Furtuna Inimii

Capitolul 32

Alida

           Noaptea asta a trecut cel mai greu din viața mea. Nici măcar atunci când am fost supusă celor mai grele încercări din viața mea nu mi s-a părut că timpul s-a dilatat într-un asemenea hal.

De câte ori încercam să închid ochii, auzeam doar sunetul glonțului, cum tăia aerul în calea lui, apoi îl simțeam pe Dean lângă mine, ca un înger, care încearca să mă țină pe linia de plutire. Și a reușit! Ca de fiecare dată, a știut să mă țină în viață.

            Tic-tac, aud la infinit sunetul aparatului enervant. Dacă aș fi avut puteri paranormale sigur până acum ar fi explodat.

Toate oasele îmi sunt amorțite de durere, dar știu că nu mă pot mișca fără ajutorul cuiva și nici măcar nu încerc asta. Copilul meu este în pericol, iar acum viața lui depinde de rezistența mea la durere, care abia acum am descoperit că este infinită.

             Arunc o privire spre geamul din dreapta mea și văd cum o mulțime de nori se adună pe cer. Zâmbesc, pentru că vremea de afară este într-o concordană perfectă cu starea mea de acum.

Nici nu știu de ce mai mă mir de acest fapt. Nu este pentru prima oară când cerul zâmbește atunci când fericirea îmi umple sufletul sau plânge când simt că nu mai pot face față durerii din inimă.

Dar acum nu îmi pot permite să fiu slabă. Trebuie să fiu puternică ca să pot face față iar încercărilor, care s-au năpustit în viața mea atunci când am crezut că totul s-a așezat la locul lor. Atunci când am crezut că în sfârșit destinul îmi mai acordă o șansă la fericire, furtuna s-a abătut asupra mea cu o forță inimaginabilă, care m-a ridicat până la cer, apoi mi-a dat drumul, fără să se gândească vreo clipă, în iadul pe care îl trăiesc acum.

              O lacrimă îmi traversează obrazul uscat, dar îmi duc mâna repede și o îndepărtez. Nu am timp acum să îmi ling rănile, ci trebuie să aflu tot ce se întâmplă în jurul meu. Nu înțeleg de ce Dean este arestat, nu înțeleg de ce toată lumea încearcă să ocolească acest subiect și se poartă cu mine de parcă aș fi un copil, care nu trebuie să afle adevărul.

Ușa albă se deschide încet și în pragul ei apare doctorul, care m-a îngrijit de când am ajuns în acest spital. Prezența lui de fiecare dată mă agită, pentru că am impresia că îmi va da o veste proastă și îmi țin răsuflarea până când ajunge în dreptul meu.

—  Bună dimineața Alida, cum te simți? mă întreabă calm, dar îl văd cum mă privește atent, în așteptarea răspunsului meu.

—  Sunt bine domnule doctor. Când o să pot pleca acasă?

—Axel, îmi răspunde scurt și mă încrunt puțin la răspunsul lui.

—  Mă interesează când pot pleca acasă, nu cum te cheamă, îi răspund mai acid decât îmi doream.

Dar în loc să se ofenseze de tonul folosit, el zâmbește. Abia acum îi văd gropițele din ambii obraji. Zâmbetul lui nu a durat mai mult de o secundă, apoi revine la atitudinea serioasă și profesională, pe care a adoptat-o până acum.

—  Ești însărcinată în ultimul trimestru, iar datorită loviturilor primite copilul este în pericol, așa că trebuie să rămâi internată până când vei naște.

Cuvintele lui mă lovesc în moalele capului și simt cum o senzație de greață își face apariția în următoare secundă.

—  Nu pot face asta, domnule doctor. Trebuie să ajung acasă, acum am multe probleme, pe care nu o să le pot rezolva dacă o să stau țintuită în acest pat de spital.