Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XXXII - TREZIRE

Când Franz îşi reveni, obiectele exterioare păreau o a doua parte a
visului; i se păru că se află într-un mormânt unde pătrundea anevoie, ca
o privire miloasă, o rază de soare. Întinse mâna şi simţi piatra; se aşeză
în capul oaselor: era culcat, în burnusul său, pe un pat de ierburi uscate,
foarte moale şi foarte înmiresmat.
Dispăruse orice nălucire şi, ca şi cum statuile n-ar fi fost decât
umbre ieşite din morminte în timpul visului, pieriseră o dată cu trezirea.
Făcu câţiva paşi spre punctul de unde venea lumina; agitaţiei visului
îi urma calmul realităţii. Se văzu într-o peşteră. Înaintă spre deschizătură
şi, prin uşa fixată, zări un cer albastru şi o mare azurie. Aerul şi apa
scânteiau în razele soarelui de dimineaţă; mateloţii stăteau pe ţărm,
vorbind şi râzând, la zece paşi de mare, barca se legăna cu graţie în
ancora ei.
Savură câteva clipe briza răcoroasă care îi trecea peste frunte,
ascultând zgomotul slab al vasului care se mişca şi lăsa pe stânci o
dantelă de spumă albă ca argintul; se lăsă fără să mediteze, fără să
cugete, în voia farmecului divin care este în ordinea firii, mai cu seamă
când te trezeşti dintr-un vis fantastic; apoi, puţin câte puţin, viaţa de
afară, aşa de calmă, de pură, de măreaţă, îi reaminti ciudăţenia
somnului şi amintirile începură să-i revină în memorie.
Îşi aminti de sosirea pe insulă, de prezentarea în faţa unui şef de
contrabandişti, de un palat subteran plin de splendori, de un ospăţ
excelent şi de o linguriţă de haşiş.
Dar, în faţa realităţii din toiul zilei, i se părea că trecuse cel puţin un
an de la întâmplările acelea, într-atât de viu era visul în gândul sau şi într-atât de mare era locul ce-l ocupa în mintea sa. De aceea, din când în
când, imaginaţia aşeza în mijlocul mateloţilor sau punea să străbată o
stâncă ori să se legene în barcă una din umbrele care îi înstelaseră noap-
tea cu sărutările lor. Avea de altminteri capul perfect liber şi trupul
perfect odihnit: nici o toropeală în creier, ci, dimpotrivă, o bună dispoziţie
generală, o poftă de a se bucura de aer şi de soare, mai mare ca oricând.
Se apropie deci cu voioşie, de mateloţi.
De îndată ce-l văzură, aceştia se ridicară, iar stăpânul se apropie de
el.
— Nobilul Simbad, îi spuse acesta, ne-a însărcinat să aducem Exce-
lenţei voastre salutările sale şi ne-a spus să vă comunicăm părerea sa de
rău că nu şi-a putut lua rămas bun; nădăjduieşte însă că-l veţi scuza, af-
lând că o chestiune foarte urgentă îl cheamă la Malaga.
— Va să zică, dragul meu Gaetano, spuse Franz, totul e deci
realitate; există un om care m-a primit pe insulă, care mi-a oferit o
ospitalitate regală şi care a plecat în timp ce eu dormeam?
— Întocmai, încât priviţi micul său yacht care se depărtează, iar
dacă veţi vrea să luaţi luneta şi să priviţi, veţi recunoaşte probabil gazda
dumneavoastră în mijlocul echipajului său.
Spunând acestea, Gaetano întinse braţul în direcţia unui mic yacht
care se îndrepta spre sudul Corsicii.
Franz scoase luneta, o potrivi şi o îndreptă spre locul indicat.
Gaetano nu se înşela. La pupa vasului, misteriosul străin stătea în
picioare, întors spre dânsul şi ţinând, ca şi el, o lunetă în mână; era îm-
brăcat în veşmântul cu care se arătase în ajun musafirului său şi-şi flutu-
ra batista în semn de adio.
Franz îi înapoie salutul, scoţând la rândul său batista şi fluturând-o
la fel.
După o secundă, un nor uşor de fum se ridică la pupa vasului, se
desprinse graţios şi se înălţă, încet, spre cer; pe urmă, o detunătură
slabă ajunse până la Franz.
— Auziţi, spuse Gaetano. Vă spune adio.
Tânărul îşi luă carabina şi o descărcă în aer, dar fără speranţă că
zgomotul va putea să străbată distanţa care despărţea yachtul de
coastă.
— Ce ordonă Excelenţa voastră? întrebă Gaetano.
— Mai întâi, să-mi aprinzi o torţă.
— A, da, înţeleg, declară stăpânul; ca să căutaţi intrarea apartamen-
tului vrăjit. Cu multă plăcere, Excelenţă, dacă lucrul vă amuză; va voi da
torţa cerută. M-a muncit şi pe mine gândul acesta şi mi-am îngăduit să
caut în trei sau patru rânduri. Dar a trebuit să renunţ. Giovanni, adăugă
el, aprinde o torţă şi dă-o Excelenţei sale.
