Contele de Monte Cristo(VOL. I)

II - TATĂL ŞI FIUL

Cine are tovarăş, are şi stăpân.
Să-l lăsăm pe Danglars în luptă cu geniul urii, încercând să sufle îm-
potriva camaradului său o presupunere haină la urechea armatorului, şi
să-l urmăm pe Dantès care, după ce a străbătut Cannebiera în toată
lungimea ei, o luă pe strada Noailles, intră într-o căsuţă situată pe partea
stângă a aleilor Meikan, urcă repede cele patru etaje ale unei scări
întunecoase şi, ţinându-se de rampă cu o mână, apăsând cu cealaltă
bătăile inimii, se opreşte în faţa unei uşi întredeschise prin care se vedea
până în fundul unei cămăruţe.
În camera aceasta locuia părintele lui Dantès.
Vestea sosirii "Faraonului" nu ajunsese încă până la bătrânul care, urcat pe un scaun, încerca să întindă cu o mână tremurătoare câţiva col-
ţunaşi şi clematite ce se căţărau de-a lungul ferestrei.
Deodată el se simţi luat în braţe, şi o voce cunoscută strigă în
spatele lui:
— Tată, bunul meu tată!
Bătrânul scoase un strigăt şi se întoarse; apoi, văzându-şi fiul, se
lăsă în braţele acestuia, palid şi tremurând.
— Ce ai, tată? exclamă tânărul neliniştit, nu cumva eşti bolnav?
— Nu, nu, dragul meu Edmond, fiul meu, copilul meu, nu; dar nu te
aşteptam, astfel că bucuria, emoţia de a te revedea aşa, fără de veste...
Doamne, mi se pare că am să mor.
— Ei, dar vino-ţi în fire, tată, sunt eu, uite sunt eu! Se zice că
bucuria nu face rău, şi de aceea am intrat pe neaşteptate. Haide,
zâmbeşte-mi, în loc să te uiţi aşa la mine cu ochii rătăciţi. M-am întors
şi-o să fim fericiţi.
— Foarte bine, băiatule, glăsui bătrânul, dar în ce fel o să fim
fericiţi? Nu mă mai părăseşti? Haide, istoriseşte-mi norocul tău.
— Să mă ierte Dumnezeu, glăsui tânărul, că mă bucur de un noroc
făcut din doliul unei familii. Dar Dumnezeu ştie că eu n-am dorit-o; a
venit şi n-am puterea să fiu mâhnit: bunul căpitan Leclère a murit, tată, şi
e posibil ca, prin protecţia domnului Morrel, să capăt locul lui. Înţelegi,
tată? Căpitan la douăzeci de ani. Cu leafă de o sută de ludovici şi cu
parte la beneficii. Nu e asta mai mult decât putea să nădăjduiască un
biet matelot ca mine?
— Da, fiul meu, da, într-adevăr, spuse bătrânul, e un noroc.
— De aceea vreau ca din primii bani pe care îi voi câştiga, să ai o
căsuţă cu o grădină, în care să-ţi cultivi clematitele, colţunaşii şi
caprifoiul... Dar ce ai, tată, te simţi rău?
— Răbdare, răbdare, are să-mi treacă.
Dar, părăsindu-l forţele, bătrânul se lăsă pe spate.
— Haide-haide, glăsui tânărul, un pahar cu vin, tată, o să-ţi facă bi-
ne; unde ţii vinul?
— Nu, mulţumesc, nu căuta; n-am nevoie de vin, spuse bătrânul, în-
cercând să-şi reţină feciorul.
— Ba da, tată, ba da, arată-mi locul.
Şi deschise două sau trei sertare.
— Degeaba, glăsui bătrânul, nu mai e vin.
— Cum nu mai e vin, întrebă Dantès îngălbenindu-se şi privind când
obrajii scofâlciţi, vineţi, ai bătrânului, când sertarele goale; cum nu mai
este vin? Ai dus lipsă de bani, tată?
— N-am dus lipsă de nimic de vreme ce te am pe tine, spuse
bătrânul.
— Totuşi, îngăimă Dantès, ştergându-şi sudoarea de pe frunte,
totuşi, acum trei luni, la plecare, ţi-am lăsat două sute de franci.
