Furtuna Inimii

Capitolul 34

—  Voi chiar sunteti nebuni, dacă aveți impresia măcar o clipă că eu o să îl las singur pe Dean la tribunal, mă răstesc la doctorul meu și Olivia.

        Cei doi stau lângă patul și încearcă din răsputeri să mă facă să renunț la ideea de a merge mâine la prima înfățișare la tribunal a lui Dean. Nicioadată nu aș putea să îl las singur să înfrunte turma de hiene, care încearcă să îi smulgă libertatea cu un clește plin de minciuni și de ițe inventate de ei.

—  Alida, înțelege că vă puneți în pericol, începe să spună Axel, dar nu îl bag în seamă, deja am planul făcut în cap de câteva zile.

—  Dar nu mă asculți. Nu am spus vreo clipă că o să mă ridic din pat.

—  Și cum o să pleci din spital? mă întreabă Olivia confuză.

—  O să folosesc un scaun de rotile, îi răspund și simt un fior pe șira spinării doar când rostesc aceste cuvinte.

        Niciodată nu credeam că o să folosesc așa ceva, dar pentru omul, care m-a salvat din ghearele trecutului și mi-a arătat un orizont senin, fără fulgere și tunete, merită să fac orice.

Cei fac un schimb de priviri, apoi mă pironesc pe mine cu ele. Uimirea se poate citi cu ușurință. Știu că probabil cred că nu m-ai sunt sănătoasă la cap, dar în aceste momente critice, nici nu îmi mai pasă de părerile lor.

Îi văd cum își înghit cuvintele la propriu, iar asta mă bucură. Deja simt cum nu mai pot face față tensiunii și ei nu realizează că îmi îngreunează situația de o mie de ori mai mult.

—Olivia, mâine să îmi aduci ceva să mă îmbrac, îi spun sec apoi îmi îndrept privirea spre tavan.

          Chiar dacă pare că am înnebunit, tavanul chiar a devenit în ultimele săptămâni cel mai bun prieten al meu, sfătuitorul meu de bază. De cele mai multe ori, doar cu el am vorbit, doar lui i-am împărtășit temerile mele, doar el mi-a văzut lacrimile curgând.

Tocurile Oliviei încep să scoată zgomotul specific pe podeaua dură, îmi dau seama că este nervoasă doar după modul în care pășește apăsat.

—  Alida, te rog să te mai gândești, îmi spune Axel încet și îmi întorc capul spre el.

De când m-am internat, nu cred că a fost vreo zi în care el să nu vină la mine în salon. Mă cercetează atent cu ochii lui căprui și de multe ori am impresia că are niște raze X în privire.

—  Nu am la ce să mă gândesc, este soțul meu și nu o să îl părăsesc niciodată! Și îmi este atât de dor de el... continui cu vocea tot mai joasă.

Privirea lui Axel se întunecă preț de câteva secunde și mă încrunt la el.

—Dar știi că este acuzat de ceva foarte grav, o să fie un proces al dracu de greu și este foarte posibil să își petreacă jumătate din viață în spatele gratiilor.

Spre deosebire de mine, vocea lui creștea în intensitate după fiecare cuvânt, ceea ce mă șochează pentu câteva secunde. Niciodată nu l-am văzut așa de agitat, nici măcăr după ce avea o gardă de douăzeci și patru de ore și era extrem de obosit.

—  Care este problema ta, Axel? Dean este nevinovat și eu o să demonstrez asta, chiar dacă va fi ultimul lucru din viața mea.

—  Ești imposibilă, dacă asta vrei să faci, eu nu te pot împiedica, tună nervos, apoi se întoarce pe călcâie și pleacă din cameră.