Giovanni se supuse. Franz luă torţa şi intră în subterană, urmat de
Gaetano.
Recunoscu locul unde se trezise pe patul de ierburi încă răvăşite
dar, oricât îşi plimbă torţa pe întreaga suprafaţă exterioară a peşterii, nu
văzu nimic altceva decât, — după nişte urme de fum — că alţii înaintea
lui făcuseră zadarnic aceleaşi cercetări.
Nu lăsă totuşi nici un petec din zidul de granit, de nepătruns, ca şi viitorul, fără să-l examineze; nu văzu o zgârietură în care să nu vâre
lama cuţitului de vânătoare; nu remarcă un punct reliefat pe care să nu
apese, în speranţa că va ceda; dar totul fu degeaba, astfel că pierdu,
fără vreun rezultat, două ceasuri cu cercetarea aceasta. În cele din urmă,
renunţă; Gaetano triumfa.
Când Franz se înapoie pe plajă, yachtul se mai vedea doar ca un
punct alb la orizont; se servi de lunetă, dar nici prin ea nu se mai putea
distinge ceva.
Gaetano îi reaminti că venise pentru vânătoarea de capre, ceea ce
el uitase complet. Luă puşca şi începu să cutreiere insula cu aerul omului
care îndeplineşte o datorie, mai degrabă decât simte o plăcere, iar după
un sfert de oră ucise o capră şi două căprioare. Dar caprele, deşi
sălbatice şi sprintene ca nişte căprioare, semănau prea mult cu caprele
noastre domestice, astfel că Franz nu le privea ca pe un vânat. De altfel,
era din ajun cu adevărat eroul unei poveşti din O mie şi una de nopţi şi
se simţea atras, fără să vrea, spre peşteră.
Atunci, cu toată zădărnicia primei cercetări, o luă de la cap, după ce
îi spuse lui Gaetano să frigă o căprioară. A doua vizită dură destul, căci,
la înapoiere, căprioara era friptă şi masa pregătită.
Franz se aşeză în locul unde, în ajun, oamenii veniseră să-l invite la
cina misteriosului amfitrion şi zări încă o dată, ca pe un pescăruş legănat
pe creasta unui val, micul yacht ce continua să înainteze spre Corsica.
— Dar, îi spuse lui Gaetano, m-ai anunţat că nobilul Simbad se în-
dreaptă spre Malaga, în timp ce mie mi se pare că merge direct spre
Porto- Vecchio.
— Nu vă mai aduceţi aminte, declară patronul, că v-am spus că
printre oamenii echipajului său se găsesc deocamdată doi bandiţi
corsicani?
— Adevărat. Şi se duce să-i lase pe coastă? întrebă Franz.
— Întocmai. O, el este un om, exclamă Gaetano, care nu se teme
nici de Dumnezeu, nici de diavol, după cât se spune, şi care s-ar abate
cu cincizeci de leghe din drum ca să ajute un nenorocit.
— Dar acest fel de bine ar putea să-l pună în conflict cu autorităţile
ţării unde exercită acest gen de filantropie, spuse Franz.
— Ei, şi ce-i pasă lui de autorităţi? întrebă Gaetano râzând. Îşi bate
joc de ele. N-au decât să încerce să-l urmărească. Mai întâi, yachtul său
nu e o navă, ci o pasăre, şi ar lua-o cu trei noduri din douăsprezece
înaintea unei fregate; şi apoi, n-are decât să se refugieze şi el pe coastă.
Nu va găsi oare, pretutindeni, prieteni?
Mai limpede decât orice era faptul că nobilul Simbad, amfitrionul
luiFranz, avea onoarea să se găsească în legături cu contrabandiştii
şi bandiţii de pe toate coastele Mediteranei, ceea ce arată că ocupă o
poziţie destul de ciudată.
Pe Franz nu-l mai reţinea nimic la Monte-Cristo. Pierduse orice spe-
ranţă de a descoperi secretul peşterii, astfel că se grăbi să dejuneze, po-
runcind oamenilor să aibă barca pregătită pentru momentul când va
termina.
Peste o jumătate de oră se afla la bord.
Mai aruncă o privire asupra yachtului: acesta stătea gata să dispară în golful Porto-Vecchio.
Dădu semnalul plecării. În momentul când barca se punea în mişca-
re, yachtul dispărea. O dată cu el, se ştergea ultima realitate a nopţii
precedente; de aceea, ospăţul, Simbad, haşişul şi statuile începeau să se
topească pentru Franz în acelaşi vis.
Barca merse toată ziua şi toată noaptea; iar a doua zi, când soarele
răsări, dispăruse şi insula Monte-Cristo.