— Da, da, Edmond, este adevărat; dar tu la plecare ai uitat o mică
datorie la vecinul Caderousse; mi-a amintit el de ea spunându-mi că,
dacă nu-i plătesc, se duce să-i ceară domnului Morrel. Înţelegi că, de
teamă ca să nu-ţi facă vreun rău...
— Ei, şi?
— Am plătit eu.
— Dar lui Caderousse îi datoram o sută patruzeci de franci, exclamă
Dantès.
— Da, îngăimă bătrânul.
— Şi i-ai dat suma asta din cei două sute de franci pe care ţi-i lăsa-
sem?
Bătrânul făcu un semn din cap.
— Va să zică ai trăit trei luni cu şaizeci de franci? murmură tânărul.
— Tu ştii ce puţine nevoi am eu!
— Vai, iartă-mă, exclamă Edmond, aruncându-se în genunchi dinain-
tea bietului bătrân.
— Ce faci?
— Oh, mi-ai sfâşiat inima.
— Acum ai venit, glăsui bătrânul cu un zâmbet; să uităm totul, că
totul este bine.
— Da, am venit, spuse tânărul, am venit cu un viitor frumos şi cu
bani puţini. Poftim, tată, spuse el, i-ai şi trimite îndată după ceva.
Şi îşi goli pe masă buzunarele care conţineau vreo duzină de piese
de aur, cinci sau şase monede a câte cinci franci, şi bani mărunţi.
Chipul bătrânului Dantès se lumină.
— Ai cui sunt banii ăştia? întrebă el.
— Ai mei, ai tăi, ai noştri... Ia-i, cumpără provizii, fii fericit, mâine
vom avea alţii.
— Uşurel, uşurel, spuse bătrânul zâmbind. Dă-mi voie să mă
folosesc în chip moderat de punga ta: lumea o să creadă, văzându-mă că
cumpăr prea multe lucruri deodată, că am fost silit să te aştept pe tine
pentru a le cumpăra.
— Fă cum vrei; dar, în primul rând, ia-ţi o servitoare, tată; nu mai
vreau să rămâi singur. Eu am cafea de contrabandă şi un tutun admirabil
într-o lădiţă din cală; mâine o să le capeţi. Dar sst, vine cineva.
— E Caderousse, care o fi aflat că ai sosit şi vine, de bună seamă,
să-ţi ureze bun venit.
— Bun, iar buzele care spun un lucru, în timp ce inima gândeşte alt-
fel, murmură Edmond; n-are a face însă, e un vecin care ne-a fost
altădată de folos; fie bine venit.
Într-adevăr, în momentul când Edmond termina cu glas scăzut
fraza, se ivi în uşa dinspre scări capul negru şi bărbos al lui Caderousse.
Era un om între douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani; ţinea în mână
o bucată de stofă pe care, în calitatea sa de croitor, se pregătea s-o
preschimbe într-un rever de haină.
— Hei, te-ai întors, Edmond? spuse el cu un accent marsiliez foarte
pronunţat şi cu un zâmbet larg care-i dezvălui dinţii albi ca fildeşul.
— Precum vezi, vecine Caderousse, şi sunt gata să-ţi fiu pe plac în-
tr-un fel sau altul, răspunse Dantès abia ascunzându-şi răceala sub vor-
bele rostite.
— Mulţumesc, mulţumesc; din fericire nu am nevoie de nimic, ba câ-
teodată au nevoie alţii de mine. (Dantès schiţă o mişcare.) Nu spun asta
referitor la tine, băiete; ţi-am împrumutat bani, mi i-ai înapoiat; între
vecinii buni asta se face, şi suntem chit.
— Nu suntem niciodată chit faţă de cei care ne-au îndatorat, spuse
Dantès; căci atunci când nu le mai datorezi bani, le datorezi
recunoştinţă.
— La ce bun să mai vorbim de asta? Ce-a fost, a trecut. Să vorbim
despre întoarcerea ta norocoasă, băiete. Mă duceam în port, când îl
întâlnii pe prietenul Danglars:
"Tu la Marsilia?" îl întreb.
"Ei da", îmi răspunde el.
"Te credeam la Smirna."
"Aş fi putut să fiu, căci mă întorc de acolo".
"Dar Edmond unde e?"
"La părintele lui, de bună seamă, răspunse Danglars."
Şi atunci am venit, continuă Caderousse, că să am plăcerea de a
strânge mâna unui prieten.
