Furtuna Inimii

Capitolul 25

Capitolul 25

—  Dean, s-a mișcat, a dat din picioare, țip panicată la Dean din dormitor și mă bufnește râsul când îl văd că iese panicat din baie, doar cu un prosop în jurul trupului și plin de spumă de ras pe față.

—   Ce a făcut? mă întreabă și abia acum am înteles că din cauza apei, care curgea la chiuvetă nu a auzit bine.

—  Bebele a mișcat, pentru prima dată, repet emoționată.

         Instinctiv îmi duc mâna protectoare peste burtă, care începea să se vadă tot mai bine. Toată îngrijorarea din acest motiv s-a evaporat și simt cum o fericire pură îmi inundă sufletul.

Dean vine aproape de mine și își așează palma lui peste a mea. Îmi ridic privirea și ca de obicei mă pierd total în albastrul mării din fața mea. Înghit în sec și îl las să mă mângâie ușor peste pulsul sensibil de la încheietură, care își face de cap.

Ne privim amândoi ca niște adolescenți și încă nu îmi vine să cred că după aproape 2 ani, privirea lui îmi provoacă emoție, atingerea lui îmi face corpul să tresare. Câteodată auzeam că dragostea în timp se plafonează și ajunge din urmă obișnuința, dar nu este deloc așa dacă ai lângă tine omul potrivit, suflertul pereche.

         Mă întind mai bine în pat și îmi așez perna ca să stau cât mai comfortabil, după ce Dean s-a întors în baie, dar nu durează mai mult de un minut și după ce și-a șters spuma de pe față nu se mai deranjează să se îmbrace, vine înapoi lângă mine.

Își așează capul pe pieptul meu și începe să vorbească încet cu fiul lui, nici măcar nu știu ce o să fie, fată sau băiat, dar el se încăpățânează și continuă să creadă că o să fie băiat, pe când eu simt că o să fie fată.

O mână o duc la burta și cu cealaltă trasez cerculete pe spatele lui Dean, iar gândurile îmi zboară la o mie de ani depărtare.

         A trecut doar o săptămână de când Dean m-a dus forțat la mormântul Patriciei și de atunci simt cum încet, încet mă împac cu ideea. Nu cred că o să trec cu adevărat peste pierderea ei, dar sper cu ajutorul lui Dumnezeu și al celor din jurul să pot vedea curcubeul după această furtună.

După ce am terminat de citit scrisoarea, am lăsat ca râurile de durere, care îmi istoveau sufletul să iasă la iveală. Am plâns ca un copil în brațele lui, am lăsat ca ploaia să se îmbine cu lacrimile mele, suspinele să se împletească cu tunetele amenințătoare, care ca de obicei erau martore durerii mele.

Dean m-a luat în brațe și m-a purtat până la mașină atunci când amândoi eram uzi până la piele. Chiar dacă în mintea mea strigam din răsputeri că vreau să rămân acolo, alături de ea, nici un sunet nu era capabil să îmi iasă pe gură, înafară de suspinele adânci.

Câteodată mă întreb cum a fost posibil ca Dean să îmi iasă în cale! Nu știu cum aș fi putut trece peste asta, dacă el nu era acolo lângă mine, omul care mi-a suportat toate nazurile și ifosele fără să îmi dea vreo clipă de înțeles că s-a săturat, omul care de fiecare îmi suflă aripile de negreala cărbunelui ca să pot zbura iar spre lumină și cel mai important, omul, care de fiecare dată mă ține de mână și împreună cu mine trece prin furtuna vieții.

          Un sunet straniu mă aduce cu picioarele pe pământ și mă uit în jurul meu să îmi dau seama de unde vine, nu mare îmi e mirarea când realizez că Dean cântă.

Nu l-am auzit niciodată cântând, chiar dacă nu înțeleg nici un cuvânt, după linia melodică îmi dau seama că este un cântec de leagăn.

—  L-am simțit, s-a mișcat iar, spune Dean cu un entuziasm greu de egalat in glas și mă bufnește râsul.