Furtuna Inimii

Capitolul 2

             După ce îmi termin de făcut antrenamentul și scap puțin de tensiunea acumulată, ajung în parcarea unde mi-am lăsat mașina. Mă urc în ea absentă, pentru că nu am putut uita ochii ăia fabuloși, care m-au lăsat fără respirație, la buzele lui rozalii și cărnoase, pe care aș fi putut să le sărut fără încetare și nu înțeleg de ce mi se strânge inima.

Din instinct îmi caut pachetul de țigări în geantă, iar după o lungă căutare, pentru că la mine în geantă nu găsesc niciodată ce îmi trebuie, îl găsesc. Îmi aprind o țigară, care reușește să mă mai scoată puțin din starea asta amețitătoare.

          Oare ce se întâmplă cu mine? Mă cert singură, am înnebunit, simt cum palmele îmi transpiră și parcă am un gol straniu în stomac, chiar aș putea să îi denumesc fluturi.

Nu înțeleg cum este posibil, ca doar după o privire, totul să se schimbe în mintea mea. Telefonul începe să sună în geantă și tresar speriată, dar nu am chef să răspund, am prea multe întrebări, care mă frustrează pentru că nu le găsesc un răspuns rațional, așa cum sunt învățată.

După ce ultimul fum de țigară iese din pieptul meu, îl urmăresc cu privirea până când se face una cu aerul, apoi arunc capătul de țigară în scrumieră și pornesc spre casă. Încerc tot timpul să nu mă mai gândesc la bărbatul misterios, așa că încerc să îmi focalizez gândurile pe ieșirea în club din seara asta.

          După ce ajung în parcare, opresc mașina și alene mă îndrept spre casă. Când intru în leaving o văd pe Patricia albă la fața, la un pas de leșin, stătea pe un scaun și parcă se chinuia să respire. Îmi îndrept atenția spre Olivia, care și ea este la fel de speriata ca și mine.

— Ce ai pățit Patricia? o întreb panicată, apoi o iau la fugă spre scaunul pe care stătea, îmi simțeam pulsul cum începe să bată tot mai rapid!

— Nu am pățit nimic Alida, probabil de la oboseală mi-a scăzut puțin tensiunea, dar în 5 minute o să îmi revin stai liniștită, îmi vorbea ea pe un ton blând, apoi se uita la Olivia parcă puțin speriată, dar chiar dacă nu voia să recunoască, vedeam în ochii ei că era mult mai speriată, față de cât vrea să arate.

— Haide să mergem la spital, e deja a treia oara când ți se întâmplă asta într-o lună, nu este normal, trebuie neapărat să îți faci niște analize! spun hotărâtă și mă îndrept să îi iau geanta, care era pe jos ca să plecăm mai repede.

— Nu Alida, îmi spune ea panicată, sunt bine serios nu este cazul, uite deja sunt mai bine, spune ea și încearcă să schițeze un zâmbet, care normal că nu îi iese.

Simt că îmi ascund ceva amândouă și nu înțeleg de ce ar face asta, se uita după Olivia, parcă îi cerea din priviri ceva.

— Cum poți spune că ești mai bine? Nu te mai purta ca un copil și hai să mergem mai repede, strig eu hotărâtă și în ochii ei văd iarăși o frică pe care nu o înțeleg.

Dar abia atunci realizez că poate este însărcinată, asta măcar ar explica leșinurile ei, cu toate că nu am auzit-o să aibă stări de vomă sau pofte, îmi fac curaj și o întreb încet:

— Patricia, tu ești însărcinată? închid ochii pentru o secundă și aștept răspunsul ei.

Parcă trecea o eternitate până când o aud cum oftează ușurată și râsul cristalin își face apariția pe buzele ei, nu mă așteptam la reacția asta, dar la ea nu mă mai miră nimic. Știu că ar fi peste măsură de încântată, dacă ar rămâne însărcinată, dar îi este frică de relația instabilă cu Andrew.