, toate ăstea sub chicotele amuzate ale lui.

-Somn ușor, iubito. mi-a spus sărutându-mă pe frunte.

M-am lăsat în voia somnului (A/N: cum a sunat asta :d ), uitând pentru câteva ore de... el.
*   *   *
  *   *   *
*   *   *

Sper că v-a plăcut.
Necorectat. Kisses!