Apelul || H.S

›»29«‹

              Amintiri. Austin.
                          ***

-Haide scumpo, să plecăm de aici. o femeie s-a apropiat îngrijorată de mine, lăsându-se pe vine în fața mea.

-N-nu... nu vreau să-i las... i-am spus plângând, privind în spatele ei la trupurile fără viață a celor doi oameni care îmi mai rămăseseră, până atunci.

-Nu... nu poți, trebuie să plecăm. Dar promit că ne vom întoarce pentru înmormântarea lor. mi-a spus mângâindu-mi părul în îmbrățișarea pe care habar nu aveam că eu am ' provocat-o '.

-Dar n-au murit! Ei doar... doar glumesc, vezi?! Acum râd de mine pentru că plâng la gluma lor proastă! am protestat privind trupurile care acum stăteau în fund, râzând.

-Draga mea, ei sunt morți... s-au dus, acum fi o fată înțelegătoare și haide să-i lăsăm pe experți să se ocupe de asta, bine? m-a întrebat tristă și... cu milă, îi provocam milă.

-Nu! Ei nu sunt mor... înainte să termin propoziția, am privit mai bine printe lacrimile ce voiau să-mi părăsească și ele ochii la cei doi care stăteau pe podea în propria baltă de sânge.

Nu voiam să accept adevărul care m-a lovit ca un bolovan aruncat spre mine cu putere, astfel mintea mea își imagina tot felul de scene care de fapt, nu erau adevărate.

-Sunt morți... am constatat înainte să-mi pierd cunoștința.
*   *   *
*    *   *  
*   *   *
M-am ridicat în șezut privind prin camera în care mă aflam. Pereții care odată au fost albi, acum aveau o culoare cenușie din cauza murdăriei și a mucegaiului care se vedea din centimetru în centimetru, un pat, aflat în partea cealaltă a camerei, pe care însă nu se află nimeni mi-a atras atenția. Era frumos așezat, având pe el niște hainde bărbătești împachetate. Privind mai atent prin cameră, am putut observa un birou vechi, pe care se afla un laptop închis, câteva poze puse în rame speciale și diferite foi, caiete, pixuri. Durerea îngrozitoare de cap m-a făcut să mă trântesc înapoi cu capul pe pernă.

Am bolborosit în șoaptă niște cuvinte deloc adecvate pentru o fată, punându-mi mâna pe frunte. Fierbinte. Perfect, acum am și febră.

Zgomotul infernal provocat de ușa care scârțâia îngrozitor m-a făcut să mă panichez și să mă ridic instantaneu în șezut. M-am încruntat imediat când în cameră și-a făcut apariția un băiat doar cu un prosop în jurul taliei și unul pe umăr. Avea pe față un zâmbet imens, care însă s-a șters aproape imediat când m-a văzut.

-Te-ai trezit. a remarcat oarecum, în scârbă.

Nu am spus nimic, doar îl priveam simplu. Nu mă impresiona deloc cu atitudinea lui. Din contră, mă amuza.

-Întoarce-te. a ordonat, mergând spre patul său, luând în mână hainele pentru a se îmbrăca.

-Nu-mi spui ce să fac. i-am spus dur, ridicându-mă de pe pat și ieșind imediat din cameră înainte să mai spună ceva.

Un hol lung a apărut de-o parte și de alta, eu alegând să merg către stânga. Eram într-un loc total necunoscut, fără să am cea mai mică idee unde sunt sau cum am ajuns în acest loc. Aproape imediat imaginea cu mătușa mea și prietenul ei împușcați nemilos mi-a apărut în minte, făcându-mă să mă opresc în mijlocul holului. Nu simțeam nevoia să mai plâng, tot ce simțeam era simplă ură. Ură față de oameni. De când m-am născut, am fost a nimănui - din cauza mamei mele, unui om - când am avut ocazia la fericire, ea și-a luat viața - un om și-a luat viața - iar când din nou am avut parte de iubire pură, cei care mi-o purtau și-au dat ultima suflare în fața mea - din cauza unor oameni nenorociți - deci practic, ura mea față de oameni avea o oarecare scuză.