Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XXX - 5 SEPTEMBRIE

Termenul acordat de mandatarul casei Thomson şi French, în mo-
mentul când Morrel se aştepta mai puţin, i se păru bietului armator una
din acele cotituri care anunţă omului că soarta s-a săturat, în sfârşit, să
se mai ţină de capul lui. Povesti în ziua aceea, fiicei, soţiei sale şi lui Em-
manuel ce i s-a întâmplat, şi un dram de speranţă, dacă nu de linişte,
reintră în familie. Din păcate, însă, Morrel n-avea a face numai cu casa
Thomson şi French, care se arătase faţă de el aşa de binevoitoare.
Precum spusese, în comerţ ai parteneri, nu prieteni. Când se gândea
profund, nu înţelegea nici atitudinea generoasă a domnilor Thomson şi
French faţă de el; nu şi-o explica decât prin reflexia inteligent egoistă pe
care casa va fi făcut-o: e mai bine să sprijinim un om care ne datorează
aproape trei sute de mii franci şi să avem aceşti trei sute de mii de franci
peste trei luni, decât să-i grăbim ruina şi să ne alegem cu şase sau opt la
sută din capital.
Din nenorocire, — fie ură, fie orbire —, nu toţi partenerii lui Morrel
cugetară la fel, ba câţiva cugetară dimpotrivă. Poliţele subscrise de Morrel fură deci prezentate la casă cu o scrupuloasă rigoare dar, graţie
termenului acordat de englez, Coclès plăti în termen. Coclès continuă
deci să rămână în liniştea sa fatidică. Numai domnul Morrel văzu cu
groază că, dacă ar fi avut să ramburseze la 15 ale lunii cei cincizeci de
mii de franci ai lui de Boville, şi la treizeci cele 32 500 franci în poliţe
pentru care, ca şi pentru creanţa inspectorului închisorii, avea un
termen, ar fi fost încă din luna aceea un om pierdut.
Părerea întregului comerţ din Marsilia era că, sub loviturile repetate
care îl copleşeau, Morrel nu putea să reziste. Uimirea fu deci mare când
se văzu că îndatoririle de la sfârşitul lunii erau executate ca de obicei.
Totuşi încrederea nu reintră în spirite, astfel că se amână pentru sfârşitul
lunii viitoare depunerea bilanţului nefericitului armator.
Întreaga lună trecu în sforţări nemaipomenite din partea lui Morrel
pentru a-şi reuni resursele. Altădată hârtia lui era luată cu încredere şi
chiar cerută. Morrel încercă să negocieze hârtii pe nouăzeci de zile, şi
găsi toate băncile închise. Din fericire, Morrel avea câteva încasări pe
care putea să le încaseze. Încasările se operară: Morrel se găsi deci din
nou în măsură să facă faţă angajamentelor la sfârşitul lui iulie.
De altfel mandatarul casei Thomson şi French nu mai fusese văzut
la Marsilia. A doua sau a treia zi după vizita la domnul Morrel, acesta
dispăruse; iar pentru că la Marsilia nu avusese legături decât cu
primarul, cu inspectorul închisorilor şi cu domnul Morrel, trecerea nu
lăsase decât a-mintirea diferită pe care cele trei persoane o păstraseră
despre el. Se pare că mateloţii "Faraonului" îşi găsiseră angajament, căci
şi ei dispăruseră.
Căpitanul Gaumard, însănătoşit de indispoziţia care îl reţinuse la
Palma, reveni. Nu avea curaj să se prezinte domnului Morrel. Acesta află
însă că a sosit şi se duse să-l vadă. Vrednicul armator ştia dinainte, din
povestirea lui Penelon, de purtarea curajoasă a căpitanului cu prilejul ne-
norocirii, şi încerca el să-l consoleze. Îi aducea solda pe care căpitanul
Gaumard n-ar fi cutezat s-o încaseze.
Pe când cobora scara, domnul Morrel îl întâlni pe Penelon, care urca.
Penelon dăduse, pare-se, o bună întrebuinţare banilor, căci era îmbrăcat
în haine noi. Zărindu-l pe armator, vrednicul timonier păru foarte încur-
cat; se trase în ungherul cel mai îndepărtat al spalierului, îşi trecu
bumaşca de tutun de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga,
rostogolind ochii mari, înfricoşaţi, şi nu răspunse decât printr-o strângere
sfioasă, mâinii pe care domnul Morrel i-o întinse cu prietenia de
totdeauna. Domnul Morrel atribui încurcătura lui Penelon eleganţei
acestuia; era vădit că bietul om nu se simţea la largul său într-un astfel
de lux; se angajase deci, fără îndoială, pe bordul altui vas, iar ruşinea lui
se datora, dacă s-ar putea spune astfel, faptului că nu purtase mai multă
vreme doliul după "Faraon". Poate chiar că venea să-i aducă la
cunoştinţă căpitanului Gaumard norocul său şi să-i transmită oferte din
partea noului stăpân.
