Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XXXVII - CARNAVALUL LA ROMA

Când Franz îşi reveni în fire, îl găsi pe Albert bând un pahar cu apă şi
trădând prin paloarea sa că avea mare nevoie să bea, şi pe conte, care
îşi punea costumul de paiaţă. Aruncă maşinal ochii spre piaţă. Dispăruse
totul: eşafod, călăi, victime; nu mai rămăsese decât poporul,
zgomotos,preocupat, voios. Clopotul de pe Citolio, ce nu bate decât
pentru moartea papei şi pentru deschiderea carnavalului, trăgea de zor.
— Ei, ce s-a întâmplat? îl întrebă el pe conte.
— Nimic, absolut nimic, după cum vedeţi, spuse acesta. Să ne
îmbrăcăm însă repede, căci a început carnavalul.
— Aşa-i, răspunse Franz. Din toată grozăvia scenei, mai stăruie doar
umbra unui vis.
— Într-adevăr, n-aţi avut altceva decât un vis, un coşmar.
— Da, eu, dar condamnatul?
— Tot un vis, şi el. Atât numai, că el a rămas adormit, în timp ce
dumneavoastră v-aţi deşteptat; şi cine ar putea spune cine este mai
norocos?
— Dar Peppino, întrebă Franz, ce s-a întâmplat cu el?
— Peppino e un flăcău lipsit de cel mai mărunt amor propriu şi care,
spre deosebire de oamenii care sunt furioşi când nu li se dă atenţie, a
fost încântat văzând că interesul tuturor se îndreaptă spre tovarăşul său.
În consecinţă, a profitat de ocazie pentru a se furişa prin mulţime şi a
dispare fără măcar să mulţumească bunilor preoţi care îl însoţiseră.
Hotărât lucru, omul e un animal foarte ingrat şi foarte egoist... Dar,
îmbrăcaţi-vă. Uite, domnul de Morcerf vă dă exemplu.
Albert îşi trăgea maşinal pantalonii de catifea peste pantalonii săi
negri şi peste încălţămintea de lac.
— Ei, Albert, îl întrebă Franz, eşti dispus pentru nebunii? Haide, răspunde-mi sincer.
— Nu, spuse acesta, dar mă bucur acum de cele ce am văzut, şi
înţeleg ce spunea domnul conte: că, după ce ai asistat o dată la un astfel
de spectacol, numai el îţi mai poate da emoţii.
— Unde mai puneţi că numai în momentul acela se pot face studii a-
supra caracterelor, adăugă contele. Pe prima treaptă a eşafodului,
moartea smulge masca pe care omul a purtat-o întreaga viaţă, şi
adevăratul chip se arată. Trebuie să recunoaştem că acela al lui Andrea
nu era plăcut la vedere... Hidos tâlhar... Să ne îmbrăcăm, domnilor!
Ar fi fost ridicol din partea lui Franz să facă mofturi şi să nu urmeze
exemplul tovarăşilor săi. Îmbrăcă deci şi el costumul şi-şi puse masca. A-
ceasta nu era mai palidă decât figura sa.
După ce terminară cu toaleta, coborâră. Trăsura aştepta la uşă,
plină de confeti şi de flori.
Intrară în rând.
Cu greu s-ar putea imagina o deosebire mai desăvârşită între specta-
colul de acum şi cel de mai înainte. În locul priveliştii de moarte, sumbră
şi tăcută, piaţa del Popolo prezenta înfăţişarea unei orgii neutre, zgomo-
toase. Măşti nenumărate apăreau, năvălind de pretutindeni, ţâşnind prin
uşi, coborând prin ferestre. Trăsurile răsăreau la toate colţuri de stradă,
încărcate cu pierroţi, arlechini, dominouri, marchizi, transteverini
groteşti, cavaleri, ţărani. Toţi strigau, gesticulau, zvârleau ouă pline cu
făină, confeti, flori; atacau cu vorba şi cu proiectile prieteni şi străini,
cunoscuţi şi necunoscuţi, fără ca cineva să aibă dreptul de a se supăra,
fără să facă altceva decât să râdă.
Franz şi Albert erau asemenea oamenilor care, pentru a fi smulşi
dintr-o mâhnire violentă, sunt duşi la o petrecere şi care, pe măsură ce
beau şi se îmbată, simt o perdea trăgându-se între trecut şi prezent.
Vedeau mereu sau, mai bine zis, continuau să simtă urmele celor văzute.
Dar, puţin câte puţin, beţia generală îi cuceri. Avură senzaţia că raţiunea
şovăielnică îi părăseşte. Încercau o nevoie ciudată de a se împărtăşi din
gălăgia aceea, din mişcare, din ameţeală. Un pumn de confeti îl izbi pe
Morcerf dintr-o trăsură alăturată, acoperindu-l de pulbere, pe el şi pe
tovarăşii săi. Confetiile îi înţepară gâtul şi toată porţiunea chipului
neapărată de mască, de parcă ar fi fost izbit cu o sută de ace. Ele îi
împinseră în bătălia generală, în care erau angajate toate măştile. Se
ridică la rândul său în trăsură, vârî mâinile în saci şi, cu toată forţa şi
îndemânarea de care era capabil trimise, la rândul său, vecinilor, ouă şi
bomboane.
Din momentul acela, lupta era angajată. Amintirea lucrurilor văzută
de ei cu o jumătate de ceas înainte se şterse complet din mintea celor
doi tineri, căci spectacolul pestriţ, mişcător, necugetat, din faţa ochilor
lor constituia o diversiune. Contele de Monte-Cristo nu fusese, precum
am spus, impresionat nici o clipă.
