Furtuna Inimii

Capitolul 23

         Mirosul înțepător al dezinfectantului îmi înțeapă plămânii, mâna îmi este prinsă ca într-o menghină și nu am putere să fac nici un gest, iar în jurul se aude doar un bibăit enervant. Încerc să deschid ochii, dar o lumină puternică mă face să îi strâng mai rău ca înainte. Aud un scaun cum scârțâie pe gresie și cu un ultim efort reușesc să îi deschid la loc.

Un tavan alb se ivește în fața ochilor și abia acum realizez că sunt într-un spital, cercetez cu privirea până îl văd pe Dean că stă cu capul pe mâna și cel mai probabil a adormit.

Zâmbesc scurt, dar apoi panica pune stăpânire pe mine. Oare cât timp am stat inconștientă? Observ că are aceleași haine, asta măcar este un semn bun.

        Și în acel moment îmi aduc aminte de motivul pentru care am ajuns aici, închid ochii și simt cum lacrimile îmi curg șiroaie pe față.

Oare mai pot îndura atâtea? Tot timpul am crezut că sunt o femeie puternică, care poate învinge pe oricine i se pune în cale și poate ajunge oriunde vrea, dar oare cum pot trece vreodată peste asta?

Cum pot accepta că nu o să o mai văd pe Paty în această viață? Întotdeauna am crezut în soartă și că cineva acolo sus ne trasează un drum în viață de până să ajungem pe acest pământ, dar în acest moment nu pot accepta asta.

         Mii de întrebări îmi bântuie mintea și o greață mare mă încearcă, așa că îmi deschid iar ochii, dar mă îngrozesc când de cealaltă parte a geamului văd doi ochi verzi, care mă privesc rece și parcă pot citi pe fața lui satisfacția când mă vede în patul asta blestemat de spital.

Cedric stă ca o stana de piatră și observ că se sperie în momentul în care îmi întâlnește privirea. Se încruntă, dar îmi susține privirea într-un mod în care altădată m-ar fi speriat, dar acum nu mai simt nici măcar asta.

Nu credeam că o să ajung la acest nivel vreodată, dar cum și faptele recent petrecute mi-a demonstrat asta, niciodată nu știi unde ne duce viața și prin ce o să trecem.

           Dean se mișcă încet și îmi întorc încet gâtul spre el. Doarme adânc și este atât de frumos, chiar ciufulit, cu mâinile cămășii ridicate până la coate, șifonată în ultimul hal.

Îmi duc mâna în părul lui și îl mângâi încet, nu vreau să mă mai uit la Cedric, chiar dacă știu că poate îl rănește această imagine, nu mai îmi pasă. Îmi concentrez toată atenția asupra omului, care încearcă să mă protejeze de tot ce este posibil în lumea asta.

Simt cum o durere cruntă pune stăpânire pe sufletul meu și încerc să inspir adânc. Dean se foiește puțin, apoi speriat își ridică capul de pe mâna mea, care abia acum realizez că este amorțită, mii de ace simt cum îmi trece prin ea.

—  Alida ești bine, mă întreabă încet de parcă nu ar vrea să trezească pe cineva.

Cu o mână înceacă să îmi șteargă râu de lacrimi nesecat, dar nu reușește. Ele curg fără încetare, în speranța că durerea o să se diminueze.

—  Este adevărat Dean? îl întreb în speranța că totul a fost o halucinație și nimic din ce îmi aduc aminte nu este adevărat.

Tăcerea lui este mai dură ca orice răspuns pe care ar fi putut să mi-l dea. Acum înțeleg că totul chiar este adevărat, nu m-ai am de ce mă agăța ca să rămân lucidă și îmi dau glas durerii.

—  Nu mai plânge iubito, te rog, încearcă să mă liniștească Dean din plânsul isteric cu spasme, care a pus stăpânire pe mine. Încep să dau cu pumnii în pat și o durere îmi săgeată mâna, apoi ceva cald se scurge pe ea, dar nu mai sunt în stare să mă uit ce s-a întâmplat.