"Bieţii oameni, spuse Morrel depărtându-se, numai de v-ar iubi
stăpânul cum vă iubeam eu, şi de aţi fi mai fericiţi decât mine..."
Luna august se scurse în încercări mereu repetate de Morrel pentru
ridicarea vechiului său credit sau pentru deschiderea unuia nou. La 20 august se află în Marsilia că ocupase un loc în diligenţă, şi se spuse
atunci că bilanţul va fi depus la sfârşitul lunii curente, şi că Morrel
plecase dinainte pentru a nu asista la actul crud, dând, fără îndoială,
delegaţie funcţionarului său Emmanuel şi casierului Coclès. Dar, în ciuda
tuturor prevederilor, la 31 august, casa se deschise ca de obicei. Coclès
apăru calm, dinaintea grilajului, examină cu aceeaşi atenţie hârtia ce i se
prezentă şi, de la prima până la ultima, plăti poliţele cu aceeaşi
exactitate. Veniră chiar două rambursări, pe care domnul Morrel le
prevăzuse şi pe care Coclès le plăti cu aceeaşi punctualitate ca şi poliţele
armatorului. Lumea nu mai înţelegea nimic şi cu tenacitatea profeţilor de
veşti rele, amâna falimentul pentru sfârşitul lui septembrie.
La întâi, Morrel sosi: era aşteptat cu multă încordare de întreaga fa-
milie; din călătoria la Paris urma să răsară ultima cale de mântuire.
Morrel se gândise la Danglars, astăzi milionar şi altădată îndatoratul său,
deoarece, pe temeiul recomandaţiei lui Morrel, intră Danglars în serviciul
bancherului spaniol la care începuse să strângă averea sa imensă. Se
spunea că Danglars poseda între şase şi opt milioane şi un credit
nelimitat. Fără să scoată un taler din buzunar, Danglars putea să-l
salveze pe Morrel; nu avea decât să garanteze un împrumut, şi Morrel
era salvat. Morrel se gândise de multă vreme la Danglars; dar există
repulsii instinctive pe care nu le putem înfrâna, astfel că Morrel
întârziase cât mai mult să recurgă la acest mijloc suprem. Avusese
dreptate, căci s-a înapoiat zdrobit de umilinţa unui refuz.
De aceea, la înapoiere, Morrel nu a scos nici o tânguire, nu a formulat
nici o cârtire; şi-a îmbrăţişat, plângând, nevasta şi fiica, a întins o mână
prietenoasă lui Emmanuel, s-a închis în cabinetul de la al doilea şi l-a
chemat pe Coclès.
— De data acesta, îi spuseră femeile lui Emmanuel, suntem pierduţi.
Apoi, într-o scurtă consfătuire ţinută între ele, hotărâseră ca Julie
să-i scrie fratelui său aflat în garnizoană la Nimes să vină numaidecât.
Bietele femei simţeau instinctiv că aveau nevoie de toate forţele lor
pentru a face faţă loviturii ce le ameninţa.
De altminteri, deşi în vârstă de abia 22 de ani, Maximilien Morrel
avea o mare influenţă asupra părintelui său.
Era un tânăr energic şi drept. În momentul când fusese vorba să îm-
brăţişeze o carieră, părintele n-a vrut să-i impună dinainte un viitor,
astfel că a consultat înclinările tânărului Maximilien. Acesta declarase
atunci că vrea să urmeze cariera militară; făcuse în consecinţă studii
excelente, intrase prin concurs la şcoala politehnică şi ieşise
sublocotenent în regimentul 53 de infanterie. Deţinea de un an gradul
acestea şi avea făgăduiala că va fi avansat locotenent la prima ocazie.
La regiment, Maximilien Morrel era citat ca păstrător rigid, nu numai al
tuturor obligaţiilor impuse soldatului, dar şi al tuturor îndatoririlor
propuse omului, şi nu i se spunea decât Stoicul. Se înţelege că mulţi
dintre cei care îi spuneau astfel, îi repetau porecla deoarece o auziseră,
fără să ştie ce înseamnă.
Pe acest tânăr îl chemau în ajutor mama şi sora să le susţină în îm-
prejurarea gravă în care îşi dădeau seama că aveau să se găsească.