Închipuiţi-vă strada principală mare şi frumoasă, străjuită de la un
cap la altul de palate cu câte patru sau cinci etaje, având balcoanele
garnisite cu tapiserii şi ferestrele drapate. Închipuiţi-vă, la balcoanele şi
ferestrele acestea, trei sute de mii de spectatori romani, italieni, străini,
veniţi din cele patru părţi ale lumii. Toate aristocraţiile reunite, aristocraţie de naştere, de bani, de geniu. Femei încânlătoare care,
atrase de spectacol, se încovoaie peste balcoane, se apleacă în afara
ferestrelor, aruncă asupra trăsurilor ce trec o grindină de confeti.
Atmosfera, îmbâcsită de bomboane care cad şi de flori care urcă. Apoi,
pe pavajul străzilor, o mulţime voioasă, nebună, cu costume trăsnite:
verze gigantice care se plimbă, capete de bivoli care mugesc pe trupuri
omeneşti, câini care merg parcă pe picioarele de dindărăt; o mască se
înalţă în mulţime, iar în această ispitire a Sfântului Anton visată de
Callot, o Astarte arată o figură fermecătoare. Vrei s-o urmăreşti şi eşti
despărţit de demoni asemănători acelora care ţi se arată în vis.
Închipuiţi-vă toate acestea şi veţi avea o slabă idee despre carnavalul de
la Roma.
La al doilea tur, contele opri trăsura şi le ceru tovarăşilor săi
permisiunea de a se despărţi, lăsându-le trăsura la dispoziţie. Franz
ridică ochii: se găseau în faţa palatului Rospoli, iar la fereastra din mijloc,
cea drapată cu damasc alb, având pe el o cruce roşie, stătea un domino
albastru, sub care imaginaţia lui Franz şi-o închipuia fără trudă pe
frumoasa grecoaică de la teatrul Argentina.
— Domnilor, spuse contele sărind jos, când vă veţi plictisi de a fi ac-
tori şi veţi vrea să redeveniţi spectatori, ştiţi că aveţi loc la ferestrele
mele. Până atunci, dispuneţi de vizitiu, de trăsură şi de servitorii mei.
Am uitat să spunem că vizitiul contelui era îmbrăcat într-o blană de
urs negru, exact ca ceea a lui Odry din Ursul şi paşa şi că cei doi lachei
care stăteau în picioare, dindărătul caleştii, aveau costume de maimuţe
verzi, potrivite pe statura lor, şi măşti cu resorturi, cu care se strâmbau
la trecători.
Franz mulţumi contelui pentru îndatoritoarea sa ofertă. Albert coche-
ta cu o trăsură plină de ţărănci romane, oprită, ca şi cea a contelui, de u-
nul din popasurile obişnuite când se merge în şir.
Din nefericire pentru el, şirul îşi reluă mişcarea şi, în timp ce cobora
spre Piaţa Poporului, trăsura care îi atrăsese atenţia urca spre palatul Ve-
neţiei.
— O, dragul meu, îi spuse el lui Franz, n-ai văzut?...
— Ce? întrebă Franz.
— Uite, caleaşca aceea, care se duce, încărcată cu ţărănci romane.
— Nu.
— Ei bine, am siguranţa că femeile acelea sunt încântătoare.
— Ce păcat că eşti mascat, dragul meu Albert, spuse Franz. Era mo-
mentul să-ţi scoţi paguba pentru dezamăgirile tale amoroase.
— Da, răspunse ci pe jumătate râzând, pe jumătate serios. Nădăjdu-
iesc că n-o să se termine carnavalul fără să-mi ofere o despăgubire.
În ciuda speranţei lui Albert, ziua trecu fără altă aventură decât
întâlnirea repetată de două sau trei ori a caleştii cu ţărănci romane. La
una din aceste întâlniri, din întâmplare sau într-adins, masca lui Albert se
desprinse.
El luă atunci restul florilor şi le aruncă în caleaşcă.
Fără îndoială, una din fermecătoarele femei, pe care Albert le ghicea
sub costumul cochet de ţărancă, fu mişcată de galanteria lui căci, la rân-
du-i, când se întâlniră din nou, îi aruncă un buchet de violete.
Albert se năpusti asupra buchetului. Deoarece Franz n-avea un
motiv să creadă că îi e adresat lui, îl lăsă pe Albert să pună mâna pe el.
Albert îl înfipse victorios la butonieră şi trăsura îşi continuă drumul
triumfător.
— Ei, acesta e un început de aventură, îi spuse Franz.
— Râzi cât pofteşti, răspunse Albert, însă eu cred că este. De aceea,
nu mă mai despart de buchet.
— Bineînţeles, zise Franz râzând, e un semn de recunoaştere.
De altminteri, gluma luă curând un caracter de realitate, căci, duşi
mereu de curent, Franz şi Albert se încrucişară din nou cu trăsura conta-
dinelor, femeia care îi zvârlise lui Albert buchetul bătu din palme
văzându-l la butoniera lui.
— Bravo, dragul meu, bravo! îi spuse Franz. Lucrurile se anunţă de
minune. Vrei să te las? Îţi este mai plăcut să fii singur?
— Nu, se împotrivi el, să nu bruscăm nimic. Nu vreau să mă las an-
trenat ca un prost la prima demonstraţie, la o întâlnire sub orologiu, cum
spunem noi despre balul de la Operă. Dacă frumoasa ţărancă simte
pofta să meargă mai departe, o vom regăsi mâine sau, mai bine zis, ne
va regăsi ea. Îmi va da atunci un semn de viaţă şi voi vedea ce am de
făcut.
— Într-adevăr, dragă Albert, spuse Franz, eşti înţelept ca Nestor şi
prudent ca Ulise. Iar dacă Circe a ta izbuteşte să te preschimbe în vreo
fiară, de bună seamă că ea va fi tare îndemânatică sau puternică.
Albert avea dreptate. Frumoasa necunoscută se hotărâse desigur să
nu împingă mai departe lucrurile în ziua aceea. Căci, deşi tinerii făcură
încă două-trei tururi, nu mai văzură caleaşca pe care o căutară din ochi:
dispăruse, fără îndoială, pe una din străzile alăturate.