De îndată ce Franz puse piciorul pe pământ, uită, cel puţin momen-
tan, întâmplările petrecute şi îşi termină îndatoririle de plăcere şi de
politeţe la Florenţa, nemaiavând altă preocupare, decât să-şi întâlnească
tovarăşul care îl aştepta la Roma.
Plecă deci, iar sâmbătă seara ajunse cu diligenţa în Piaţa Vămii.
Apartamentul, precum v-am spus, era reţinut dinainte, astfel că nu
mai avea decât să se ducă la hotelul lui Pastrini; lucrul nu tocmai uşor,
căci mulţimea umplea străzile, iar Roma se afla în prada hărmălaiei
înăbuşite şi febrile din preajma marilor evenimente. Şi la Roma sunt
patru mari evenimente pe an: Carnavalul, Săptămâna Sfântă, Sfântul
jurământ şi Sfântul Petru.
Tot restul anului, oraşul recade în apatia lui posacă, stare interme-
diară între viaţă şi moarte, care îl face să semene cu un popas între
lumea aceasta şi cealaltă. Popas sublim, haltă plină de poezie şi
caracter, unde Franz mai poposise în cinci sau şase rânduri şi pe care, de
fiecare dată, o găsise mai minunată şi mai fantastică.
Străbătu în cele din urmă gloata care era din ce în ce mai
numeroasă şi mai agitată, şi ajunse la hotel. De cum întrebă, i se
răspunse cu obrăznicia specifică vizitiilor de trăsuri reţinute şi hangiilor
cu camere ocupate că nu mai exista nici un loc pentru el la hotelul
Londra. Îi trimise atunci lui Pastrini cartea de vizită şi pomeni de Albert de
Morcerf. Mijlocul reuşi, căci Pastrini însuşi veni repede, scuzându-se că a
lăsat pe Excelenţa sa să aştepte, certându-şi servitorii, luând sfeşnicul
din mâna ciceronelui care pusese stăpânire pe călător şi se pregătea să-l
ducă la Albert, când acesta îi ieşi în întâmpinare.
Apartamentul reţinut se compunea din două cămăruţe şi un cabinet.
Camerele dădeau spre stradă, împrejurare pe care Pastrini o scoase în
evidenţă ca fiind o calitate nepreţuită. Restul etajului era închiriat unui
personaj foarte bogat, despre care se credea că e sicilian sau maltez;
hotelierul nu putu să spună exact căreia din cele două naţiuni îi
aparţinea călătorul.
— Foarte bine, jupâne Pastrini, zise Franz, dar ne-ar trebui numaide-
cât o cină pentru seara aceasta şi o caleaşcă pentru mâine şi pentru
zilele următoare.
— Cât priveşte cina, răspunse hangiul, veţi fi serviţi îndată; dar în ce
priveşte caleaşca...
— Ei, cum în ce priveşte caleaşca!? exclamă Albert. Jupâne Pastrini,
să nu glumim. Ne trebuie o caleaşcă.
— Domnule, îi spuse hangiul, vom face tot ce ne va stă în putinţă să
căpătăm una. Mai mult, nu vă pot spune.
— Şi când avem răspunsul? întrebă Franz.
— Mâine dimineaţă, răspunse hangiul.
— La naiba, spuse Albert. O s-o plătim mai scump, atâta tot. Tariful
se cunoaşte: la Drake sau la Aarpn, douăzeci şi cinci de franci în zilele o-
bişnuite şi treizeci sau treizeci şi cinci de franci duminicile şi sărbătorile;
pune cinci franci pe zi comisionul, în total patruzeci de franci, şi să nu
mai vorbim.
— Mi-e tare teamă că, oferind chiar îndoit, domnii aceia n-au să ne
poată procura.
— Să se pună atunci caii la trăsura mea. E cam hodorogită de călă-
torie, dar n-are a face.
— Nu se vor găsi cai.
Albert se uită la Franz ca un om căruia i se dă un răspuns de
neînţeles.
— Ai auzit, Franz? N-au cai, spuse. Dar nu se pot căpăta nici cai de
diligenţă?
— Sunt închiriaţi toţi deja de cincisprezece zile, astfel că n-au mai
rămas decât caii absolut necesari pentru serviciu.
— Ce spui de asta? întrebă Franz.
— Spun că, atunci când un lucru trece dincolo de înţelegerea mea,
nu zăbovesc asupra lui ci trec la altul. Jupâne Pastrini, e gata masa?
— Da, Excelenţă.
— Ei, bine, mai întâi să cinăm.
— Dar caleaşca şi caii? întrebă Franz.
— Fii pe pace, dragă prietene, vor veni singuri: totul e chestie de preţ.
Şi, sub acea admirabilă filosofie care nu crede nimic cu neputinţă câtă
vreme îşi simte punga doldora sau portofelul bine căptuşit, Morcerf mâncă,
se culcă, adormi fără grijă şi visă că alergă în carnaval într-o ca- leaşcă cu
şase cai.