Nu se înşelaseră asupra gravitaţii împrejurării, căci, după o clipă de acesta ieşind, palid, tremurând, cu chipul tulburat.
Vru să-l cerceteze în momentul când trecea pe lângă ea; dar bietul
om, continuând să coboare scara cu o grabă neobişnuită, se mărgini să
strige ridicând braţele la cer:
— O, domnişoară, domnişoară, ce groaznică nenorocire! cine şi-ar fi
închipuit aşa ceva?
În clipa următoare, Julie îl văzu urcând iarăşi, cu două-trei registre
groase, cu un portofoliu şi cu o pungă cu bani.
Morrel consultă registrele, deschise portofoliul, numără banii.
Toate mijloacele sale erau între şase şi opt mii de franci, iar intrările,
până la 5 ale lunii, între patru şi cinci mii; ceea ce făcea un activ de pai-
sprezece mii de franci, faţă de o poliţă de 287 500 franci. Nici măcar nu
se putea concepe să plătească măcar un aconto.
Totuşi, când coborî la masă, Morrel părea de ajuns de calm. Calmul
lui le înfricoşă pe femei mai mult decât cea mai profundă tristeţe.
După masă Morrel avea obiceiul să iasă; se ducea să-şi ia cafeaua la
cercul Phoceenilor şi să citească Semaforul. În ziua aceea nu ieşi, ci urcă
din nou în biroul său.
Coclès părea buimăcit cu totul. Stătuse o parte din zi în curte, pe o
piatră, cu capul gol sub un soare de treizeci de grade.
Emmanuel încercă să le liniştească pe femei, dar nu era deloc
convingător. Tânărul cunoştea prea îndeaproape afacerile casei ca să
nu-şi dea seama că o mare catastrofă apasă asupra familiei Morrel.
Veni noaptea: femeile vegheară, nădăjduind că Morrel, coborând din
cabinetul său, va intra la ele; dar îl auziră trecând prin dreptul uşilor lor,
călcând uşor, temându-se desigur, să nu-l cheme.
Traseră cu urechea; el intră în camera sa şi încuie uşa pe dinăuntru.
Doamna Morrel o trimise pe fată la culcare, apoi, la o jumătate de
oră după plecarea Juliei, se sculă, îşi scoase pantofii şi se furişă în
coridor, să privească prin gaura cheii ce făcea soţul ei.
Zări în coridor o umbră ce se retrăgea: era Julie, care, neliniştită şi
ea, o luase înaintea mamei.
Fata veni la doamna Morrel.
— Scrie, glăsui ea.
Femeile se înţeleseră fără să-şi vorbească.
Doamna Morrel se plecă în dreptul broaştei. Într-adevăr, Morrel
scria; dar ceea ce fata nu remarcase, remarcă doamna Morrel: soţul ci
scria pe hârtie timbrată.
Îi veni ideea grozavă că el îşi făcea testamentul, se înfioră şi totuşi
avu puterea să nu spună nimic.
A doua zi domnul Morrel părea cât se poate de calm; stătu în biroul
său ca de obicei, coborî la masă ca de obicei, dar după masă îşi chemă
fiica lângă el. O strânse în braţe şi o ţinu multă vreme, la pieptul lui.
Seara, Julie îi spuse mamei sale că, deşi tatăl păruse calm, ea
observase că inima îi bătea năvalnic.
Celelalte două zile se scurseră aproape în acelaşi fel. În seara zilei
de 4 septembrie, Morrel îi ceru din nou fiicei sale cheia de la cabinet.
Julie tresări, pentru că cererea aceasta i se păru sinistră. De ce îi
cerea tatăl cheia păstrată întotdeauna de ea, încă de pe când era copilă, şi pe care el nu i-o cerea decât atunci când voia s-o pedepsească.
Ea îl privi.
— Tată, cu ce ţi-am greşit de vrei să-mi iei cheia înapoi?
— N-ai greşit cu nimic, copila mea, îi răspunse nefericitul, căruia în-
trebarea atât de simplă îi umpluse ochii de lacrimi. N-ai greşit cu nimic,
dar am eu nevoie de ea.
Julie se prefăcu că-i caută cheia.
— Cred c-am lăsat-o în odaia mea, spuse ea.
Şi plecă. Dar în loc să se ducă în odaia ei, cobori şi dădu fuga să-l
consulte pe Emmanuel.
— Nu-i da cheia tatălui tău, spuse acesta, iar mâine dimineaţă, dacă
e cu putinţă, nu te depărta de el.
Ea încercă să-l descoasă pe Emmanuel, dar acesta nu ştia altceva,
sau nu voia să spună.
