Furtuna Inimii

Capitolul 17

        Dacă cu câteva minute în urmă mă bucuram de aerul îmbibat de mireasma florilor, acum se simte doar tensiune și multă ură.

Dean se oprește și mă simt de parcă nu aș exista, nici măcar nu se uită la mine, îl străfulgeră cu ochii lui, care în acest moment sunt de culoarea cerului înnorat și îi exprimă starea de spirit, pe Cedric apoi își încleștează pumnii și venele i se umflă de mai au puțin și îi rup pielea.

Inconștient îi copiez gestul și îmi strâng pumnii, o usturime apăsătoare începe să apară, dar în acest moment nu îi acord importanță, nu știu ce să fac și cum să reacționez ca să nu degenereze situația deja gravă.

        Îmi întorc capul spre Cedric, care stă ca o stână de piatră, dă impresia că nici măcar nu mai respiră, nici un mușchi nu i se mișcă. Când îmi observă privirea, buzele i se curbează într-un zâmbet răutăcios și asta e momentul în care parcă îl trezește pe Dean la viață și cu pași rapizi se îndreaptă spre noi.

Știu că dacă nu reacționez acum se va întâmpla un dezastru, din fericire creierul recepționează corect și când ajunge în dreptul meu îl prind strâns de mână, lucru ce îl i-a prin surprindere.

Când se uită la mine, îmi aduc aminte de prima zi în care l-am văzut, la fel de furios și recalcitrant, dar măcar acum știu motivul. Încearcă să își scape mâna din strânsoarea mea, dar cu o forță de care nu sunt conștientă, îl prind mai bine și palma parcă îmi rămâne încleștată de a lui.

Dacă privirea lui ar putea ucide cel mai sigur eram moartă de mult, dar asta nu înseamnă că o să îl las să facă o prostie din cauza unui nenorocit, care face parte din trecutul meu. Aplauzele lui Cedric ne scot pe amândoi din transă și la comandă ne întoarcem spre el.

        Îi simt mușchii cum i se încordează și începe să tremure mai rău și mă pun în fața lui, știu că nu mai are mult până explodează și ca să fiu sigură îl prind și de cealaltă mână.

—Cedric pleacă dracu' odată și să nu îndrăznești să mă mai cauți vreodată, țip la el ca să acopăr sunetul bătăilor palmelor enervante.

—Alida, Alida se pare că nu înțelegi nimic, te credeam fată mai deșteaptă și ai înțeles ce ți-am transmis în bilet, îmi răspunde cu un ton plin de aroganță, care îmi face sângele să curgă tot mai repede prin vene.

—Cedric așa cum eu nu am reușit până acum să te cunosc, crede-mă că nici tu nu ai reușit și dacă te atingi de un fir de păr al persoanelor pe care le iubesc îți jur că o să te omor cu mâna mea, îi spun după ce îi dau drumul la mâna lui Dean și mă apropii de el până când respirația lui îmi atinge fața.

        Buzele i se subțiază într-o linie dură, ochii îi sticlesc și mai are puțin până când o să scoate flăcări pe ei. În reluare îl văd cum face câțiva pași în spate fără să îmi părăsească privirea.

Uimirea i se citea pe față, sunt conștientă că sunt foarte schimbată față de acum cinci ani, dar acum nu îmi pasă. Mă bucur chiar dacă în ochii lui văd dezamăgirea, poate acum înțelege că nu mai sunt o copilă fraieră, care poate fi manipulată după bunul lui plac.

Îl urmăresc cu privirea până nu îl mai văd în raza mea vizuală și când dispare mă las ușor până ajung cu genunchi de pământ. Simt cum toată adrenalina dispare și picioarele le simt ca de gelatină.

Nu îmi vine să cred că este atât de schimbat, nu mai recunosc nimic din omul, pe care l-am iubit și de care eram dependentă.

—Cum poți să fii atât de iresponsabilă, mă trezește din gândurile întunecate în care am picat, dar mă doare când în tonul sesizez o undă de reproș.