Furtuna Inimii

Capitolul 19

         Am momente în care nu înţeleg ce îmi rezervă destinul, de ce acum când simt că sunt tot mai aproape de iubire, totul se precipită de parcă timpul se compresează şi simt o grabă nespecifică, care năruie totul în jurul ei.

Dean mă sfredeleşte cu privirea şi aşteaptă un răspuns din partea mea, dar eu habar nu am ce să fac. Simt cum palmele începe să îmi transpire uşor şi inima îmi pulsează tot mai repede sângele.

—Dean, nu ai cum să îmi ceri asta! îi spun dintr-o răsuflare şi simt cum o săgeată îmi străfulgeră inima când mimica i se schimbă într-o durere vădită şi cu o rapiditate specifică lui, nu mai pot citi nimic din expresiile lui.

—Credeam că eu sunt mai important faţă de trecutul tău, poate am interpretat eu greşit totul, grăieşte cu o voce dură, care îmi provoacă un fior pe şira spinării.

—La dracu' Dean, nu cred că esti tu în măsură ca să îmi reproşezi ceva de trecut. Asta nu are nici o legătură, dar tu nu îţi dai seama de ce îmi ceri? dacă privirea ar ucide cred că în momentul de faţă aş fi moartă de mult timp.

—Ce îţi cer Alida? E un lucru aşa de rău că vreau să fii alături de noi? E un lucru aşa de rău că nu îmi imaginez să mă trezesc dimineaţa fără să te simt lângă mine, fără să te mângâi în timp ce dormi? un nod mi se pune în gât când a ajuns lângă mine şi cu degetele lui fine îmi mângâie obrazul, apoi coboară uşor spre gât.

Pentru câteva clipe mă las în voia sentimentelor şi inima strigă ca o nebună să accept şi să plec alături de el, să las totul în urmă. Dar în acelaşi timp mintea îmi dă toate motivele raţionale de a rămâne.

Îi iau mâna în palma mea şi simt că mă pierd în ochii lui, aş vrea să fiu genul de persoană care să poată lăsa totul în spate şi să plece, dar nu am cum.

—Îmi pare rău Dean, dar nu pot. Am o viaţă construită aici, prieteni de care trebuie să mă îngrijesc şi multe obligatii la clinică, cu vocea gâtuită de cât mă abţin să nu plâng îi răspund aproape şoptit.

—Dacă tu alegi bunăstarea şi fericirea altora în detrimentrul nostru, o să ai de suferit mult Alida, încă nu ai învăţat până la anii aştia că tu trebuie să fii pe primul loc.

        Încet îmi dă drumul la mână şi o las să pice inertă pe lângă trupul, care tremura ca o frunză aruncată în furtună. Îmi ţin respiraţia când îi văd buzele că se apropie de faţa mea şi mă aştept la un sărut, închid ochii şi cu vârful limbii îmi umezesc buzele deja uscate, în schimb primesc un sărut pe frunte.

Buzele lui reci sunt ca o ploaie rece de vară peste fruntea deja asudată, inima mi se înconvoaie de durere, chiar dacă nu mi-a spus prin cuvinte simt că este un rămas bun, pe o perioadă nedeterminată.

Nu am putere să deschid ochii nici când îi aud paşii greoi cum se îndreaptă spre uşă. Sunetul uşii trântite mă sperie, tresar şi involuntar deschid ochii.

       O tristeţe nemărginită îmi inundă sufletul şi cu lacrimi amare îmi blestem soarta. După atâtia ani am crezut că am şansa la fericire, dar cu ce preţ? Picioarele îmi temură într-un mod incontrolabil şi încet mă las în jos până genunchii ajung pe podeaua rece.

Nici nu ştiu ce mă doare mai rău, dezamăgirea din ochii lui Dean, faptul că nu mi-am ascultat inima sau că nu am avut destul curaj să plec în viaţă alături de el şi copilul lui minunat?

Strâng pumnii până simt cum unghiile îmi străpung pielea albă, dar nimic nu îmi poate calma furtuna, care se iveşte la orizont şi de data asta nu mai pot da vina pe cineva, trebuie să mi-o asum.