În noaptea de 4 spre 5 septembrie, doamna Morrel rămase tot timpul
cu urechea lipită de perete. Până la trei dimineaţa îl auzi pe soţul ei um-
blând neliniştit prin cameră.
Abia la ceasurile trei el se trânti pe pat.
Femeile petrecură noaptea împreună. Din seara de ajun, ele îl
aşteptau pe Maximilien.
La ceasurile opt, domnul Morrel intră în camera lor. Era calm, dar
frământarea din timpul nopţii se citea pe chipul palid, răvăşit.
Femeile nu îndrăzniră să-l întrebe dacă a dormit bine.
Morrel fu mai bun decât oricând cu soţia sa şi mai drăgăstos cu fiica
sa, pe care nu se putea sătura privind-o şi îmbrăţişând-o.
Julie îşi reaminti de recomandarea lui Emmanuel şi vru să-şi urmeze
părintele când ieşi; dar acesta o respinse cu blândeţe:
— Rămâi lângă mama ta, îi spuse el.
Julie vru să insiste.
— Aşa vreau eu! spuse Morrel.
Pentru întâia oară Morrel spunea fiicei sale: "Aşa vreau eu!", dar
spuse aceste cuvinte cu un accent pătruns de o blândeţe atât de
părintească, încât Julie nu cuteză să mai facă un pas.
Rămase pe loc în picioare, mută şi nemişcată. În clipa următoare
uşa se redeschise, simţi două braţe care o înconjurau şi o gură care se
lipea de fruntea ei.
Înălţă ochii şi scoase o exclamaţie de bucurie.
— Maximilien, frăţioare! exclamă ea.
Auzind strigătul, doamna Morrel alergă şi se aruncă în braţele fiului
ei.
— Mamă, spuse tânărul, uitându-se rând pe rând la doamna Morrel şi la fiica ei, ce e? Ce s-a întâmplat? Scrisoarea voastră m-a înspăimântat
şi am venit în goană.
— Julie, spuse doamna Morrel făcând semn tânărului, du-te şi spune
tatălui tău că a sosit Maximilien.
Fata dădu buzna din apartament dar, pe prima treaptă a scării găsi
un om cu o scrisoare în mână.
— Nu sunteţi dumneavoastră domnişoara Julie Morrel? glăsui omul
cu un foarte pronunţat accent italian.
— Da, domnule, răspunse Julie cu glas pierit; dar ce doreşti? Nu te
cunosc.
— Citiţi scrisoarea aceasta, spuse omul întinzându-i o hârtie.
Julie şovăia.
— E vorba de salvarea părintelui dumneavoastră, spuse mesagerul.
Fata îi smulse hârtia din mână.
Apoi o deschise repede şi citi:
"Duceţi-vă numaidecât în Allées de Meilhane, intraţi în casa cu nr.
15, cereţi portăresei cheia camerei de la a! V-lea, intraţi în camera
aceea, luaţi de pe colţul căminului o pungă din reţea de mătase roşie, şi
E necesar s-o aibă înainte de ceasurile 11.
Aţi făgăduit că mă veţi asculta orbeşte, vă reamintesc făgaduiala.
SIMBAD MARINARUL"
Fata scoase un strigăt de bucurie, ridică ochii, căută pe omul care îi
dăduse biletul spre a-i pune o întrebare, dar omul dispăruse.
Îşi aruncă încă o dată ochii asupra hârtiei, s-o citească din nou, şi
observă că avea un post scriptum.
Citi:
"E necesar să îndepliniţi misiunea aceasta în persoană şi singură;
dacă veniţi însoţită, sau dacă altcineva s-ar prezenta, portarul va
răspunde că nu ştie despre ce este vorba".
Post-scriptumul fu o puternică domolire a bucuriei fetei. Nu avea
oare motive să se teamă, nu i se întindea o cursă? Inocenţa nu-i îngăduia
să ştie cam ce pericole putea să întâmpine o fată la vârsta ei, dar nu e
nevoie să cunoşti pericolul pentru a te teme de el. De remarcat că
tocmai primejdiile necunoscute inspiră cele mai mari spaime.
Julie şovăia. Se hotărî să ceară un sfat.
Dar, dintr-un simţământ curios, nu recurse nici la mama, nici la fra-
tele ei, ci la Emmanuel.
Cobori, îi povesti ce i s-a întâmplat în ziua când mandatarul casei
Thomson şi French venise la părintele ei; îi istorisi scena de pe scară, îi
repetă făgăduiala pe care o făcuse şi îi arătă scrisoarea.
— Trebuie să te duci, domnişoară, spuse Emmanuel.
— Să mă duc? murmură Julie.
— Da, te voi însoţi eu.