Reveniră atunci la palatul Rospoli, dar contele dispăruse şi el cu do-
minoul albastru. Ferestrele tapetate cu damasc galben continuau să fie
ocupate de persoane pe care, fără îndoială, le invitase el.
În momentul acela, clopotul, care sunase deschiderea carnavalului,
bătu retragerea. Şirul de pe Corso se rupse îndată şi cât ai clipi, trăsurile
dispărură pe străzile laterale.
Franz şi Albert se aflau în momentul acela în dreptul vilei delle Marat-
te. Vizitiul apucă pe ea în tăcere şi, ajungând de-a lungul palatului Poli, în
piaţa Spaniei, se opri în faţa hotelului.
Pastrini îşi întâmpină oaspeţii în pragul uşii.
Prima grijă a lui Franz fu să se informeze asupra contelui şi să-şi ex-
prime regretul că nu l-a găsit la timp, dar Pastrini îl linişti spunându-i că
acesta a comandat încă o trăsură şi că trăsura aceasta venise să-l ia la
ceasurile patru de la palatul Rospoli. Era însărcinat din partea lui, să le
ofere celor doi prieteni cheia lojei sale la teatrul Argentina.
Franz îl întrebă pe Albert ce are de gând să facă, dar Albert ţinea să
pună în aplicare nişte proiecte mari înainte de a se gândi să meargă la teatru. În consecinţă, în loc să răspundă, îl întrebă pe Pastrini dacă poate
să-i procure un croitor.
— Un croitor? întrebă hangiul. Pentru ce?
— Ca să ne facă până mâine nişte straie de ţărani romani, cât mai
elegante cu putinţă, spuse Albert.
Pastrini clătină din cap.
— Să vă facă până mâine două costume? exclamă el. Să mă ierte
Excelenţele voastre, dar asta e o pretenţie franţuzească. Două costume!
Când, de astăzi până în opt zile, nu veţi găsi cu siguranţă un croitor care
să vrea să coasă şase nasturi la o vestă, chiar de i-aţi plăti fiecare bucată
cu un taler!
— Trebuie să renunţ atunci la hainele pe care le doresc?
— Nu, pentru că vom avea hainele acestea de gata. Lăsaţi-mă să
mă ocup eu şi mâine veţi găsi la deşteptare o colecţie de pălării, veste şi
pantaloni de care veţi fi mulţumiţi.
— Dragul meu, spuse Franz lui Albert, să ne încredem în amfitrionul
nostru. El ne-a mai dovedit că este priceput. Să cinăm deci în linişte şi
după masă să mergem să vedem Italiana la Alger.
— Bine, să mergem la Italiana la Alger; spuse Albert. Gândeşte-te în-
să, jupâne Pastrini, că eu şi domnul — continuă el arătând-l pe Franz —
ţinem neapărat să avem mâine veşmintele pe care le-am cerut. Hangiul
îşi asigură încă o dată oaspeţii să n-aibă nici o grijă, că vor fi serviţi după
plac. Franz şi Albert urcară apoi pentru a lepăda costumele de paiaţe.
Dezbrăcându-l pe al său Albert strânse cu grijă buchetul de violete:
era semnul de recunoaştere pentru a doua zi.
Prietenii se aşezară la masă, dar, în timp ce mâncau, Albert nu se
putu împiedica să nu remarce deosebirea între meritele respectabile ale
bucătarului lui Pastrini şi cele ale bucătarului contelui de Monte-Cristo.
Adevărul îl sili pe Franz să mărturisească, împotriva rezervelor pe care
părea să le aibă faţă de conte, că paralela nu era în avantajul bucătarului
lui Pastrini.
La desert, servitorul se informă despre ora pentru care tinerii doreau
trăsura. Albert şi Franz se priviră, temându-se să nu fie indiscreţi.
Servitorul îi înţelese.
— Excelenţa sa, contele de Monte-Cristo, le spuse el, a dat ordine
categorice ca trăsura să rămână toată ziua la dispoziţia înălţimilor
voastre, care pot deci să dispună de ea fără teama de a fi indiscreţi.
Tinerii se hotărâră să profite până la capăt de amabilitatea contelui
şi porunciră să se înhame caii, în timp ce ci îşi vor schimba toaleta de zi
cu una de seară.
Merseră apoi la teatrul Argentina şi se instalară în loja contelui.
În timpul primului act, contesa G. intră în loja ei. Îşi îndreptă imediat
privirea în direcţia unde îl văzuse pe conte în ajun, astfel că-i zări pe
Franz şi pe Albert în loja celui despre care îi exprimase lui Franz, cu
douăzeci şi patru de ore înainte, o opinie aşa de ciudată.
Lornieta ei era îndreptată asupra lui cu atâta stăruinţă, încât Franz
îşi dădu scama că ar fi o cruzime să mai zăbovească în a-i satisface
curiozitatea. De aceea, uzând de privilegiul acordat spectatorilor
teatrelor italieneşti, care fac din sălile de spectacol, saloane de recepţie, prietenii îşi părăsiră loja, ducându-se să-i prezinte contesei omagiile lor.
Cum intrară în loja ei, ea îi făcu semn lui Franz să se aşeze pe locul
de onoare.
Albert luă Ioc în spatele lor.
— S-ar părea, spuse ca, abia dându-i lui Franz răgazul să se aşeze,
că n-aţi avut ceva mai urgent de făcut decât de a lega cunoştinţă cu
noul lord Ruthwen, căci văd că aţi devenit cei mai buni prieteni.
— Fără să fim aşa de avansaţi, precum sunteţi, într-o intimitate reci-
procă, nu pot tăgădui, doamnă contesă, răspunse Franz, că am abuzat
toată ziua de amabilitatea sa.
— Cum toată ziua?
