Contele de Monte Cristo(VOL. I)

X - MICUL CABINET DE LA TUILERIES

Să-l lăsăm pe Villefort pe drumul Parisului, unde, graţie celor trei cai
pe care îi plăteşte, străbate distanţele în goana mare, şi să pătrundem
prin cele două sau trei saloanede dinainte, în cabinetul mic de la
Tuileries, cu fereastra zăbrelită, cunoscută îndeajuns de bine, deoarece
fusese cabinetul favorit al lui Napoleon şi al lui Ludovic al XVIII-lea, iar
astăzi aparţine lui Louis-Philippe.
În cabinetul acesta, aşezat la o masă de nuc, adusă din Hartwell şi
pe care, printr-una din acele manii familiare marilor personaje, o
îndrăgea în mod special, regele Ludovic al XVIII-lea asculta distrat pe un
bărbat între 50 şi 52 ani, cu păr cărunt, cu figura aristocratică şi cu
îmbrăcăminte îngrijită, făcând între timp însemnări pe marginea unui
volum de Horaţiu, — ediţia Gryphius, destul de incorectă, deşi preţuită,
— şi care se preta mult pătrunzătoarelor observaţii filologice ale
Maiestăţii sale.
— Spui, prin urmare, domnule... glăsui regele.
— Că sunt cum nu se poate mai îngrijorat, sire.
— Serios? Nu cumva ai visat şapte vaci grase şi şapte vaci slabe?
— Nu, sire, căci asta nu ne-ar anunţa decât şapte ani de belşug şi
şapte ani de secetă, iar cu un rege prevăzător cum este Maiestatea
voastră, seceta nu poate inspira temeri.
— Despre ce alt flagel este atunci vorba, dragă Blacas?
— Sire, cred, am toate motivele să cred că o furtună se pregăteşte
la Sud.
— Scumpul meu duce, răspunse Ludovic al XVIII-lea, eu cred că eşti
rău informat şi, dimpotrivă, ştiu sigur că timpul este foarte frumos în par-
tea aceea.
Deşi om de spirit, Ludovic al XVIII-lea iubea gluma ieftină
— Sire, glăsui domnul de Blacas, chiar dacă n-ar fi vorba decât să li-
niştiţi un servitor fidel, n-ar putea Maiestatea voastră să trimită în
Languedoc, în Provenţa şi în Dauphiné oameni siguri, care să-i facă un
raport asupra spiritului acestor trei provincii?
— Conimus surdis, răspunse regele, continuând să-şi adnoteze
ediţia din Horaţiu.
— Sire, răspunse curteanul râzând, ca să arate că înţelege emistihul
poetului, Maiestatea voastră poate să aibă absolută dreptate,
bizuindu-se pe bunul simţ al Franţei, eu cred însă că nu mă înşel cu totul,
temându-mă de vreo tentativă disperată.
— Din partea cui?
— Din partea lui Bonaparte, sau cel puţin a partidului său.
— Dragă Blacas, cu obsesiile dumitale, mă împiedici să lucrez,
glăsui regele.
— Iar pe mine, sire, cu siguranţă dumneavoastră mă împiedicaţi să
dorm.
— Aşteaptă, dragul meu, aşteaptă, am o notă admirabilă pentru
Pastor quum traheret
5
. Aşteaptă, şi vei continua pe urmă.
Se aşternu o clipă de tăcere în timpul căreia Ludovic al XVIII-lea
scrise, cu o scriere foarte măruntă, o notă nouă în marginea Horaţiului
său. Apoi:
— Continuă, scumpul meu duce, spuse el, ridicându-se, cu aerul sa-
tisfăcut al unui om care crede că a avut o idee, atunci când a comentat
ideea altuia. Continuă, te-ascult.
— Sire, spuse Blacas, care nădăjduise o clipă că-l va confisca pe
Villefort în folosul său, mă văd în situaţia de a vă spune că nu simple
zvonuri lipsite de temei, nu simple vorbe în vânt mă neliniştesc. Un om
cu judecată, vrednic de toată încrederea mea şi însărcinat de mine cu
supravegherea Sudului (ducele şovăi, rostind cuvintele acestea), a sosit,
spunându-mi: "Un mare pericol îl ameninţă pe rege". Atunci am alergat,
sire.
— Mala ducis avi domum, continuă Ludovic al XVIII-lea, adnotând.
— Maiestatea voastră îmi porunceşte să nu mai stărui asupra
acestui subiect?
— Nu, dragă duce, dar întinde mâna.
— Care?