— Dar n-ai văzut că trebuie să fiu singură? spuse Julie.
— Vei fi singură, răspunse tânărul, dar te voi aştepta la colţul străzii Muzeului, iar dacă întârzii în aşa fel încât să mă îngrijorez, te voi căuta şi
îţi garantez că va fi vai şi amar de cei despre care vei avea motive să te
temi.
— Aşadar, Emmanuel, glăsui fata şovăind, părerea dumitale este să
răspund invitaţiei?
— Da, nu ţi-a spus mesagerul că e vorba de salvarea părintelui
dumitale?
— Dar ce pericol îl pândeşte, Emmanuel? întrebă fata.
Emmanuel şovăi o clipă, dar dorinţa de a o hotărî pe fată fără
întârziere îl birui.
— Ascultă, îi spuse el, astăzi e 5 septembrie, nu-i aşa?
— Da.
— Azi, la 11, tatăl dumitale are aproape trei sute de mii de franci de
plătit.
— Da, ştiu.
— Ei bine, spuse Emmanuel, în casă nu sunt nici cincisprezece mii.
— În cazul acesta ce se va întâmpla?
— Dacă astăzi, până la 11, tatăl dumitale n-a găsit pe cineva care
să-i vină în ajutor, va fi obligat la amiază să se declare în stare de
faliment.
— Oh, vino, vino! exclamă fata trăgându-l pe tânăr după ea.
Între timp, doamna Morrel spusese fiului ei totul.
Tânărul ştia bine că, în urma repetatelor nenorociri întâmplate părin-
telui său, se făcuseră mari schimbări în cheltuielile casei, dar nu ştia că
lucrurile au ajuns atât de departe.
Rămase zdrobit.
Apoi, deodată, dădu buzna afară, urcă repede scara, căci îl credea
pe părintele său în cabinet, dar bătu zadarnic.
În momentul când se afla la uşa cabinetului, auzi uşa
apartamentului deschizându-se; întoarse capul şi îşi văzu părintele. În
loc să urce drept la cabinetul său, domnul Morrel intrase în cameră, iar
acum ieşea.
Domnul Morrel scoase un strigăt de uimire zărindu-l pe Maximilien;
nu ştia de sosirea tânărului. Rămase nemişcat, strângând cu braţul stâng
un obiect pe care îl ţinea ascuns sub redingotă.
Maximilien coborî repede scara şi se aruncă de gâtul părintelui; dar,
deodată se trase înapoi, lăsându-şi numai mâna dreaptă pe pieptul
tatălui său.
— Tată, spuse el devenind palid ca moartea, de ce ţii sub redingotă
două pistoale?
— Mă temeam să nu fiu văzut şi văd că n-am scăpat, spuse Morrel.
— Tată! tată i pentru numele lui Dumnezeu, exclamă tânărul, ce faci
cu armele?
— Maximilien, răspunse Morrel privindu-şi ţintă fiul, tu eşti bărbat,
un bărbat cu simţul onoarei, vino, îţi voi spune.
Şi Morrel urcă cu paşi siguri spre cabinet, în timp ce Maximilien îl ur-
mă clătinându-se.
Morrel deschise uşa şi o închise după fiul său, apoi străbătu antica-
mera, se apropie de birou, puse pistoalele pe colţul mesei şi arată cu vârful degetului un registru deschis.
În registru era consemnată situaţia exactă.
Morrel avea de plătit, peste o jumătate de ora, 287.500 franci.
Poseda în total 15.257 franci.
— Citeşte, spuse Morrel.
Tânărul citi şi rămase un moment zdrobit.
Morrel nu spunea un cuvânt: ce ar fi putut să spună mai mult decât
sentinţa neînduplecată a cifrelor?
— Şi ai făcut totul, tată, ca să preântâmpini nenorocirea? întrebă tâ-
nărul după o clipă.
— Da, răspunse Morrel.
— Nu contai pe nici o intrare?
— Pe nici una.
— Ai epuizat toate resursele?
— Toate.
— Şi peste o jumătate de ceas, întrebă Maximillien, cu glas posomo-
rât, numele nostru este dezonorat?
— Sângele spală dezonoarea, spuse Morrel.
— Ai dreptate, tată, şi te înţeleg. Apoi, întinzând mâna spre pistoale:
— Unul e pentru dumneata şi unul pentru mine, spuse el, îţi mulţu-
mesc.
Morrel îi opri mâna.
— Dar pe mama şi pe sora ta cine le va hrăni?
Un fior trecu prin corpul tânărului.
— Tată, spuse el, gândeşte-te: îmi ceri să trăiesc?
