Apelul || H.S

›»42«‹

A doua oară.
***

-Deci? a repetat doctorul observând tensiunea și confuzia din aer.

În timp ce unii se uitau între ei, așteptând să spună cineva că, Kim este sănătoasă, ceilalți înghițeau în sec ținându-și lacrimile în frâu.

-Nu... Kim nu are nimic, nu suferă de nicio boală. Când o puteam vedea? cuvintele dure și hotărâte ale lui Jeremy sparseră tăcerea dominantă din jur.

Știa că nu avea nimic, sau cel puțin asta credea. Nu auzise pe nimeni până acum să spună o vorbă despre starea ei de sănătate din-naintea accidentului și respectiv, de când ajunseseră internată. Emoțiile și nerăbdarea puseseră stăpânire pe el, voia să o vadă, să se asigure chiar el că ea este bine și că și-a revenit, după cum a spus doctorul. În adâncul lui, o urmă de îndoială și-a făcut loc, însă a îndepărtat-o la fel de repede precum apăruse. Avea să fie bine, de acum încolo. Avea să recupereze timpul pierdut și trecerea anilor care i-a despărțit atâta timp. Temerile ca ea să... cedeze, au dispărut. În sfârșit putea să se bucure cu adevărat, chiar dacă știa că Kimberley este o fată puternică, care a luptat atâta vreme și care nu avea să renunțe la această luptă continuă.

-D.. de fapt... cuvintele bâlbâite ale Elissei au ajuns auzite de toată lumea, atenția fiind pe ea.

Și chiar când trebuiau să se bucure, ea avea să strice tot! Fata privea pierdută în jos, refuzând să înfrunte privirile îndoielnice ale persoanelor din jur. Nu voia ca ea să dea vestea, teribila veste, dar vedea pe chipul lui Harry și al lui Mike că ei nu ar fi putut-o rosti.

-Kim... Kimberley... ar... are.. suspinele nu încetau să se audă, provocând mai multă confuzie în jur.

Nu putea să spună, nu putea! O durea inima, o durea să știe că revenirea ei a fost în van. Că bucuria care le-a inundat inimile celor prezenți avea să fie spulberată, de ea. Dar trebuia. Trebuia să spună într-un final, ei meritau să știe asta, ea merita asta.

-Kim...berley... su... suferă d-de leucemie.

Un tipăit asurzitor și scurt s-a auzit. Al doilea țipăt. Era de necrezut! Nimeni nu putea să creadă o asemenea nenorocire, sau nu voiau să creadă. Dar era purul și durerosul adevăr. În mințile tuturor era clar o tragedie, era imposibil. Tocmai ea, Kim, fata cu un trecut dezastruos dar care l-a înfrânt de una singură, fata care tocmai suferise un atac cerebral dar care l-a învins tot de una singură, avea totuși o problemă, pe care nu mai avea cum să treacă și peste ea. Un val de hohote și suspine începură, făcând atmosfera mult mai tensionată și deprimantă.

-Nu se poate... șoptise Jeremy pentru el, de pe jos, unde se afla acum.

Doctorul, în schimb, privea surprins și total dezamăgit pe chipul fiecărei persoane din hol. Credea că reușise. Credea că avea să facă o mulțime de oameni fericiți, cât și pe el, dar ce s-a întâmplat?

Aflase și el cât de crudă poate să fie viața față de o persoană. El, mereu care încerca să salveze zi de zi vieți, care încerca să aducă zâmbete de fericire pe chipurile necunoscute dar atât de drage ale oamenilor care așteptau nerăbdători dincolo de uși, el care acea o viață fericită alături de soția lui iubită și de fetița sa, văzuse abia acum, când nu mai putea face nimic, că viața este o nenorocită și că el, fusese doar norocos.

Cu privirea tristă, distrusă s-a întors în salonul unde toată lumea se învârtea de colo colo, lăsând în urma lui un val de plansete și tristețe. Dar nu mai avea ce să facă...

Privirea i-a căzut pe îngerul cu părul roz din patul vechi de spital. Era palidă, ca prima oară când a văzut-o în urmă cu zece zile, dar obrajii ușor roșii îi arătau că se trezise cu adevărat, doar că pentru puțină vreme... Corpul ei mic, fragil și extrem de slăbit era aproape pierdut printre așternuturile albe.

Și o simplă întrebare îl măcina.

De ce ea?