— Pe care o vrei, colo la stânga.
— Aici, sire?
— Eu îţi spun la stânga şi dumneata cauţi la dreapta. La stânga mea
vreau să spun. Acolo, aşa! Ai să găseşti raportul ministrului poliţiei cu da-
ta de ieri... Dar uite-l chiar pe domnul Dandré... Nu-i aşa că vrei să spui:
domnul Dandré? întrerupse Ludovic al XVIII-lea, adresându-se uşierului
care venea într-adevăr să-l anunţe pe ministrul poliţiei.
— Da, sire, domnul baron Dandré, glăsui uşierul.
— Exact, baron, urmă Ludovic al XVIII-lea, cu un zâmbet impercepti-
bil. Intră, baroane, şi povesteşte ducelui ultimele noutăţi pe care le ştii
cu privire la domnul de Bonaparte. Nu ne ascunde nimic asupra situaţiei,
oricât ar fi de gravă. Spune, insula Elba e oare un vulcan şi o să vedem
ţâşnind de-acolo războiul învăpăiat, zburlit: bella, horrida bella?
Domnul Dandré se legăna foarte graţios pe spătarul unui jilţ, de care
îşi sprijinea mâinile, şi zise:
— A binevoit Maiestatea voastră să consulte raportul de ieri?
— Da, da. Dar spune-i şi ducelui, care nu-l poate găsi, ce cuprindea
raportul. Istoriseşte-i în amănunt ce face pe insula lui, uzurpatorul.
— Domnule, glăsui baronul, adresându-se ducelui, toţi servitorii
Maiestăţii sale au dreptul să se felicite pentru ştirile recente care ne vin
de pe insula Elba. Bonaparte...
Domnul Dandré îl privi pe Ludovic al XVIII-lea care, ocupat cu scrisul
unei note, nici nu înalţă capul.
— Bonaparte, continuă baronul, se plictiseşte de moarte. El stă zile
întregi privind cum lucrează minerii săi din Porto-Longone.
— Şi se scarpină ca să-i treacă urâtul, glăsui regele.
— Se scarpină? întrebă ducele. Ce vrea să spună Maiestatea
voastră?
— Ei, da, scumpul meu duce, uiţi că marele om, eroul, semizeul, e
atins de o boală de piele care îl mistuie: prurigo.
— Mai mult decât atât, domnule, duce, continuă ministrul poliţiei,
suntem aproape siguri că în scurtă vreme uzurpatorul va fi nebun.
— Nebun?
— Nebun de legat: mintea îi slăbeşte, uneori plânge cu lacrimi fier-
binţi, sau râde în hohote; alteori stă ceasuri întregi pe ţărm, zvârlind
pietre în apă, iar când piatra a făcut cinci-şase rotocoale, pare tot aşa de
mulţumit ca şi cum ar fi câştigat un alt Marengo sau un alt Austerlitz.
Acestea, veţi recunoaşte, sunt semne de nebunie.
— Sau de înţelepciune, domnule baron, sau de înţelepciune, glăsui
Ludovic al XVIII-lea râzând. Marii căpitani ai antichităţii se distrau zvâr-
lind pietre în mare. Vezi-l pe Plutarh în viaţa lui Scipio Africanul.
Domnul de Blacas rămase visător faţă de nepăsarea ambilor.
Villefort, care nu voise să-i spună totul, pentru a răpi altcineva întregul
beneficiu al secretului său, îi spusese totuşi destul ca să-l neliniştească
grav.
— Haide, haide, Dandré, spuse Ludovic al XVIII-lea, Blacas nu-i con-
vins încă. Treci la convertirea uzurpatorului.
Ministrul poliţiei se înclină.
— Convertirea uzurpatorului? murmură ducele, uitându-se la rege şi
la Dandré, care alternau ca doi păstori din Virgiliu. Uzurpatorul e conver-
tit?
— Absolut, scumpul meu duce, la bunele principii. Explică-i,
baroane.
— Iată ce este, domnule duce, spuse ministrul cu cea mai mare
seriozitate. De curând Napoleon şi-a trecut oamenii în revistă, şi
deoarece doi sau trei dintre răcanii lui bătrâni, cum îi numeşte el,
manifestau dorinţa de a se înapoia în Franţa, el le-a dat libertate,
îndemnându-i să-l servească pe regele lor bun. Acestea au fost propriile
lui cuvinte, domnule duce, ţi-o spun cu certitudine.
— Ei, Blacas, ce spui? glăsui triumfător regele, încetând o clipă
cercetarea voluminosului tom deschis în faţa sa.