— Pe cuvântul meu, chiar aşa. Azi dimineaţă am acceptat dejunul
său, în timpul carnavalului am alergat pe Corso în trăsura sa, în sfârşit,
astă seară venim la spectacol în loja sa.
— Aşadar, îl cunoaşteţi?
— Da şi nu.
— Cum adică?
— E o poveste lungă.
— Pe care mi-o veţi istorisi?
— V-ar înficoşa prea mult.
— Un motiv în plus.
— Aşteptaţi cel puţin ca istoria să aibă un deznodământ.
— Fie, prefer istoriile complete. Până una alta, cum v-aţi întâlnit? Ci-
ne v-a prezentat lui?
— Nimeni, dimpotrivă, el ni s-a prezentat.
— Când?
— Aseară, când m-am despărţit de dumneavoastră.
— Prin ce mijlocire?
— O, Doamne, prin mijlocirea foarte groaznică a hangiului nostru.
— Stă deci la hotelul Spaniei ca şi dumneavoastră?
— Nu numai în acelaşi hotel, dar şi pe acelaşi coridor.
— Cum îl cheamă? căci, fără îndoială, îi ştiţi numele.
— Contele de Monte-Cristo.
— Ce nume e acesta? Nu e un nume de rasă.
— Nu, e numele unei insule pe care a cumpărat-o.
— Şi e conte?
— Conte toscan.
— În sfârşit, treacă şi asta, împreună cu celelalte, adăugă contesa,
care aparţinea uneia dintre cele mai vechi familii din împrejurimile Vene-
ţiei. Şi ce fel de om este el?
— Întrebaţi-l pe vicontele de Morcerf.
— Auziţi, domnule, sunt trimisă la dumneavoastră, spuse contesa.
— Am fi pretenţioşi dacă nu l-am găsi încântător, doamnă, răspunse
Albert. Un prieten de zece ani n-ar fi făcut pentru noi mai mult decât a
făcut el, şi aceasta cu o graţie, o delicateţe şi o politeţe care indică,
într-adevăr, un om de lume.
— Haida, de, spuse contesa râzând, veţi vedea că vampirul meu
este pur şi simplu vreun nou îmbogăţit, care vrea să i se ierte milioanele
şi care a adoptat privirea lui Lara pentru a nu fi confundat cu domnul de Rotschild. Dar pe ea aţi văzut-o?
— Care ea? întrebă Franz zâmbind.
— Frumoasa grecoaică de ieri.
— Nu. Ni se pare că am auzit sunetul guzlei sale, dar ea a rămas cu
totul invizibilă.
— Dragă Franz, glăsui Albert, când spui invizibilă înseamnă că vrei
să faci pe misteriosul. Cine era oare dominoul albastru de la fereastra cu
damasc alb?
— Şi unde se găsea fereastra cu damasc alb? întrebă contesa.
— La palatul Rospoli.
— Contele avea trei ferestre la palatul Rospoli?
— Da. Aţi trecut cumva pe strada principală?
— Fără îndoială.
— Ei bine, aţi remarcat două ferestre tapetate cu damasc galben şi
o fereastră cu damasc alb având o cruce roşie? Aceste trei ferestre erau
ale contelui.
— Aha, dar omul acesta e un nabab! Ştii cât costă trei ferestre ca a-
celea, pentru opt zile de carnaval, şi încă la palatul Rospoli, adică în
poziţia cea mai frumoasă?
— Două sau trei sute de taleri romani.
— Spuneţi două, trei mii.
— Ah, drace!
— Insula aceea îi produce oare acest venit frumos?
— Insula? Ea nu-i produce un gologan.
— Atunci de ce a cumpărat-o?
— Din fantezie.
— Este, va să zică, un original?
— Fapt e că mi s-a părut destul de excentric, spuse Albert. Dacă ar
locui la Paris, dacă ar frecventa spectacolele noastre, ţi-aş spune, dragul
meu, sau că e un glumeţ de prost gust care pozează sau că e un
nenorocit pe care literatura l-a pierdut. A avut într-adevăr astăzi de
dimineaţă două, trei ieşiri vrednice de Didier sau de Antony.
În momentul acela intră un musafir şi, potrivit obiceiului, Franz cedă
locul său noului venit. Împrejurarea aceasta avu ca rezultat schimbarea
subiectului conversaţiei.
Peste un ceas, cei doi prieteni se înapoiau la hotel. Pastrini se ocupa-
se de travestiurile lor pentru a doua zi şi le făgădui că au să fie mulţumiţi
de iniţiativa lui inteligentă.
Într-adevăr, a doua zi, la orele nouă, el intră în camera lui Franz, cu
un croitor încărcat cu opt sau zece costume de ţărani romani. Prietenii a-
leseră două costume asemănătoare, care se potriveau taliei lor, şi îi
spuseră hotelierului să le coasă vreo douăzeci de metri de panglici la
fiecare pălărie şi să le procure două din acele încântătoare eşarfe de
mătase, cu dungi întretăiate şi colorate viu, cu care, în zilele de
sărbătoare oamenii din popor îşi încing de obicei mijlocul.
Albert era nerăbdător să vadă cum îi va veni noua îmbrăcăminte: o
vestă şi un pantalon de catifea albastră, ciorapi brodaţi, pantofi cu
catarame şi o haină de mătase. Albert nu putea, de altminteri, decât să
câştige cu costumul acesta pitoresc. Iar când centura îi strânse talia elegantă, când pălăria uşor înclinată pe o parte lăsă pe umărul său valuri
de panglici, Franz mărturisi că îmbrăcămintea ocupă de multe ori un loc
important în superioritatea fizică pe care o atribuim anumitor popoare.
Turcii, aşa de pitoreşti altădată, în halatele lor lungi, în culori vii, nu sunt
oare hidoşi acum cu redingotele albastre, încheiate, şi cu fesurile
greceşti care le dau aparenţa unor sticle de vin cu peceţi roşii?