— Da, îţi cer, reluă Morrel, căci eşti dator, Maximilien, tu eşti calm şi
puternic... nu eşti un om obişnuit, nu-ţi comand nimic, nu-ţi poruncesc
nimic, îţi spun numai: examinează situaţia ca şi cum ai fi un străin, şi ju-
decă singur.
Tânărul chibzui un moment, apoi o expresie de resemnare sublimă
trecu prin ochii săi; îşi scoase apoi, cu o mişcare înceată şi tristă epoletul
şi contra epoletul, însemnele gradului său.
— Bine, spuse el întinzând mâna lui Morrel, mori în pace tală, eu voi trăi!
Morrel făcu o mişcare gata să se arunce la picioarele fiului său.
Maximilien îl atrase la piept şi ambele inimi bătură o clipă una lângă alta.
— Ştii că nu e din vina mea? spuse Morrel.
Maximilien zâmbi.
— Ştiu, tată, că eşti omul cel mai cinstit pe care l-am cunoscut.
— Bine: întoarce-te acum la mama şi la sora la.
— Tată, glăsui tânărul îndoindu-şi genunchii, binecuvântează-mă.
Morrel luă în mâini capul fiului său, îl apropie şi-l sărută de mai mul-
te ori:
— O, da, da, spuse el, te binecuvântez în numele meu şi în numele a
trei generaţii de oameni fără cusur, ascultă ce spun ei prin glasul meu:
Providenţa poate să reclădească edificiul pe care nenorocirea l-a nimicit.
Văzând că am murit de o astfel de moarte, se vor înduioşa de tine chiar
cei mai neînduplecaţi; ţie îţi vor dărui poate răgazul pe care mi l-ar fi
refuzat mie; caută atunci ca termenul ruşinos de "faliment" să nu fie
rostit; aşează-te la lucru, munceşte, luptă cu ardoare şi curaj, tinere:
trăiţi, tu, mama şi sora ta, din strictul necesar, pentru ca, zi cu zi,
bunurile celor faţă de care sunt dator, să sporească şi să fructifice în
mâna ta. Gândeşte-te că va fi o zi frumoasă, o zi mare, solemnă, aceea a
reabilitării, ziua când vei spune în biroul acesta: "Părintele meu a murit
pentru că nu putea să facă ce fac eu astăzi; dar a murit liniştit şi calm,
pentru că murind, ştia că eu o voi face."
— Tată, tată, exclamă tânărul, dacă totuşi ai putea să trăieşti?
— Dacă trăiesc, totul se schimbă; dacă trăiesc, interesul se schimbă
în îndoială, mila în înverşunare; dacă trăiesc, nu mai sunt decât un om
care nu şi-a respectat cuvântul, care şi-a călcat angajamentele, pe scurt,
nu mai sunt decât un falit. Dacă mor, dimpotrivă, gândeşte-te,
Maximilien, cadavrul meu nu mai este decât acela al unui om
cumsecade, nenorocit. Trăind, cei mai buni prieteni îmi vor ocoli casa.
Dacă mor, Marsilia întreagă mă urmează plângând până la ultimul lăcaş;
trăind, ţie ţi-e ruşine de numele meu; dacă mor, ridici capul şi spui:
"Eu sunt fiul celui care s-a sinucis, deoarece, pentru întâia oară, a
fost silit să nu-şi ţină cuvântul".
Tânărul scoase un geamăt, dar păru resemnat. Pentru a doua oară
convingerea reintra, nu în inima, ci în conştiinţa sa.
— Iar acum, spuse Morrel, lasă-mă singur şi caută de îndepărtează
femeile.
— Nu vrei s-o mai vezi pe sora mea? întrebă Maximilien.
O ultimă şi înăbuşită speranţă tăinuia tânărul în legătură cu întreve-
derea aceasta, de aceea o propunea. Domnul Morrel clătină din cap.
— Am văzut-o azi dimineaţă, spuse el, şi mi-am luat rămas bun de
la ea.
— N-ai vreo recomandare specială să-mi faci, tată? întrebă Maximili-
en, cu voce alterată.
— Ba da, fiul meu, o recomandare sacră.
— Spune, tată.
— Casa Thomson şi French este singura care, din egoism poate, —
dar n-am dreptul să citesc în inima oamenilor, — s-a înduioşat de mine.
Mandatarul ci, cel care peste zece minute se va înfăţişa să încaseze
suma unei trate de 287.500 franci, nu mi-a acordat, ci mi-a oferit trei
luni. Casa aceasta să fie rambursată cea dintâi, fiul meu, omul acesta
să-ţi fie sfânt.
— Da, tată, spuse Maximilien.
