Furtuna Inimii

Capitolul 22

          Lacrimile îmi secase și îmi simțeam corpul ca de gelatină, adrenalina toată s-a evaporat și am impresia că nu îmi mai pot mișca nici măcar un mușchi. Dean are o stare total opusă, trupul îl are încordat și de câteva ori am avut impresia că i-am auzit dinții cum scrâșneau, atât de mult se abține ca să nu mă supună unor tiruri de întrebări.

Asta este ușor de făcut și mai ales de anticipat, dacă mă chinui puțin îi ghicesc întrebările, dar mai grele sunt răspunsurile, pe care în acest moment nu sunt în stare să le împachetez într-o formă cât mai acceptabilă.

         Chiar dacă știe adevărul, din spusele lui Ryan, tot nu pot concepe să audă din gura mea faptul că fratele lui nutrește niște sentimente pentru mine. Toate lucrurile spuse de el m-au paralizat efectiv, faptul că în toți acești ani m-a urmărit din umbră.

Mai rămâne și urmărirea, care recunosc că m-a marcat foarte mult. Deocamdată nu am decât o persoană în minte, dar niciodată nu știi la cine să te aștepți.

Nu degeaba se spune că un lucru bun nu vine niciodată singur și din câte se pare, foarte multe întâmplări ciudate vin ca o tornadă, care mă prinde în curenții ei și nu mă mai lasă să aterizez cu picioarele pe pământ.

Dar asta nu sunt eu, din femeia cerebrală nu pot deveni una jalnică, care se sperie și de umbra și să nu mai am putere să înfrunt toate lucrurile.

          Inspir adânc și îmi ridic capul după pieptul lui Dean, lucru care îl ia prin surprindere. Nu știu cât timp am stat într-o liniște aproape morbidă, dar nu mai pot sta într-o stare vegetativă.

Îmi ridic ochii încet, în timp ce îi scanez cămașă puțin șifonată și are două dâre de rimel scurs pe albul imaculat, cravată slăbită îi dă un aer de licean neconformist.

Buzele le simt umflate de cât le-am mușcat, dar îmi iau inima în dinți și îi întâlnesc privirea, ca de obicei mă pierd în albastrul electrizant, care din prima clipă mi-a transmis speranță și mi-a dat curaj.

Așa că acum este momentul meu să fiu stâlpul din relația noastră, așa că fără un cuvânt mă ridic de pe picioarele lui Dean, îmi iau geanta și mă duc la baie.

          Exact cum mă așteptam fața îmi este roșie, mai multe dungi negre îmi brăzdează chipul. Inspir adânc și cu mișcări line îmi spăl fața cu apă rece, care are un efectul scontat. Îmi scot machiajele și îmi aranjez părul, care arată ca o clucă de paie.

Rujul roșu este ultimul lucru pe care îl folosesc, îmi arunc ochii în oglindă și sunt mulțumită de înfățișarea mea, îmi îndrept spatele și hotărâtă ies din baie, acum fiind capabilă să port o discuție cu Dean.

Îmi reglez respirația în ritmul tocurilor, sunetul lor îmi estompează puțin gândurile și prefer să mă concentrez pe ele. Dean se uită la mine ca la un extraterestru și sunt ferm convinsă că mai are puțin să mă duc la un spital de nebuni.

—  Bun, încep hotărâtă și îmi dreg puțin vocea, care sună destul de ciudat. Am vorbit cu Augustin, îi spun direct și pe chipul lui Dean se instalează o stare de panică pe care nu poate să și-o mascheze.

—  Ce ți-a zis "fratele meu", întreabă ironic în timp ce mimează ironic niște ghilimele în aer și se așează mai comfortabil pe scaun.

—  Că mă iubește, răspund după ce câteva secunde mă uit în ochii lui și văd cum privirea i se întunecă și strânge mânerul scaunului de mai are puțin și îl rupe.

Așteptam o izbucnire, poate chiar niște scaune trântite, dar pauză! Pur și simplu stă și mă sfredelește cu privirea și asta înseamnă că Ryan avea dreptate, Dean știa și acum nu știu ce așteaptă, așa că preiau cuvântul.