Apelul || H.S

›»41«‹

Speranță.
***

*Perspectiva Autorului*

Toată lumea credea că și ultima șansă, acea șansă de 0,1%, ca Kimberley să își revină din ghearele morții, s-a dovedit a fi una pozitivă, din nou, această fată a dovedit că este mult mai puternică decât pare.

Tocmai când doctorul a vrut să spună că nu mai are niciun rost, și că trebuie să o deconecteze imediat de la aparte, asta cu lacrimi în ochi, pieptul lui Kimberley s-a ridicat, arcuindu-și spatele. Toți cei prezenți și-au ținut respirația pentru câteva secunde bune. Puteau jura că încercările de a-i face inima să pulseze din nou, erau doar încercările în zadar a ceva ce s-a scufundat într-un abis fără fund. Știau, după cum auzise de la alți doctori care au făcut sute de resuscitări pentru a aduce înapoi pulsul unei persoane care intrase în moarte cerebrală, că nu aveau nici o șansă. Dar sperau, și cel mai important, au sperat până la final, când speranța lor s-a dovedit a nu fi în zadar.

-Doamne ajută! Ocupați-vă urgent de tot ce are nevoie în acest moment, mă duc să-i anunț familia. a ordonat doctorul bucuros, aproape venindu-i să plângă de fericire.

Nu-i venea să creadă că a reușit să-i readucă inima la viață fetei care stătuse nu mai puțin de zece zile în comă, după care a intrat în moarte cerebrală. Nu-i venea să creadă că, chiar se întâmplase asta în ciuda vorbelor celorlalți doctori. Era bucuros pentru că reușise să salveze încă o viață. Ajuns pe hol, chipurile obosite și posomorâte care se interesau zilnic de starea lui Kimberley, l-au întâmpinat la fel ca atunci când știi bine că o persoană nu mai are nici o speranță în a mai trăii. Încercau din greu să accepte. Să accepte pierderea unei persoane care toată viața a suferit, care nu a avut parte se fericire decât o clipă, foarte scurtă. Li se spusese încă din prima zi să nu spere ca Kimberley să-și revină.

Un înger căruia i s-au tăiat aripile de prea multe ori, la un moment dat, cedează. Căci fără aripile care-l defineau, atât sufletul cât și comportamentul, nu mai este un înger. Iar asta, duce la suferința fără sfârșit a lui.

Toate persoanele cu care și-au petrecut Kim timpul se aflau acum pe holul imens al spitalului așteptând vestea finală. Elissa... Elissa stătea ghemuită pe un scaun, lăsând lacrimile să curgă neîncetate. Îi părea rău că nu a fost o prietenă atât de bună, niciodată nu a încercat să se apropie prea mult de Kimberley, îi era frică de ce v-a descoperii. Nu voia să se gândească la prin toate cât a trecut prietena ei. Dar, nu avea idee că, de fapt, ea a fost persoana care știa poate, cele mai multe despre ea. Se ura, credea că toate acestea se datorau ei. Își adusese aminte de un moment în care, Kimberley practic nu mai suporta, coșmarurile și amintirile revenindu-i în minte. O găsise în propria-i casă, cu seringa înfiptă în încheietură. Ce a făcut? Nu a oprit-o. Din contră, a ajutat-o să-și injecteze drogul în sânge, asigurându-se că nu este o cantitate prea mare, bineînțeles, după care a dus-o în camera ei să doarmă liniștită, fără griji, fără amintiri, fără coșmaruri. Acum, Elissa se autocaracteriza ca cea mai groaznică prietenă, dar nu era de loc așa, a înțeles-o pe Kimberley mereu, iar asta conta.