— Bunul Caderousse, spuse bătrânul, ne iubeşte aşa de mult...
— De bună seamă că vă iubesc şi vă şi stimez, dat fiind că oamenii
cinstiţi sunt rari. Se pare însă că tu devii bogat, băiete, continuă
croitorul, aruncând o privire piezişă mormanului de aur şi argint depus de
Dantès pe masă.
Tânărul remarcă fulgerarea de lăcomie care ilumină ochii negri ai ve-
cinului.
— Ei, doamne, spuse el cu neglijenţă, banii nu sunt ai mei; îi împăr-
tăşeam tatălui meu temerea că o fi dus lipsă de ceva cât n-am fost eu
aici şi, ca să mă liniştească, şi-a deşertat punga pe masă. Haide, tată,
continuă Dantès, bagă-ţi banii la loc în puşculiţă; dacă însă vecinul
Caderousse are şi el nevoie de un împrumut, poate să ceară.
— Nu, băiete, spuse Caderousse, n-am nevoie de nimic şi, slavă
Domnului, meseria îl hrăneşte pe om. Păstrează-ţi banii: niciodată nu are
cineva de prisos. În orice caz îţi sunt obligat pentru bunăvoinţa ta, ca şi
cum m-aş fi folosit de ea.
— O făceam cu dragă inimă, spuse Dantès.
— Nu mă-ndoiesc. Va să zică te ai bine cu domnul Morrel, şiretule ce
eşti.
— Domnul Morrel a fost totdeauna cât se poate de bun cu mine, răs-
punse Dantès.
— În cazul acesta ai făcut o greşeală refuzând invitaţia lui la masă.
— Cum adică? exclamă bătrânul Dantès; te-a invitat la masă?
— Da, tată, reluă Edmond, zâmbind de uimirea pe care deosebita
cinste ce i se făcuse o stârnea părintelui său.
— Şi de ce ai refuzat, fiule? întrebă bătrânul.
— Ca să vin cât mai repede la dumneata, tată, răspunse tânărul;
abia aşteptam să te văd.
— Asta l-o fi indispus pe bunul domn Morrel, glăsui Caderousse; iar
când năzuieşti să fii căpitan, e o greşeală să-l indispui pe armatorul tău.
— I-am explicat cauza refuzului meu, reluă Dantès, şi nădăjduiesc că
el a înţeles-o.
— Ca să fii căpitan trebuie să-ţi linguşeşti întrucâtva patronii.
— Nădăjduiesc că am să fiu căpitan şi fără asta, răspunse Dantès.
— Cu atât mai bine, cu atât mai bine. Prietenii tăi vechi au să se bu-
cure şi ştiu pe cineva acolo, dinapoia citadelei Saint-Nicolas, care n-o să
se supere.
— Mercédès? glăsui bătrânul.
— Da, tată, reluă Dantès şi, cu îngăduinţa dumitale, acum când
te-am văzut, acum când ştiu că eşti sănătos şi ştiu că ai tot ce-ţi trebuie,
îţi voi cere permisiunea de a mă duce să fac o vizită Catalanilor.
— Du-te, copilul meu, spuse bătrânul Dantès, şi Dumnezeu să te bi-
necuvânteze prin femeia ta, aşa cum el m-a binecuvântat prin fiul meu.
— Femeia lui? întrebă Caderousse. Ce grăbit eşti, tată Dantès. Mi se
pare că ea nu este încă femeia Iui.
— Nu, dar după toate probabilităţile, răspunse Edmond, va deveni în
curând.
— Oricum, spuse Caderousse, ai făcut bine că te-ai grăbit, băiete.
— De ce?
— Pentru că Mercédès e o fată frumoasă, şi pentru că fetele
frumoase nu duc lipsă de îndrăgostiţi; ea, mai cu seamă, e urmărită de o
duzină.
— Într-adevăr, spuse Edmond, cu un zâmbet sub care se simţea o
uşoară nuanţă de nelinişte.
— O, da, reluă Caderousse, şi chiar partide bune, dar, înţelegi, tu vei
fi căpitan, aşa că pe tine n-au să te refuze.
— Ceea ce înseamnă, glăsui Dantès cu un zâmbet care nu izbutea
să-i ascundă îngrijorarea, că dacă nu aş fi căpitan...
— Hm! făcu Caderousse.