— Spun, sire, că ori domnul ministru al poliţiei, ori noi ne înşelăm.
Dar, pentru că e cu neputinţă ca ministrul poliţiei să se înşele, deoarece
el are în pază siguranţa şi onoarea Maiestăţii voastre, probabil că
greşesc eu. Totuşi, sire, în locul Maiestăţii voastre, aş vrea să cercetez
persoana despre care i-am vorbit. Voi stărui chiar ca Maiestatea voastră
să-i facă onoarea aceasta.
— Cu plăcere, duce, voi primi pe oricine vei vrea sub auspiciile
dumitale; dar vreau să-l primesc cu armele în mână. Domnule ministru,
ai un raport mai recent decât acesta, căci el poartă data de 20 februarie
şi suntem în 3 martie?
— Nu, sire, dar aştept unul din oră în oră. Sunt plecat de astăzi dimi-
neaţă şi poate că, în lipsa mea, a sosit.
— Du-te la prefectură, iar dacă nu e, atunci, atunci, continuă
Ludovic al XVIII-lea râzând, fabrică unul. Nu e aşa că lucrul se
obişnuieşte?
— O, sire, glăsui ministrul. În privinţa aceasta, slavă Domnului, nu e
nevoie să se născocească nimic. Fiecare zi acoperă birourile noastre cu
denunţurile cele mai amănunţite care provin de la o mulţime de
nenorociţi, ce nădăjduiesc un dram de recunoştinţă pentru serviciile pe
care nu le fac, dar pe care ar vrea să le facă. Bat câmpii şi nădăjduiesc
că într-o zi, vreo întâmplare neaşteptată va da prezicerilor lor aparenţa
unei realităţi.
— Bun, du-te, domnule, spuse Ludovic al XVIII-lea, şi gândeşte-te că
te aştept.
— Nu întârzii decât numai cât e necesar să mă duc şi să vin, sire. În
zece minute sunt înapoi.
— Iar eu, sire, spuse domnul de Blacas, mă duc să-l caut pe
mesagerul meu.
— Ia stai, ia stai, glăsui Ludovic al XVIII-lea. Blacas, trebuie să-ţi
schimbi armele. Îţi voi da un vultur cu aripile desfăcute, ţinând în gheare
o pradă care încearcă zadarnic să-i scape, cu deviza: Tenax .
— Sire, ascult, spuse domnul de Blacas, înfrângându-şi cu greu ne-
răbdarea.
— Aş vrea să te consult asupra pasajului acesta: Molli fugiens anhe-
litu; ştii, e vorba de cerbul care fuge din faţa lupului. Nu eşti vânător şi
mare doborâtor de lupi? Cum găseşti titlul acesta dublu de molli anhelitu?
— Admirabil, sire. Dar mesagerul meu este asemeni cerbului despre
care vorbiţi, căci a făcut 220 leghe cu trăsura, şi aceasta abia în trei zile.
— Păcat de osteneală şi de frământare, scumpul meu duce, când
noi avem telegraful căruia nu-i trebuie decât 3-4 ore, fără ca răsuflarea
lui să sufere câtuşi de puţin.
— O, sire, îl răsplătiţi rău pe bietul tânăr care vine aşa de departe şi
cu atâta înflăcărare, pentru a comunica Maiestăţii voastre o înştiinţare
folositoare. Vă implor să-l primiţi bine, măcar pentru domnul de Salvieux,
care mi-l recomandă.
— Domnul de Salvieux, şambelanul fratelui meu?
— El.
— Într-adevăr se află la Marsilia?
— De acolo îmi scrie.
— Îţi pomeneşte şi el ceva despre conspiraţia aceasta?
— Nu, dar mi-l recomandă pe domnul de Villefort şi mă însărcinează
să-l introduc la Maiestatea voastră.
— Domnul de Villefort? exclamă regele; mesagerul se numeşte
domnul de Villefort?
— Da, sire.
— Şi vine din Marsilia?
— În persoană.
— De ce nu mi-ai spus numele lui numaidecât? reluă regele trădând
pe figura sa un început de îngrijorare.
— Sire, îmi închipuiam că numele acesta este necunoscut Maiestăţii
voastre.
— Nu, nu, Blacas. E un tânăr serios, inteligent şi mai cu seamă
ambiţios; şi, la naiba, cunoşti din auzite numele tatălui său.
— Tatăl său?
— Da, Noirtier.
— Noirtier girondinul? Noirtier senatorul?
— Da, exact.
— Şi Maiestatea voastră se foloseşte de fiul unui astfel de om?
