Apelul || H.S

›»44«‹

Adio.

-Cine sunteți?

Întrebarea mea părea că nu le-a picat deloc bine celor 5 persoane din fața mea. O fată blondă mi-a atras atenția, ochii mari de o culoare ștearsă scăldați în lacrimi mă priveau triști și neputincioși. Îmi transmitea o stare de neliniște, de parcă trebuia să-mi amintesc ceva.

-Mike... a șoptit înainte ca brunetul de lângă ea să o primească cu brațele deschise.

Priveam fețele celor 3 băieți care mă priveau la fel ca acea fată, triști și goi. Observam ușor cearcănele persistente ale lor, cât și oboseala ce-i controlau.

-Și încă nu mi-ați răspuns la întrebare. le-am reamintit stânjenită și frustrată.

Crețul începea să se apropie ușor de mine, nesigur.

-Lăsați-ne singuri. le-a spus persoanelor din salon, cei 4 ieșind aproape imediat.

Ochii săi verzi, intenși dar totuși atât de reci, goi mă priveau. Privirea lui îmi provocau o stare de neliniște. Buzele lui roșii, umflate ieșeau în evidență din cauza culorii predominante. Chipul lui... chipul lui îmi făcea mintea parcă să repornească. Simțeam ceva, ceva ce nu puteam desluși dar care era prezent și total necunoscut.

-Kimberley... eu sunt Harry. a șoptit așezându-se în genunchi la marginea patului meu.

-Încântată. i-am spus nesigură, observând cum imediat privirea lui a evitat-o pe a mea.

Părea că se abține de la ceva, cuvinte sau gesturi.

-Am să-ți las aici ceva pe care, dacă vrei să te uiți poți să o faci oricând, iar dacă nu... o arunci. Nu știu dacă vei înțelege ceva din acest plic, însă totul depinde doar de tine și de cât de puternică ești, cum ai fost și până acum de altfel... a spus cu o voce stinsă, privindu-mă pentru ultima oară înainte să se ridice.

A lăsat un plic negru pe dulăpiorul din dreapta mea, după care se îndrepta cu pași legănați spre ieșire.

-O întrebare. Noi... știi tu, ne cunoaștem de mult timp? l-am întrebat evitând.

S-a oprit în mijlocul salonului, uitându-se cu coada ochiului la mine.

-Nu... nu de mult timp, însă îndeajuns cât să realizez ceva important. a spus ușor, ieșind pe ușă fără măcar să mă salute.

Zilele au trecut fără să le simt. Aceeași rutină în fiecare din ele, somn, mâncare, somn. Mă simțeam obosită mereu, stăteam cel mult 2-3 ore trează, ca mai apoi să adorm din nou fără să vreau. Trupul îmi era moale, nu mă puteam ridica fără ajutorul cuiva. Asistentele mă anunțau de fiecare dată când cineva mă vizita, însă eu eram prea obosită ca să pot vedea. Întrebările din capul meu încetaseră pe zi ce trecea, negăsind răspunsuri, am încetat la a-mi mai umple capul cu ceva ce nu puteam depășii.

Acel plic de la acel băiat cu ochii verzi rămăseseră pe dulăpior. Nu mă simțeam pregătită să citesc. Nu știam ce voi afla. Dar... zilele le pierdeam în pat, singură sau nu, dar pe interior eram mai mult decât singură. Simțeam... chiar simțeam cum cedez. Cum moartea se apropie rapid, vrând să mă ia cu ea și să plec de aici, din această lume.

Cu mâinile tremurând, am luat plicul negru de pe dulăpior. Mă jucam cu el. Oricum, ce aveam de pierdut dacă-l citeam? Cu siguranță nimic, nu mai aveam ce să pierd.