Apelul || H.S

›»39«‹

Răzbunare. Impact.
***

M-am trezit cu o durere îngrozitoare de cap. Privind prin jur am observat că eram într-o cameră mare, frumos aranjată și curătă, însă aveam vaga impresie că era camera unui băiat datorită mobilierului gri și restul detaliilor închise la culoare, și datorită câtorva tricouri bărbătești puse neglijent pe un scaun.

Mirosea a mentă... și tutun. Mirosul ăsta îmi amintea de ceva.

M-am ridicat în șezut, vrând să plec de aici, mă simțeam inconfortabil. Înainte să mă ridic, am observat că eram îmbrăcată într-un tricou asemenea celor de pe scaun, doar că acesta era alb și se vedea clar că era de bărbat, părea să-mi fie mai mare cu cinci mărimi. Ceea ce m-a mirat, într-un sens deloc pozitiv, era că sutienul nu mai era pe mine, iar blugii nicidecum. Bine măcar că am boxerii.

M-am uitat prin jur după hainele mele, însă fără rezultat. Am coborât din pat, pășind ușor spre unul din dulapuri în care bănuiesc că se aflau haine. Nu aveam de gând să ies așa din cameră.

Am deschis ușa dulapului, bucuroasă că era cu haine. Am luat o pereche de pantaloni de trening și un hanorac negru care era la-ndemână. M-am îmbrăcat imediat, prinzându-mi părul care era al dracului de ciufulit și încurcat, într-un alt coc. Am ieșit din cameră, mirată să văd încă un hol. La naiba cu ele, deja am coșmaruri cu ele.

Auzeam niște sunete, așa că m-am ghidat după ele. Am împins o ușă, oprindu-mă imediat. În fața mea era un Austin la bustul gol, doar cu o pereche de pantaloni scurți pe el și cu o față somnoroasă. Ne priveam amândoi de parcă o făceam pentru prima oară. Ceva la el îmi spunea că-i pare rău pentru absolut tot, poate privirea lui mult mai caldă și ușor tristă, sau poate doar îmi imaginam.

-Bună dimineața. a spus reîntorcându-se la clătita care o ungea cu Nutella.

Vocea lui era rece, la fel și el. Clar, totul fusese în mintea mea, Austin nu mai are sentimente, nici regrete.

-Neața. i-am răspuns la fel. -Unde sunt? l-am întrebat direct nemișcându-mă din tocul ușii.

-La mine. a spus simplu, întorcându-se cu spatele.

-Mai exact.

-La jumătate de oră cu mașina față de unde locuiești tu. Mulțumită? a spus dur.

-De und-... De fapt, nu-mi pasă. Vreau să mă duci acasă și să-mi spui unde-mi sunt hainele.

-Mâncăm, dupaia plecăm. Lângă cameră de unde ai venit este o altă unde, pe pat, se află ceva haine cu care te poți îmbrăca. a spus hotărât.

-Plecăm, dupaia tu te întorci să mănânci, mult mai bine așa. i-am spus arțăgoasă, plecând imediat spre locul unde a spus că sunt hainele.

L-am lăsat pe Austin înjurând, cel mai probabil dăndu-mă dracului pentru că asta am auzit, după care am intrat în camera de lângă cea în care am dormit.
* * *
-Știi că, acum ai intrat complet în mafie, nu? m-a întrebat Austin conducând.

-Despre asta voiam să vorbim. Vreau să mă ajuți să-i găsesc pe cei care... i-au omorât. i-am spus, vocea scăzând la final.

-Ca să ce? m-a întrebat dur.

-Să mă răzbun, Austin! Știi prea bine cum este să-ți pierzi persoanele dragi din viața ta, așa că ori mă ajuți, ori mă lași dracului în pace, cu tot cu mafie și cu tot cu... omul care mi-a dat viață ca mai apoi să mă lase în voia sorții! i-am strigat furioasă.

Încă îmi venea greu să cred că... un om ca Snake îmi este tată. Tată... ce ciudat sună. Niciodată nu am putut să-i spun cuiva așa, mereu spuneam că 'tată' este un nume doar pentru o singură persoană, care ar trebuii să fie mereu acolo, cu tine. Păstram așa zisul nume pentru acea persoană care mi-a dat viață, speram ca într-o zi să ne revedem și să-mi spună că nu a putut fi lângă mine din cauză că a fost în nu știu ce război. Îmi plăcea să cred că tatăl meu este un Super-erou. Când eram mică îmi imaginam întâlnirea mea cu.. tata, într-un decor magnific. Unde el îmi spunea că eu sunt prințesa lui și că, în sfârșit, o să mă ducă acasă, unde îmi este locul. Dar toate aceste vise s-au spulberat în momentul când m-am simțit, pentru a doua oară, singură. De atunci... oamenii care mi-au dat viață deveniseră niște personaje negative în propriul meu film. Pur și simplu deveniseră niște străini, eu eram așa, consideram că nu am mamă și nici tată, pentru mine atunci a fost momentul când și pe ei, i-am considerat cu adevărat morți.

-La naiba! Nici măcar nu știi de ce a făcut-o, dar continui să-l critici! a rostit enervat trăgând mașina pe dreapta.

-Cum să-ți lași propriul copil la primul orfelinat jegos pe care îl vezi, cum?! Indiferent de situație, dacă știi că ai un copil pe 'drum' îți asumi anumite responsabilități! Nu-l dai unor oameni pe care nu-i cunoști, dar ai pretenția să aibe grijă de copilul tău! Sau, stai, nu-l durea nici măcar în cot de ce se întâmpla cu propriul copil! Așa că nu-mi spune mie că tot eu îl critic când el n-a avut curajul să se intereseze dacă copilul său mai trăiește sau a murit de foame! i-am țipat în față, conștientă că începusem să plâng.

-Mereu a fost cu ochii pe tine! Te-a ținut departe de pericole și de alte porcării, și-a îndeplinit rolul de tată!

-Departe de pericole?! am pufnit. -Unde naiba era atunci când am rămas fără mamă adoptivă, hă? Unde era după ce mătușa mea a fost ucisă fără milă în fața mea, hă?! Unde dracului era când eu eram pe străzi?! Unde?! Pentru că eu una nu l-am văzut, dar să mă apere de pericole! Si rolul de tată... zici că și l-a îndeplinit. Cum a făcut asta? A fost cumva acolo când plângeam din cauza coșmarurilor provocate, în fond, de el? Pentru că, dacă nu mă dădea la orfelinat nu mai aveam acele coșmaruri îngrozitoare care îmi aduceau aminte că nu merit să trăiesc! Mereu am trăit cu gândul că sunt un copil nedorit, o povară pentru toți, încât nici proprii părinți nu m-au vrut. Mereu am așteptat o zi, o nenorocită de zi, în care să-mi văd ființele nenorocite care mi-au dat viață și să le spun cât de mult le urăsc. Iar tu spui că m-a apărat de pericole când, el este de vină pentru ele?!

Înainte să poată spune ceva, am observat o mașină care se apropia extrem de repede de noi. Am țipat în momentul când am văzut-o la câțiva metrii de mașina în care ne aflam noi, având aceeași viteză.

-Austin!

Încă o dată, întunericul m-a cuprins cu brațele deschise, poate, definitiv. Iar eu eram chiar încântată de asta.

Pentru prima oară... nu-mi era frică de moarte.
* * *
  * * *