Ea...

Capitolul I

Înainte de toate aş vrea să spun că aştept păreri, critici şi impresii despre carte. Am încercat să combin spaima cu dragostea astfel în cât acestea să se armonizeze în cele 2 personaje principale. Povestea conţine pe lângă şcene cu descriere înfricoşetoare şi şcene de dragoste. Nu sunt foarte detaliate cum am văzut în alte poveşti de aici, dar am încadrat cartea la restricţionate. Sper să vă placă, vă doresc citire plăcută :*

Nu mă simţeam bine. Stomacul mă durea îngrozitor de vreo două zile. Auzeam încontinul un scârţâit groaznic ce se afla doar în capul meu...

Ce era cu mine?

Of eu şi idioţenile mele.

M-aş fi pus în pat să mă odihnesc, dar nu puteam, de vreo două săptămâni aveam în continuu acelaşi coşmar groaznic... era mereu la fel, era din cauza ei; se întâmpla de când...

Sună telefonul...

Întind mâna tremurândă ridicându-mă încet pe perină:

-Alo!

-Alo, scumpo, eşti mai bine?

-Nu chiar...

-Hai ca am eu grijă să-ţi revi. Diseară mergem la club!

-Nu stiu...

-Hai fi serioasă, n-ai mai ieşit din casă de când am plecat. Ajung la 4. Vin direct la tine. Te iubesc!

-Şi eu Edi!

Pusăi telefonul pe masă şi îmi dădui drumul să cad pe perină. Ce dor îmi era de el...

Încercai să întind plapuma şi un fior rece îmi strabatu tot corpul.

În faţa mea, în baie era cineva, era ceva. Imagine-ai neclara se mişcase rapid prin faţa oglinziu din baie.

Înlemnisem. Sângele îmi îngheţase în vene, iar corpul îmi înpietrise.

Aş fi vrut să ţip dar nu puteam. Sunetele nu vruiau să-mi părăsească gâtul... Ce era înneregulă cu mine?

Nu mi se mai întâmplase asta niciodată. Am privit inconştientă oglinda prin uşa de la baie cred că mai bine de un sfert de oră. Nu puteam să îmi revin. Poate era din cauza oboseli? Aveam halucinaţii.

Poate... Dar simţeam că acesta era dor începutul.

Când m-am convins că tot ce se întâmplase fusese doar în imaginaţia mea, m-am ridicat din pat, am aruncat un ochi în baie fără să intru, apoi am închis uşa îndreptându-mă spre bucătărie.

Era ceasul 11:30. Am deschis dulapul şi am tras din spate cutia cu cereale. Le-am pus în castron şi am început să le mănânc goale. Nu îmi plăcea laptele. De mic copil îl detestam. Nu ştiu exact dacă este doar vina gustului şi al mirosului...

O amintire neclară sau un vis din copilărie îmi tulbura adesea gândirea crescându-mi repulsia pentru lapte.

E ciudat şi categoric acum nu mai cred că a fost real. Sigur fusese un vis sau o înflorire a minţii mele bolnave.

Eram colil, eram la ţară, la bunicii din partea mamei. Rămânsesem orfană. Nici până-n zi de azi nimeni nu mi-a putut spune ce s-a întâmplat cu părinţii mei. De fiecare dată când o întrebam pe bunica, aceasta se albea brusc la faţă şi se bâlbâia toată încercând să lege câteva cuvinte. Pe bunicul... nu ştiu dacă l-am întrebat vreo dară. A murit când eram mică, poate prea mică să înţeleg ce este moarte... Restul oamenilor se îndepărtau rapid de mine când le vorbeam despre trecut. Toţi erau foarte speriaţi şi mă evitau de frica acelei întrebări. Am încetat să mai caut răspunsuri, însă nu am încetat o clipă să mă gândesc la ei.