— Şi acum, încă o dată adio, glăsui Morrel; du-te, du-te, am nevoie
să fiu singur, vei găsi testamentul meu în biroul din camera de culcare.
Tânărul rămase în picioare, încremenit, neavând decât puterea de
voinţă, dar nu şi de înfăptuire.
— Ascultă, Maximilien, spuse părintele său, închipuieşte-ţi că eu
sunt soldat ca şi tine, că am primit ordinul să cuceresc o redută şi că ştii
că voi fi ucis, cucerind-o; n-ai să-mi spui ce îmi spuneai adineauri:
"Du-te, tată, căci tu dezonorezi rămânând, şi e mai bună moartea decât
ruşinea".
— Da, da, spuse tânărul, da.
Şi strângându-l convulsiv pe Morrel în braţe:
— Du-te, tată, glăsui el.
Şi dădu buzna din cabinet.
După ce fiul său ieşi, Morrel rămase o clipă în picioare, cu ochii aţin-
tiţi asupra uşii; apoi întinse mâna, găsi şnurul unei sonerii şi sună.
Peste o clipă apăru Coclès.
Nu mai era omul de altădată; ultimele trei zile de încercări îl
zdrobiseră. Gândul acesta: Casa Morrel va înceta plăţile, îl încovoia spre
pământ mai mult decât l-ar fi copleşit alţi douăzeci de ani.
— Bunul meu Coclès, spuse Morrel cu un accent a cărui expresie
n-ar putea fi redată, rămâi în anticameră. Când domnul acela, care a mai
venit acum trei luni — îl ştii, mandatarul casei Thomson şi French va
veni, să-l anunţi.
Coclès nu răspunse; făcu un semn din cap, se aşeză în anticameră şi
aşteptă.
Morrel recăzu pe scaun; ochii i se îndreptară spre pendulă: îi mai ră-
mâneau şapte minute, atâta tot: acul mergea cu o iuţeală de necrezut, i
se părea că îl vede mergând.
Ceea ce se petrecu atunci, în momentul acela suprem, în mintea
omului care, tânăr încă, din cauza unui raţionament poate fals, dar cel
puţin în aparenţă just, urma să se despartă de tot ce iubea pe lume şi să
părăsească viaţa, care avea pentru el toate bucuriile familiei, e cu
neputinţă de descris. Ar fi trebuit să-i vezi, ca să-ţi faci o idee, fruntea
acoperită de sudoare şi totuşi resemnată, ochii plini de lacrimi şi totuşi
înălţaţi la cer.
Acul mergea întruna, pistoalele aşteptau încărcate; întinse mâna,
luă unul şi murmură numele fiicei sale.
Lăsă apoi arma mortală jos, luă condeiul şi scrise câteva cuvinte.
I se părea că nu spusese îndeajuns adio, copilei adorate.
Se întoarse apoi spre pendulă; nu mai socotea cu minutul, ci cu se-
cunda.
Reluă arma, întredeschise gura şi-şi fixă ochii asupra acului; apoi
tresări la zgomotul pe care îl făcea singur, trăgând cocoşul.
În momentul acela o sudoare mai rece îi trecu pe frunte, o nelinişte mai ucigătoare îi încleştă inima.
Auzi uşa scării scârţâind în ţâţâni; apoi se deschise uşa cabinetului
său
Pendula stătea gata să sune orele 11.
Morrel nu întoarse capul, aştepta cuvintele lui Coclès: "Mandatarul
casei Thomson şi French".
Şi apropie arma de gură...
Deodată auzi un strigăt: glasul fiicei sale.
Se întoarse şi o zări pe Julie; pistolul îi scăpă din mâini.
— Tată! exclamă fata cu răsuflarea gâtuită şi aproape moartă de bu-
curie, eşti salvat!
Şi se aruncă în braţele lui, înălţând în mână o pungă de reţea roşie.
— Salvat, copila mea? glăsui Morrel. Ce vrei să spui?
— Da, salvat, uite, uite! spuse fata.
Morrel luă punga şi tresări, căci o amintire vagă îi reaminti că
obiectul i-a aparţinut cândva.
Într-o despărţitură era poliţa de 287.500 franci.
Poliţa era achitată.
În cealaltă era un diamant de mărimea unei alune cu aceste trei cu-
vinte scrise pe un petec de pergament:
"Zestrea Juliei".
Morrel îşi trecu mâna peste frunte, credea că visează.
În momentul acela pendula sună orele 11.
Timbrul vibră pentru el ca şi cum fiecare lovitură a ciocanului de
oţel vibra în inima lui.
— Copila mea, explică-mi, spuse el. Unde ai găsit punga?