Franz îl complimentă pe Albert care, în picioare, în faţa oglinzii, îşi
zâmbea cu un aer de satisfacţie lipsit de orice echivoc.
În momentul acela intră contele de Monte-Cristo.
— Domnilor, li se adresă el, deoarece, oricât de plăcut ar fi un
tovarăş de petrecere, libertatea este şi mai plăcută, am venit să vă spun
că, pentru astăzi şi pentru zilele următoare, las la dispoziţia
dumneavoastră trăsura de care v-aţi servit ieri. Hotelierul nostru v-a
spus, desigur, că mai am alte trei sau patru trăsuri în pensiune la el. Prin
urmare, nu vă abţineţi: folosiţi-vă în toată voia de ea, fie pentru plăcere,
fie pentru afaceri. Întâlnirea noastră, dacă avem să ne spunem ceva, e la
palatul Rospoli.
Tinerii încercară să obiecteze ceva, dar nu aveau, la drept cuvânt,
nici un motiv serios să refuze o ofertă care, de altminteri, le era plăcută.
Acceptară deci.
Contele de Monte-Cristo rămase cam un sfert de ceas cu ei, vorbind
despre toate lucrurile cu o uşurinţă extremă. Precum aţi putut să remar-
caţi, el era în curent cu literatura tuturor ţărilor. O ochire aruncată
asupra pereţilor salonului său le dovedise, lui Franz şi lui Albert, că era
amator de tablouri. Câteva cuvinte lipsite de pretenţie, aruncate în
treacăt, le dovedi că ştiinţele nu-i erau străine. Părea că s-a ocupat mai
ales cu chimia.
Prietenii nu aveau pretenţia să înapoieze contelui dejunul oferit de
el. Ar fi fost o glumă prea proastă să-i ofere, în schimbul excelentului său
prânz, masa mediocră a lui Pastrini. Îi spuseseră aceasta, pe şleau, şi el
le primi scuzele, apreciind delicateţea lor.
Albert era încântat de manierele contelui, pe care numai ştiinţa lui îl
împiedica să-l recunoască drept un autentic gentilom. Libertatea de a
dispune în întregime de trăsură îl copleşea de bucurie în mod deosebit.
Avea vederile sale asupra graţioaselor ţărănci şi, deoarece ele i se
arătaseră în ajun într-o trăsură extrem de elegantă, nu-i părea rău să
continuie a se înfăţişa în această privinţă pe picior de egalitate.
La ora unu şi jumătate tinerii coborâră. Vizitiul şi lacheii avuseseră
ideea de a-şi îmbrăca livrelele peste blănurile de animale, ceea ce le
dădea un aer şi mai grotesc decât în ajun, astfel că Franz şi Albert le
adresară laude.
Albert îşi prinsese, sentimental, buchetul de violete veştejite la
butonieră.
Porniră la primul sunet al clopotului şi se repeziră în strada principa-
lă prin via Vittoria.
La al doilea tur, un buchet de violete proaspete porni dintr-o
caleaşcă încărcată cu femei paiaţe, şi care căzu în caleaşca contelui, îi
arătă lui Albert că, asemenea lui şi prietenului său, ţărăncile din ajun
schimbaseră costumul şi că, din întâmplare sau dintr-un sentiment  identic aceluia al său, în timp ce el adoptase cu galanterie costumul lor,
ele îl îmbrăcaseră pe al său.
Albert puse buchetul proaspăt în locul celuilalt, dar păstră buchetul
veştejit în mână iar, când se înrucişă din nou cu caleaşca, îl duse, îndră-
gostit, la buze.
Gestul păru că stârneşte bucuria nu numai celei care îl aruncase,
dar şi veselelor ei tovarăşe.
Ziua fu la fel de însufleţită ca şi în ajun. Ba, e probabil că un
observator profan ar fi constatat o sporire a zgomotului şi a voioşiei. Îl
zăriră o clipă pe conte la fereastra lui, dar când trăsura trecu din nou, el
dispăruse.
Se înţelege că schimbul de cochetării între Albert şi paiaţa cu buche-
tele de violete dură toată ziua.
Seara, înapoindu-se, Franz găsi o scrisoare de la ambasadă. I se
aducea la cunoştinţă că va avea onoarea să fie primit a doua zi de Sfinţia
sa. Ori de câte ori venise la Roma, el solicitase şi obţinuse aceeaşi
favoare; şi, atât din religiozitate, cât şi din recunoştinţă, nu voia să pună
piciorul în capitala lumii creştine fără a depune respectuosul său omagiu
la picioarele unuia din urmaşii Sfântului Petru care a dat exemplul rar al
tuturor virtuţilor.
Nu se gândea, deci, în ziua aceea, la carnaval. Căci, în ciuda
bunătăţii cu care îşi înconjoară măreţia, totdeauna te pregăteşti să te
înclini cu un respect plin de emoţie pofundă în faţa nobilului şi sfântului
bătrân care se numeşte Grigore al XVI-lea.
Când ieşi de la Vatican, Franz se înapoie direct la hotel, chiar
evitând să treacă pe strada principală. Ducea cu sine o comoară de
gânduri pioase, pentru care contactul bucuriilor nebune ale carnavalului
ar fi însemnat o profanare.
La ceasurile cinci şi zece minute, Albert se înapoie. Era în culmea
bucuriei. Paiaţa îşi reluase costumul de ţărancă şi, încrucişându-se cu ca-
leaşca lui Albert, îşi ridicase masca. Era încântătoare.
Franz îi exprimă lui Albert complimentele sale sincere. El le primi, ca
unul căruia i se cuvine. Recunoscuse, spunea el, după anumite semne de
eleganţă inimitabilă, că frumoasa necunoscută aparţinea, desigur, celei
mai înalte aristocraţii. Era hotărât să-i scrie a doua zi.
