Furtuna Inimii

Capitolul 30

           Pleoapele îmi tremură atunci când vreau să deschid ochii și le simt ca de plumb. Mirosul înțepător de spital, îmi face stomacul să se strângă.

Încerc din răsputeri să îmi deschid ochii și spre norocul meu, după a treia încercare, am reușit să văd o lumină puternică. Din cauza ei, îi închid repede la loc și pe parcurs îi deschid, încet, încet.

Exact cum bănuiam, sunt într-un spital. O mască de oxigen îmi stă lipită pe față, iar mâna stângă îmi este imobilizată de o perfuzie.

                Cercetez cu privirea camera, atât cât pot, fără să îmi mișc capul. Încerc să găsesc ceva, ca să îmi dau seama ce s-a întâmplat cu mine, de ce am ajuns aici?

Din păcate, pereții perfecți albi nu sunt o sursă foarte bună de inspirație. Sunt sigură că s-a întâmplat ceva foarte grav cu mine de sunt imobilizată într-un pat de spital, dar ce?

Din instinct, îmi duc mâna dreaptă spre burtă și închid ochii. Ca niște fulgere, îmi apar în minte fracțiuni din ceea ce s-a întâmplat.

                Sunetul glonțului, care tăia aerul în calea lui, ochii lui Dean înspăimântați când m-a văzut în mâinile lui Cedric, dar panica se instalează de-a dreptul când îmi aduc aminte de petele de sânge.

Agitată îmi ating burta, oricât aș vrea să mă ridic, nu pot. De parcă creierul nu îmi ascultă nici o comandă.

               Mii de întrebări îmi bântuie acum mintea fără încetare. Nu înțeleg de ce nu este Dean aici și dacă copilul nostru este bine. Simt cum aerul mi se oprește în gât și cu puțină îndemânare îmi dau jos masca de oxigen.

Chiar dacă rolul ei este de a-mi calma respirația, în aceste momente am nevoie de niște guri mari de aer. Încerc pe cât posibil să îmi mai aduc aminte de ceva, care să mă facă să înțeleg de ce sunt singură în spital.

—  Doamnă sunteți bine? se aude o voce lângă mine și panicată mă întorc spre el.

            Este un doctor, îmbrăcat în veșnicul halat alb. Mă cercetează atent cu privirea, în căutarea a ceva ce eu nu înțeleg.

—  Copilul, șoptesc pentru prima dată după ce m-am trezit și mă sperii singură de propria voce.

—Copilul este bine, ați avut mare noroc. Până se va naște nu aveți voie să mă mișcați din pat, sunteți oricând predispusă la un avort spontan.

            Simt cum lacrimile încep să îmi curgă pe față. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu s-a răzbunat pe îngerașul meu și a decis să mi-l lase lângă mine.

—  Dean, continui.

Chiar dacă vreau să îi pun mai multe întebări, simt că abia îmi ies cuvintele din gât.

—  Nu știu cine este acest bărbat, îmi răspunde doctorul după ce s-a apropiat mai mult de mine.

Este tânăr, dar vocea lui îmi inspiră încredere. Mai ales când începe să mă consulte. Se vede că știe tot ce are e făcut.

—  Te rog, vreau să știu unde este Dean, continui și parcă sunt mândră de mine că am fost în stare să zic atâtea cuvinte.

—  Uite, nu știu cine este bărbatul asta, dar afară ai niște prieteni, care așteaptă îngrijorați vești despre tine. Calmează-te, și după ce termin de făcut consultația o să le permit să stea cu tine câteva minute.