Jeremy. Poate cel mai bun prieten al ei, din perioada în care pierduse tot. Aproape mereu, protejând-o până când ea singură a decis că viața ei merită schimbată, trecutul fiind uitat, asta incluzându-l și pe el, Jeremy nu regreta nici un moment în care a stat lângă fata asta, din contră, se bucura că a putut să aibă parte de prietenia unei astfel de persoane. Dar acum totul a luat o întorsătură groaznică. Îi venea să plângă și să urle de disperare, asta și făcea de fapt, mai puțin partea cu urlatul, căci era într-o instituție publică. Nu plânsese în viața lui, poate doar când era mic și alintat, dar acum, lacrimile sunt provocate de tristețe, și pline de remușcări, cu totul și cu totul diferit de atunci. De ce plângea? Datorită suferinței lui Kimberley. De-abia acum realiza cât de crudă și nemiloasă poate fi viața, cu toate că el a crescut într-un mediu periculos, nu a realizat niciodată cum poți sfârșii doar într-o secundă. Cu toate că nu pățise el ce pățise Kimberley, îl durea mai tare decât dacă i s-ar fi întâmplat lui. Din contră, dacă știa ce se v-a întâmpla, nu ar mai fi stat un moment și s-ar fi pus el în locul ei. Jeremy stătea într-un alt colț al holului, cu paharul de cafea în mâini, privind în gol. Nici nu realizase apariția doritorului, dar nici nu-i păsa, încă era în acea parte a șocului când nu accepta ce se întâmplă.

Mike a fost primul care a sărit ca ars de pe scaun când a văzut doctorul. Spera, de zece zile spera ca Kim să-și revină, știa că este puternică, a trecut prin atâtea, sigur putea învinge moartea. Și asta a făcut.

Ceilalți prieteni ai lui Kim erau afectați de ce se întâmpla cu ea, dar nimeni nu a fost atât de apropiat de ea ca, cei trei.

Pe când Harry... Harry avea ochii roși și umflați, dar cel mai important era că nu mai plângea. Se gândea la multe, toate sentimentele posibile le-a trăit în doar zece zile, de la șoc până la ură față de propria persoană. Dar, înainte ca doctorul să iasă pe acea ușă, Harry realizase că, oricum, tot se ajungea în acest moment, momentul în care Kim avea să se stingă. Sentimentele-i pentru ea, de altfel, erau și ele încâlcite. O plăcea? O venera? O dorea? O... iubea? Nici el nu știa, dar un lucru era sigur, nu putea să și-o scoată din minte. Parcă și acum se afla în acel nenorocit de moment când aflase că Austin făcuse accident... și, cel mai important, aflase că Kim era în aceeași mașină cu el când totul se întâmplase. De atunci, dacă plecase din spital doar când trebuia să facă baie, rezumându-se la un duș extrem de scurt și rece. Atât. În rest, era în permanență în holul spitalului, așteptând. Ce? O minune, care venise...

-Domnilor... Domnișoarelor... doctorul le-a atras atenția, mai mult sau mai puțin, celor care așteptau o veste de la el sau care erau pierduți în gânduri. -Fata... Și-a revenit. aceste simple vorbe, vorbe care cei de față credeau că nu le vor auzi, au avut un impact puternic asupra lor.

Cu ochii în lacrimi, umflați, acum șocați, toți parcă s-au trezit din nou la viață, ridicându-și privirea către doctorul care avea un zâmbet imens pe față. Primule gânduri ale lor erau că, cu siguranță, cineva voia să-și bată joc de ei toți.

-C...cum? vocea slabă a lui Harry s-a făcut auzită, privirea doctorului așezându-se pe el.

Pentru o clipă, îl duruse inima privindu-l pe crețul care cu greu se abținea să nu plângă. Își adusese aminte de dățile în care Harry se rugase de el să-i spună detaliat starea ei. Vedea durerea din ochii lui când îi spunea starea critică și minimul de șanse care le avea să se trezească din somnu-i profund. Da acum avea să fie altfel.

-După ce... a intrat în moarte cerebrală, șansele la viață fiind egale cu zero la sută, fata a dovedit că este mai puternică decât pare, deoarece a învins moartea pentru a doua oară. Bineînțeles, va trebuii supravegheată timp de mai multe zile ca să ne asigurăm că este în afara oricărui pericol, și, de asemenea, va fi supusă câtorva analize amănunțite. Și, am nevoie de câteva informații de la voi, dacă poate cineva să-mi spună dacă fata suferă de vre-o boală... sau ceva asemănător.

Cuvintele doctorului, din nou, trezise în câțiva din încăpere o durere ascuțită în piept. Nici nu s-au putut bucura prea mult căci o altă furtună avea să urmeze, iar de data asta nu mai avea să scape...
***

Deci, îmi pare extrem de rău că nu am mai postat, dar am început liceul și... mda. Sper că va plăcut. Nu știu când o să postez următorul capitol. Vă iubesc.

Capitol needitat.