Primind destăinuirea aceasta, Franz băgă de seamă că Albert voia
parcă să-i ceară ceva şi totuşi ezita. El stărui, declarându-i dinainte că e
gata să facă în folosul lui toate sacrificiile care îi vor sta în putinţă. Albert
se lăsă rugat exact timpul pe care îl pretindea o politeţe prietenească. În
cele din urmă, el îi mărturisi că i-ar face un serviciu lăsându-l a doua zi
singur în caleaşcă.
Albert punea în seama neatenţiei prietenului său bunătatea extremă
pe care o avusese frumoasa ţărancă scoţându-şi masca.
Se înţelege că Franz nu era atât de egoist încât să-l oprească pe
Albert la jumătatea unei aventuri ce făgăduia, totodată, să fie plăcută
pentru curiozitatea lui şi măgulitoare pentru amorul propriu. Cunoştea
îndeajuns perfecta indiscreţie a vrednicului său prieten pentru a fi sigur
că acesta îl va ţine la curent cu cele mai mărunte detalii ale norocului
său; şi deoarece în cei doi sau trei ani de când străbătea Italia în lung şi în lat, nu avusese şansa nici măcar să schiţeze o astfel de aventură;
Franz era dornic să afle cum decurg lucrurile.
Îi făgădui deci lui Albert că se va mărgini să privească a doua zi
spectacolul de la ferestrele palatului Rospoli.
Într-adevăr, a doua zi, îl văzu pe Albert trecând în sus şi în jos. Avea
un buchet enorm pe care, fără îndoială, îl însărcinase să fie purtătorul e-
pistolei sale amoroase. Probabilitatea se schimbă în certitudine când
Franz revăzu acelaşi buchet, remarcabil printr-un cerc de camelii albe, în
mâna unei încântătoare paiaţe, îmbrăcate în atlas roz.
De aceea, seara, n-a mai fost bucurie, a fost delir. Albert nu se îndoia
că frumoasa necunoscută îi va răspunde pe aceeaşi cale. Franz i-o luă
înainte, spunându-i că hărmălaia îl obosea şi că era hotărât să
întrebuinţeze ziua următoare revăzându-şi jurnalul şi luând note.
Albert nu se înşelase de altminteri în prevederi. A doua zi seara,
Franz îl văzu dând năvală în cameră şi agitând maşinal un petec de
hârtie pe care îl ţinea de un colţ.
— Ei, m-am înşelat? spuse el.
— A răspuns? exclamă Franz.
— Citeşte.
Cuvântul fu rostit cu o intonaţie care nu se poate reproduce.
Franz luă biletul şi citi:
"Marţi seara, la şapte, coboară în trăsura dumitale în faţa vilei dei
Pontefici, şi urmeaz-o pe ţăranca romană care îţi va lua lumânarea.
Când vei ajunge pe prima treaptă a bisericii San- Giacomo ai grijă, pentru
ca ea să te poată recunoaşte, să înnozi o panglică roz pe umărul
costumului dumitale de paiaţă. Până atunci, nu mă vei mai vedea.
Statornicie şi discrete. "
— Şi, ce zici de asta, scumpe prietene? îi spuse el lui Franz, după ce
acesta termină lectura.
— Zic că lucrul ia caracterul unei aventuri foarte plăcute, răspunse
Franz.
— La fel cred şi eu, spuse Albert, şi mi-e tare teamă c-o să mergi
singur la balul ducelui de Bracciano.
Franz şi Albert primiseră în dimineaţa aceea câte o invitaţie din
partea celebrului bancher roman.
— Ia seama, dragă Albert, spuse Franz, va fi la duce toată aristocra-
ţia, iar dacă frumoasa ta necunoscută face cu adevărat parte din
aristocraţie nu va putea să lipsească de acolo.
— Că va fi sau nu acolo, cu îmi menţin părerea asupra ei, continuă
Albert. Ai citit biletul?
— Da.
— Cunoşti educaţia sărăcăcioasă pe care o primesc în Italia femeile
din burghezie?
— Da, răspunse Franz.
— Ei bine, reciteşte biletul, examinează scrisul şi caută-mi o
greşeală de limbă sau de ortografie.
Într-adevăr, scrisul era încântător şi ortografia ireproşabilă.
— Eşti predestinat, îi spus Franz lui Albert, înapoindu-i biletul pentru
a doua oară.
— Râzi cât vei vrea, glumeşte cât pofteşti, îi strigă Albert, eu sunt în-
drăgostit.
— O, mă înfricoşezi! exclamă Franz; şi văd nu numai că am să merg
singur la balul ducelui de Bracciano, dar şi că, poate, am să mă întorc
singur la Florenţa.
— Fapt e că, dacă necunoscuta mea e la fel de simpatică pe cât e
de frumoasă, îţi declar că mă stabilesc la Roma şi, de altminteri, am avut
totdeauna o înclinaţie pronunţată pentru arheologie.
— Haida, de, încă o întâlnire sau două ca aceasta şi sunt sigur că le
voi vedea membru al Academiei de Inscripţii şi Arte Frumoase.
Fără îndoială, Albert se pregătea să discute cu seriozitate drepturile
sale la fotoliul academic, dar fură anunţaţi că sunt serviţi, iar la Albert,
dragostea nu era câtuşi de puţin potrivnică apetitului. Se grăbi deci, ca şi
prietenul său, să se aşeze la masă, rămânând să reia discuţia după
aceea.
După masă, fu anunţat contele de Monte-Cristo. De două zile tinerii
nu-l zăriseră. O afacere, spuse Pastrini, l-a chemat la Civita-Vecchia. Ple-
case în ajuns, seara, şi se înapoiase abia de o jumătate de ceas.