Deci, cum v-am spus, eram la ţară. Se înserase de ceva timp, iar eu neastâmpărată cum eram, m-am dus împreună cu ceilalţi copii în cimitir. Mergând tot înainte, pentru al traversa, scurtând drumul spre casă am văzut cum unul câte unul copii se opresc şi se întorc speriaţi ţipând. Ciudat este că eu nu m-am speriat, nu am strigat. Nu mai auzeam nimic în jurul meu. Înaintam încet, parcă, fără a-mi da seama.

Mi-am ridicat privirea, iar în faţa mea, la vreo doi metrii, o femeie palidă, cu părul negru şi îmbrăcată în haine albe, crem ce stătea pe un mormânt alăpta un copil mic înfăşat într-un scutec micuţ murdat. La un moment dat... m-am oprit. O priveam fără a pricepe ceva.

Cu o mişcare rapidă, anormală, şi-a întors capul peste umăr privindu-mă rece cu ochii ei mari negri strălucitori. Tot părul i-a tremurat mişcându-se haotic şi dezvelindu-i chipul plalid, prea palid, supt şi încercănat.

S-a ridicat brusc lăsând copilul mort să cadă pe pământ.

Mă privea înfometată... Bluza-i albă se pătă instantaneu de sânge ce curgea haotic din sânii eu de unde ar fi trebuir să curgă lapte.

Am încremenit, fiori reci mi-au străbătut trupul.

Femeia lovind cu piciorul bebeluşul ce zăcea dezbrăcat pe pământul rece se apropia păşind calm înspre mine.

Capul i se mişca îngrozitir de rapid iar ochii îi rămâneau fixaţi asupra mea.

Am încercat să fug, dar nu puteam... stăteam neclintită, mai ceva ca o statuie...

Pot să spun că multă vreme am crezut că totul a fost adevărat. Tot ce-mi mai amintesc este strigătul unu preot şi parcă ceva dintr-o rugăciune.

Când femeia a dispărut preotul Andrei, Dumnezeu să-l ierte, era lângă mine şi mă uda cu agheazmă.

M-a luat de mână, m-a băgat în biserică. A început să se roage învârtindu-se cu o iucoană pe lângă mine şi ungându-mă cu mir...

Totul pare foarte normal, dar nu-mi amintesc nimic de la mir în colo, nu ştiu cum am ajuns acasă, iar ce m-a convins că a fost doar un vis este absenţa mormântului. Atât femeia, copilul, cât şi piatra, betonul solid, toate lipseau. L-am întrebat pe părinte în următoarele zile dacă a fost adevărat, dar nu mi-a răspuns. Mi-a spus doar să mă rog în fiecare zi şi să vin la biserică, iar bunica mi-a spus să-mi alung toate gândurile rele din cap...

Cam asta ar fi tot. Din acea zi culoarea alb, dar cel mai des laptele îmi readuce în cap acea zi, acele întâmplări. Ce este ciudat este că şi părintele Andrei a murit parca în aceiasi lună cu straniul eveniminent. Groparul, care visase în acea noapte că v-a avea de lucru, l-a găsit mort în cimitir. Mi-a fost prea frică să mai intru de atunci în cimitir şi nu ştiu locul ubde a fost găsit, dar credeam ca avea legătură cu femeia aceea.

Dar cum am spus este doar o imaginaţie puierilă şi trebuie să îmi alung toate idioţenile astea din cap.

Mi- am încălzit apă, mi-am făcut o cafea şi m-am îndreptat spre dormitor.

Am făcut patul şi mi-am luat la întâmplare nişte haine din dulap.

Mi-am îndesat telefonul în buzunar şi am intrat în bucătărie, când am auzit uşa de la baie, uşă pe care deja o închisesem, trântindu-se puternic.

Am îngheţat de spaima. Am luat cheile de la apartament şi am ieşit îngrozită din casă.

Nu mai nimeream gaura să încui uşa tremuram roată. Cred că începusem şi să plâng, când am luat-o la fugă pe scări.

Tremuram toată. M-am aşezat pe banca din faţa scării şi mi-am prins chipul în palme aplecându-mă uşor spre pământ. Ce era cu mine..?