— Într-o casă din Allées de Meilhan nr.15, pe colţul căminului unei
odăiţe de la etajul al V-lea.
— În cazul acesta, exclamă Morrel, punga nu e a ta.
Julie întinse părintelui său scrisoarea pe care o primise de
dimineaţă.
— Şi ai fost singură în casa aceea? spuse Morrel după ce o citi.
— Tată, Emmanuel mă însoţea. Trebuia să mă aştepte la colţul
străzii Muzeului; dar, lucru ciudat, la întoarcere el nu mai era acolo.
— Domnule Morrel! exclamă o voce pe scară. Domnule Morrel!
— E glasul lui, spuse Julie.
În momentul acela Emmanuel intră cu figura tulburată de bucurie şi
de emoţie.
—"Faraonul"! strigă el. "Faraonul"!
— Ei, ce-i cu "Faraonul", ai înnebunit, Emmanuel? ştii bine că e pierdut.
— "Faraonul"! domnule, este semnalat "Faraonul". "Faraonul" intră
în port.
Morrel recăzu pe scaun fără puteri, mintea lui refuza să pună în ordi-
ne înşiruirea de evenimente nemaipomenite, extraordinare. Intră însă şi
fiul său.
— Tată, exclamă Maximilien, ce tot spuneai că "Faraonul" este pier-
dut? A fost semnalat şi intră în port.
— Dragii mei, spuse Morrel, dacă este aşa ar trebui să cred într-o
minune a lui Dumnezeu. E cu neputinţă, cu neputinţă.
Dar un lucru real şi nu mai puţin extraordinar, era punga pe care o
ţinea în mână, era poliţa achitată, era diamantul splendid.
— O, domnule, spuse şi Coclès, ce înseamnă asta? "Faraonul"!
— Haidem, copii, spuse Morrel ridicându-se, hai să vedem şi, îndu-
ră-se Domnul de noi, dacă ştirea nu e adevărată.
Coborâră. La jumătatea scării aştepta doamna Morrel: biata femeie
nu cutezase să urce.
Într-o clipă ajunseră la Cannebière.
În port, lume imensă.
Toţi se dădură în lături în faţa lui Morrel.
— "Faraonul"! "Faraonul"! spuneau toate vocile.
Într-adevăr, — lucru minunat, extraordinar —, în faţa turnului Saint-
Jean, un vas purtând pe pupa cuvintele acestea scrise cu litere albe: "Fa-
raonul" (Morrel şi Fiul din Marsilia), asemănător întru totul celuilalt "Fa-
raon" şi încărcat ca şi celălalt cu cârmâz şi indigo, arunca ancora şi-şi
strângea pânzele; pe punte căpitanul Gaumard dădea ordine, iar Penelon
făcea semne domnului Morrel.
Nu mai încăpea îndoială: simţurile mărturiseau, iar zece mii de per-
soane veneau în ajutorul mărturiei.
În momentul când Morrel şi fiul se îmbrăţişau în aplauzele întregului
oraş, martor al minunii, un bărbat al cărui chip era pe jumătate acoperit
de o barbă neagră şi care, ascuns dinapoia gheretei unei santinele, con-
templa scena cu înduioşare, murmură cuvintele acestea:
"Fii fericit, suflet nobil; fii binecuvântat pentru tot binele pe care l-ai
făcut şi-l vei mai face; iar recunoştinţa mea să rămână în umbră ca şi bi-
nefacerea ta."
Şi, cu un zâmbet în care bucuria şi fericirea se oglindeau, el părăsi
adăpostul unde stătea ascuns şi, fără ca vreo făptură să-l observe, — în-
tr-atât de mult era preocupat fiecare de evenimentul zilei —, coborî pe
una din micile scări ce servesc de debarcader, strigând de trei ori:
— Jacopo! Jacopo! Jacopo!
Atunci o şalupă veni spre el, îl primi şi-l conduse la un yacht bogat,
pe puntea căruia sări cu sprinteneala unui marinar; privi de aici, încă o
dată, pe Morrel, care plângând de bucurie, împărţea strângeri de mâini
prieteneşti mulţimii şi mulţumea cu o vagă privire binefăcătorului necu-
noscut, pe care îl căuta parcă în cer.
"Şi acum, spuse necunoscutul, adio bunătate, omenie,
recunoştinţă... Adio tuturor sentimentelor care înfloresc inima... M-am
substituit Providenţei pentru a răsplăti pe cei buni... Dumnezeul răzbunător să-mi dea locul său, ca să-i pedepsesc pe cei răi!"
Făcu un semnal şi, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât acest semnal ca
să plece, yachtul porni în larg.