Contele fu încântător. Fie că se observa, fie că prilejul nu trezea în-
tr-însul fibrele răutăcioase pe care anumite împrejurări le făcuseră să ră-
sune în două sau trei rânduri în cuvintele-i amare, el fu aproape ca toată
lumea. Omul acesta era pentru Franz o adevărată enigmă. Contele nu se
putea îndoi că tânărul călător nu l-a recunoscut şi, totuşi, nici măcar un
cuvânt nu părea să trădeze că-şi amintea să-l mai fi văzut în altă parte.
La rându-i, oricât ar fi vrut Franz să facă aluzie la prima lor întrevedere,
temerea de a-i deveni antipatic unui om care îi copleşise, pe el şi pe
prietenul său, cu atenţii, îl reţinea; continuă deci să se păstreze în
aceeaşi rezervă ca şi el.
Contele aflase că cei doi prieteni au vrut să ia o lojă la teatrul
Argentina şi că li s-a răspuns că toate sunt închiriate. Le aducea, în
consecinţă, cheia lojei sale. Cel puţin acesta era motivul aparent al
vizitei.
Franz şi Albert schiţară o împotrivire, invocând temerea de a nu-l
privea pe el, dar contele le răspunse că mergând în seara aceea la
teatrul Palli, loja sa la teatrul Argentina va fi pierdută dacă ei nu profită
de ea.
Asigurarea îi determină pe prieteni să accepte.
Franz se obişnuise puţin câte puţin cu paloarea contelui, care îl
izbise aşa de puternic când l-a întâlnit prima oară. Nu se putea împiedica
de a recunoaşte frumuseţea capului lui sever, a cărui paloare era
singurul cusur sau poate principala calitate. Adevărat erou al lui Byron,
Franz nu putea nu numai să-l vadă, dar măcar să se gândească la el, fără
a-şi imagina figura aceea sumbră pe umerii lui Manfred sau sub pălăria
lui Lara. Avea acea cută a frunţii care indică prezenţa neîncetată a unui
gând amar; avea acei ochi arzători care citesc în străfundul sufletelor;
avea buza semeaţă şi batjocoritoare, care dă cuvintelor un caracter
particular, graţie căruia ele se gravează adânc în memoria celor ce le ascultă.
Contele nu mai era tânăr. Avea 40 de ani cel puţin şi înţelegea de
minune că el e făcut să domine asupra tinerilor pe care îi va întâlni. În
realitate, printr-o ultimă asemănare cu eroii fantastici ai poetului englez,
contele părea înzestrat cu darul fascinaţiei.
Albert nu mai isprăvea cu norocul pe care el şi Franz îl avuseseră în-
tâlnind un astfel de om. Franz era mai puţin entuziasmat şi totuşi simţea
influenţa pe care orice om superior o exercită asupra celor din preajma
sa.
Se gândea la proiectul pe care contele îl manifestase în două sau
trei rânduri, de a veni la Paris, şi nu se îndoia că datorită caracterului său
excentric, figurii sale caracteristice şi averii colosale ce-o avea, contele
va produce cel mai mare efect.
Şi totuşi, nu dorea să fie la Paris când el va veni.
Seara trecu aşa cum trec de obicei serile la teatru, în Italia, nu
ascultându-i pe cântăreţi, ci făcând vizite şi vorbind. Contesa G. voia să
readucă conversaţia asupra contelui, dar Franz o anunţă că are ceva
mult mai interesant să-i comunice şi, în ciuda protestelor de falsă
modestie ale lui Albert, îi istorisi marele eveniment care de trei zile
forma obiectul preocupărilor lor.
Deoarece aventurile acestea nu sunt rare în Italia, cel puţin dacă e
să-i credem pe călători, contesa nu se arătă deloc sceptică şi-l felicită pe
Albert pentru începutul unei aventuri care făgăduia să se termine în mod
aşa de satisfăcător.
Se despărţiră, făgăduindu-şi că se vor întâlni la balul ducelui de
Bracciano, unde Roma întreagă era invitată.
În sfârşit, veni ziua de marţi, ultima şi cea mai zgomotoasă dintre
zilele carnavalului. Marţi, teatrele se deschid la zece dimineaţa, căci,
după orele opt seara, se intră în post. Marţi, toţi cei care din lipsă de
timp, de bani sau de entuziasm n-au luat încă parte la serbările
precedente se învălmăşesc în bacanală, se lasă antrenaţi de orgie şi
aduc partea lor de zgomot şi de mişcare la agitaţia şi la zgomotul
general.
De la orele două până la cinci, Franz şi Albert urmară alaiul, schim-
bând confeti cu trăsurile din sensul opus şi cu pietonii care circulau prin-
tre picioarele cailor, printre roţile cupeurilor, fără să se fi întâmplat în în-
vălmăşeala groaznică, un singur accident, o singură ceartă, o singură în-
căierare. Italienii sunt oameni ideali în privinţa aceasta. Sărbătorile sunt
pentru ei sărbători adevărate. Autorul acestei povestiri, care a locuit în
Italia cinci sau şase ani, nu-şi aminteşte să fi văzut vreodată o
solemnitate tulburată de unul din aceste evenimente care servesc
totdeauna de corolar solemnităţilor noastre.
Albert triumfa în costumul său de paiaţă. Avea pe umăr un nod din
panglică roz, ale cărei capete cădeau până la glezne. Ca să nu producă
nici o confuzie între el şi Franz, acesta îşi păstrase costumul de ţăran
roman.
Cu cât ziua înainta, cu atât hărmălaia devenea mai mare. Nu exista,
pe toate caldarâmurile, în toate trăsurile, la toate ferestrele, o gură care
să tacă, un braţ care să rămână leneş. Cu adevărat o vijelie omenească, alcătuită într-un tunet de strigăte şi dintr-o grindină de bomboane, de
buchete, de ouă, de portocale, de flori.
La ceasurile trei, zgomotul unor pocnitori care răsunară în acelaşi
timp în Piaţa Poporului şi la palatul Veneţiei străpungând cu greu tumul-
tul, anunţă că încep alergările.