— Haide, haide, spuse tânărul, eu am o părere mai bună decât dum-
neata despre femei în genere şi despre Mercédès în special, şi sunt
convins că îmi va rămâne credincioasă, fie că sunt sau nu căpitan.
— Foarte bine, spuse Caderousse; e bine să aibă cineva încredere
când se căsătoreşte; dar oricum, crede-mă, băiete, grăbeşte-te de o
anunţă că ai sosit şi împărtăşeşte-i speranţele tale.
— Mă duc, spuse Edmond.
Îşi îmbrăţişă părintele, îl salută pe Caderousse cu un semn şi ieşi.
Caderousse mai rămase o clipă, apoi, luându-şi rămas bun de la bă-
trânul Dantès, coborî la rându-i şi se întâlni cu Danglars, care-l aştepta la
colţul străzii Senac.
— Ei, l-ai văzut? întrebă Danglars.
— Acum m-am despărţit de el, spuse Caderousse.
— Şi ţi-a pomenit de nădejdea lui că va fi căpitan?
— Vorbeşte ca şi cum ar fi de pe acum.
— Răbdare, spuse Danglars, cred că se cam grăbeşte.
— Se pare că lucrul i-a fost făgăduit de domnul Morrel.
— De aceea este aşa de vesel?
— Ba e un neobrăzat; s-a şi oferit să-mi facă servicii, ca şi cum ar fi
cine ştie ce mare personaj. Mi-a propus să-mi împrumute bani, de parcă
ar fi bancher.
— Şi ai refuzat?
— De bună seamă, deşi aş fi putut să primesc, căci primele monede
de argint pe care le-a mânuit eu i le-am dat. Acum însă domnul Dantès n-o să mai aibă trebuinţă de nimeni, o să fie căpitan.
— Eh, încă nu e, spuse Danglars.
— Pe legea mea, ar fi bine să nu ajungă nicicând, glăsui
Caderousse, căci în cazul ăsta n-o să mai poată nimeni să stea cu el de
vorbă.
— Dacă vrem noi, spuse Danglars, va rămâne ce este, ba poate va
deveni mai puţin decât este.
— Ce spui?
— Nimic, vorbesc cu mine însumi. E lot îndrăgostit de frumoasa
catalană?
— Îndrăgostit la toartă. S-a dus acolo; dar, ori eu mă înşel tare, ori el
o să aibă neplăceri dinspre partea aceea.
— Vorbeşte mai limpede.
— La ce bun?
— E mai important decât crezi. Tu nu ţii la Dantès?
— Nu pot să-i sufăr pe aroganţi.
— Spune-mi, atunci, ce ştii cu privire la catalană.
— Ceva sigur nu ştiu; am văzut însă unele lucruri care, precum
ţi-am spus, mă fac să cred că viitorul căpitan va avea neplăceri prin
preajma drumului Vieilles-Infirmeries.
— Ce ai văzut? Haide, spune.
— Am văzut că, ori de câte ori vine la oraş, ea vine însoţită de un
vlăjgan de catalan cu ochi negri, roşcat, foarte aprins, pe care ea îl
numeşte vărul meu.
— Aha, şi crezi că vărul ăsta îi face curte?
— Îmi închipui. Ce dracu' poate să facă un flăcău de douăzeci şi unu
de ani unei fete frumoase de şaptesprezece?
— Şi spui că Dantès s-a dus la Catalani?
— A plecat înaintea mea.
— Dacă am merge într-acolo, ne-am putea opri la Réserve şi, la un
pahar de vin de Malaga, am aştepta niscai noutăţi.
— Cine să ni le dea?
— O să fim pe drum şi-o să vedem pe chipul lui Dantès ce anume s-a
întâmplat.
— Haide, spune Caderousse, dar plăteşti tu?
— Desigur, răspunse Danglars.
Porniră amândoi, cu paşi grăbiţi, spre locul indicat. Ajunşi acolo, ce-
rură să li se aducă o sticlă şi două pahare.
Bătrânul Pamphile îl văzuse pe Dantès trecând, nu erau nici zece mi-
nute de atunci.
Încredinţaţi că Dantès era la Catalani, se aşezară sub umbrarul abia
răsărit al platanilor şi sicomorilor, printre crengile cărora un stol voios de
păsări cântau una dintre primele zile frumoase de primăvară.