Apelul || H.S

›»43«‹

Amnezie.

-Bună dimineața, scumpo. asistenta a privit-o duios pe Kim, așezând tăvița cu mâncare pe dulăpiorul de lângă patul ei.

Fata s-a uitat ușor ciudat la ea. Cine ești?

-Nu-ți aduci aminte nimic, așa-i? a întrebat-o femeia văzând confuzia de pe fața fetei.

Kim a aprobat discret, simțindu-se dintr-o dată rușinată. Își dăduse seama că este într-un spital, nu era proastă, dar cum a ajuns aici? Și de ce o privește femeia asta cu milă, pură milă?

-Însă îți aduci aminte că erai, la un moment dat, într-o mașină, scumpo? a întrebat-o din nou femeia, vrând să știe de unde să înceapă a-i povesti.

Pentru o secundă, Kim a crezut că asistenta nu are toate țiglele pe acoperiș, ce mașină? Și ce legătură are o mașină cu faptul că ea este în spital? Dar asta doar pentru o secundă, căci în următoarea o vagă imagine cu un tip la volan în timp ce țipa i-a apărut în fața ochilor.

S-a încruntat, cine era acel băiat, bărbat brunet și ce legătură avea asta cu ea? Nici nu-l (re)cunoaște!

-Dd.. da. Foarte vag, însă. i-a spus Kim șoptit, vorbind pentru prima oară de când s-a trezit.

-Oh. Atunci o să încep să-ți explic, bine? Dar nu vreau să te sperii, totul a trecut cu... bine. i-a spus asistenta zâmbindu-i încurajator, așteptând permisiunea ei să-i poată povestii.

Cum adică să se sperie? Doar nu s-a întâmplat nimic grav, nu?

-S... sigur. i-a spus Kim, cufundându-se mai bine în perna pe care stătea, parcă vrând să se facă mai mică.

Simțea că ceva era în neregulă, dar trebuia să afle până la urmă, adevăratul motiv pentru care simțea asta. Dar îi era și teamă, nu știa exact de ce anume, dar îi era.

-Păi, draga mea, după cum ai spus și tu că ți-ai amintit, erai într-o mașină împreună cu un prieten, Austin Hill, dacă îți aduci aminte. După spusele lui, cât timp el conducea, aveați o... mică ceartă. Până la un moment dat, când tu i-ai strigat numele. Făcuseși accident. Apoi, ați ajuns amândoi la spital în urma unui telefon de la un alt șofer care v-a văzut mașina într-o prăpastie. Scumpo, ați avut mare noroc în urma impactului. După care, tu ai intrat în comă iar prietenul tău a suferit câteva oase rupte, fracturi, nimic grav însă. Pe când tu, ai stat zece zile în comă ca mai apoi să ne faci pe toți de aici să ne îngrijorăm când ai intrat în moarte cerebrală. Dar ți-ai revenit miraculos. Ești o adevărată luptătoare, dragă! i-a spus femeia zâmbind larg la final.

Kim o privea socată. Accident? Austin Hill? Comă?

Prea multe detalii pe care mintea ei nu voia să și le reamintească. Astfel, clar a catalogat-o pe biata femeie drept nebună scăpătă de la spitalul de nebuni. Nu. Ea nu a făcut niciun accident. Ea nu cunoștea pe nimeni cu numele de Austin Hill. Clar greșise persoana.

Dar atunci, de ce era în spital? De ce nu putea să-și aducă aminte nimic din tot ce-i spusese asistenta?

-Mă scuzați, dar cred că ați greșit persoana. Nu cunosc vreo persoană care să poarte numele de Austin Hill. Și nu-mi aduc aminte să fi făcut vreun accident de mașină. i-a spus categoric Kim.

Femeia s-a uitat mirată la ea, dar după a privit-o trist. Era puțin probabil să-și aducă aminte ceva după ce stătuse în comă mai bine de zece zile, astfel având amnezie. Cu un zâmbet șters, asistenta s-a ridicat de pe pat salutând-o scurt pe Kimberly cu gândul să-l anunțe pe doctor de ceea ce se întâmplase cu pacienta.

Fata s-a uitat lung la asistentă în timp ce ieșea din salon. Era încă confuză, iar corpul o durea la fiecare mică mișcare. Încă nu înțelegea cum a ajuns aici, în această stare deplorabilă. Cuvintele asistentei mai mult o derutase, ea nu-și aducea aminte de vreun accident de mașină, cu atât mai puțin de băiatul despre care vorbise tot ea. Încerca, chiar încerca să-și amintească ceva, dar pur și simplu nu putea. Totul era în ceață, și orice amintire parcă nu voia să fie amintită.

Ochii i s-au închis ușor, ușor în ciuda voinței ei. Respirația i-a devenit regulată, însă extrem de înceată. Corpul ei parcă fusese înțepat de mii de ace, fiecare mișcare devenind un adevărat chin. Însă adormise din nou și nicio durere nu mai era simțită.

Tot ceea ce însemna viața ei în ultimii ani fusese ștearsă cu buretele. Mintea pur și simplu uitase, ea uitase anii în care luptase de una singură într-o lume crudă, plină de răzbunare.

Doctorul intrase încet în salon. Se aștepta ca tânăra să doarmă, era un efect secundar a ceea ce pățise, cât și a bolii de care sufera. Oftând, s-a apropiat de patul acesteia începând să-i schimbe branulele care practic o hrăneau și o mai țineau în viața. Îi făcuse câteva analize amănunțite, fapt pentru care nu pusese geană pe geană toată noaptea, astfel aflând starea ei. Leucemia era în ultimul stadiu, fusese prea târziu descoperită pentru a fi tratată, ceea ce demonstra faptul că fata, fata de care îi părea sincer rău și pe care o admirase încă din momentul când intrase în acest spital, rezistând unui accident mult prea urât, mai avea... mai avea foarte puțin de trăit.

El, el în acel moment se simțea norocos, de parcă viața fusese foarte genoros cu el în comparație cu Kimberley. Îi aflase și povestea vieții, în timp ce era în biroul său și îl asculta îndurerat pe Harry care era complet distrus. Nu-i venea să creadă cum rezistase atâția ani, cum trecuse peste, o admira cu toată ființa lui. Dar era prea târziu acum, ca să se mai facă ceva.

Până și cele mai luminoase stele își pierd din strălucire, ajungând ca una din celelalte milioane... Stinse pentru totdeauna sau nu.