Alergările sunt unul din episoadele caracteristice ultimelor zile de
carnaval. La zgomotul artificiilor, trăsurile rupseră pe dată rândul,
refugiindu-se fiecare în strada laterală cea mai apropiată de locul unde
se aflau.
Toate aceste mişcări se fac de altminteri cu o îndemânare de
neînchipuit şi cu o iuţeală fără pereche, fără ca poliţia să se preocupe
câtuşi de puţin să fixeze fiecăruia locul sau să-i arate drumul.
Pietonii se lipiră lângă palat, apoi se auzi un zgomot mare de cai şi
zornăit de săbii.
O echipă de carabinieri alerga în galop pe toată lărgimea străzii
principale, curăţind-o pentru a face loc barberilor. Când carabinierii
ajunseră la palatul Veneţia, răsunetul altor pocnitori anunţă că strada
este liberă.
Aproape imediat, într-o hărmălaie imensă, universală,
nemaipomenită, trecură, ca nişte umbre, şapte sau opt cai aţâţaţi de
strigătele a trei sute de mii de persoane şi de cravaşele care îi
îmboldeau din spate. Apoi, tunul de la castelul San-Angelo trase trei
salve, ceea ce însemna că numărul trei câştigase.
Imediat, fără alt semnal, trăsurile se puseră din nou în mişcare
năvălind spre Corso, revărsându-se prin toate străzile, ca nişte torente
înfrânate o clipă şi care se aruncă toate deodată în albia fluviului
alimentat de ele, iar valul imens îşi reluă mai zorit decât oricând cursul
între două ţărmuri de granit.
Dar un nou element de zgomot şi de mişcare se amestecase în
mulţime: intraseră în scenă negustorii de moccoli.
Moccoli sau moccoletti sunt lumânări a căror grosime variază şi care
deşteaptă printre actorii marii scene ce încheie carnavalul roman două
preocupări opuse: aceea de a-şi păstra moccoletto aprinsă şi aceea de a
stinge moccoletto altora.
Cu moccoletto este ca şi cu viaţa: omul n-a găsit încă un mijloc de a
o transmite şi deţine acest mijloc de la Dumnezeu. Dar el a descoperit o
mie de mijloace de a o răpi. E drept că, pentru această supremă
operaţie, diavolul i-a venit întrucâtva în ajutor.
Moccoletto se aprinde apropiind-o de altă lumină.
Cine va descrie însă nenumăratele mijloace născocite pentru a
stinge moccoleto, foalele gigantice, stingătoarele monstruoase, evantaiele
supraomeneşti?
Fiecare se grăbi, deci, să cumpere moccoletti. Franz şi Albert făcură
la fel.
Noaptea se apropia repede şi o dată cu strigătul de Moccoli! repetat
de glasurile stridente ale nenumăraţilor negustori, două sau trei stele
începură să sclipească deasupra mulţimii. A fost ca un semnal. După
zece minute, cincizeci de mii de lumini scântciară coborând de la palatul Veneţia în Piaţa Poporului şi urcând din Piaţa Poporului la palatul Veneţia.
Părea sărbătoarea focurelelor.
Nu poţi avea o idee despre această imagine dacă nu ai văzut-o.
Închipuiţi-vă toate stelele desprinzându-se de pe cer şi învălmăşin-
du-se pe pământ într-un dans smintit.
Totul, însoţit de strigăte pe care nici o ureche omenească nu le-a
auzit încă pe restul globului.
În momentul acesta nu mai există nici o deosebire socială. Hamalul
se ataşează prinţului, prinţul transteverinului, transteverinul burghezului,
fiecare suflând, slingând, reaprinzând. Dacă bătrânul Eol ar apărea în
momentul acesta, el ar fi proclamat regele lumânărilor, iar Aquilon
moştenitor prezumtiv al coroanei.
Goana nebună, învăpăiată dură vreo două ceasuri; strada principală
era luminată ca în toiul zilei, astfel că trăsăturile spectatorilor se distin-
geau până la etajul al treilea şi al patrulea.
Din cinci în cinci minute, Albert îşi scotea ceasul. În sfârşit, ceasul
arătă orele şapte.
Cei doi prieteni se găseau chiar în dreptul vilei dei Pontefici. Albert
sări din caleaşcă cu moccoletto în mână. Două sau trei măşti vrură să se
apropie de el, să i-o stingă sau să i-o smulgă, dar, boxer iscusit, Albert îi
rostogoli pe rând la zece paşi de el şi îşi continuă drumul spre biserica
San-Giacomo.
Treptele erau ticsite de curioşi şi de măşti care luptau să-şi smulgă
unii altora torţa din mână. Franz îl urmări pe Albert din ochi şi îl văzu pu-
nând piciorul pe prima treaptă, apoi, aproape numaidecât, o mască pur-
tând costumul binecunoscut al ţărăncii cu buchet, întinse braţul şi, fără
ca el să opună vreo rezistenţă, ea îi smulse moccoletto.
Franz se afla prea departe ca să audă cuvintele schimbate de ci.
Fără îndoială însă că ele nu aveau nimic duşmănos, căci îi văzu, pe Albert
şi pe ţărancă, depărtându-se la braţ.
Câtva timp îi urmări prin mulţime dar, pe via Macello, îi pierdu din
vedere.
Deodată, răsună sunetul clopotului care da semnalul închiderii car-
navalului. Şi în clipa aceea, toate lumânările se stinseră ca prin farmec.
Parcă o singură şi imensă răbufnire de vânt nimicise totul.
Franz se pomeni în întunericu] cel mai profund. În acelaşi timp,
toate strigătele încetară ca şi cum suflul puternic ce luase luminile lua,
totodată, zgomotul. Nu se mai auzi decât huruitul cupeurilor care
aduceau măştile pe la casele lor. Nu se mai văzură decât luminile
stinghere care sclipeau în spatele ferestrelor.
Carnavalul se sfârşise.