— Blacas, dragul meu, nu înţelegi nimic. Ţi-am spus că Villefort e
ambiţios. Ca să ajungă cineva, Villefort va sacrifica totul, chiar pe
părintele său.
— În cazul acesta, sire, să-l introduc?
— Imediat, duce. Unde e?
— Mă aşteaptă jos, în trăsura mea.
— Du-te după el.
— Alerg.
Ducele ieşi cu vioiciunea unui tânăr; înflăcărarea regalismului său
sincer îi dădea 20 de ani.
Ludovic al XVIII-lea rămase singur, abătându-şi ochii asupra Hora-
ţiului său întredeschis şi murmurând:
Justum et tenacem propositi virum
Domnul de Blacas reveni cu iuţeala cu care coborâse. Dar, în antica-
meră, fu nevoit să invoce autoritatea regelui. Haina prăfuită a lui
Villefort, veşmântul lui în care nimic nu era conform cu ţinuta curţii,
stârnise susceptibilitatea domnului Brezé, care fu nespus de uimit aflând
pretenţia tânărului de a se prezenta îmbrăcat astfel în faţa regelui. Dar
ducele îndepărtă toate dificultăţile cu un singur cuvânt: "Ordinul
Maiestăţii sale"; şi, în ciuda observaţiilor pe care maestrul de ceremonii
continua să le facă în apărarea principiului, Villefort fu introdus.
Regele se afla acolo unde îl lăsase ducele. Deschizând uşa, Villefort
se pomeni faţă în faţă cu el. Prima mişcare a tânărului magistrat fu de a
se opri.
— Intră, domnule Villefort, glăsui regele, intră.
Villefort salută şi făcu câţiva paşi înainte, aşteptând întrebările rege-
lui.
— Domnule Villefort, continuă Ludovic al XVIII-lea, ducele de Blacas
susţine că ai ceva important să ne spui.
— Sire, domnul duce are dreptate şi nădăjduiesc că şi Maiestatea
voastră va fi de acord.
— Mai întâi şi în primul rând, domnule, răul este, după părerea du-
mitale, aşa de mare precum vrei să mă faci să cred?
— Sire, îl cred destul de mare, dar graţie demersului pe care l-am
făcut, nădăjduiesc că nu e ireparabil.
— Vorbeşte mai pe larg dacă vrei, domnule, spuse regele, care
începea să se lase influenţat de emoţia ce tulburase figura domnului de
Blacas şi care altera glasul lui Villefort. Vorbeşte şi, în primul rând,
începe de la început, iubesc ordinea în orice.
— Sire, spuse Villefort, voi face Maiestăţii voastre un raport fidel,
dar o voi ruga să mă scuze dacă tulburarea în care mă găsesc întunecă
oarecum cuvintele melc.
O ochire aruncată regelui, după introducerea aceasta insinuantă, îl
asigură pe Villefort de bunăvoinţa augustului său auditor, încât continuă:
— Sire, am sosit cât mai iute posibil la Paris pentru a comunica Ma-
iestăţii voastre că am descoperit, în resortul funcţiilor mele, nu unul din
acele comploturi vulgare şi fără consecinţă, aşa cum se urzesc zilnic în
rândurile de jos ale poporului şi ale armatei, ci o conspiraţie veritabilă, o
furtună care ameninţă chiar tronul Maiestăţii voastre. Sire, uzurpatorul
înarmează trei vase; şi pune la cale un proiect, nechibzuit poate, dar
poate şi grav, oricât de nechibzuit ar fi. Cred că, în ceasul acesta, a
părăsit insula Elba pentru a merge, — unde? nu ştiu, dar cu siguranţă
pentru a încerca o debarcare, fie la Neapole, fie pe coastele Toscanei,
deci în Franţa. Maiestatea voastră nu ignoră că suveranul de pe insula
Elba a păstrat relaţii cu Italia şi cu Franţa.
— Da, domnule, ştiu, glăsui regele foarte mişcat, şi nu de mult s-au
primit relatări că în strada Saint-Jacques au avut loc întruniri
bonapartiste. Dar continuă, te rog. Cum de ai căpătat aceste amănunte?
— Sire, ele rezultă din interogatoriul pe care l-am luat unui om din
Marsilia, pe care îl supravegheam de multă vreme şi pe care l-am arestat
chiar în ziua plecării mele. Omul acesta, marinar turbulent şi de un bona-
partism care mi-era suspect, a fost într-ascuns pe insula Elba. El l-a văzut
pe marele mareşal care l-a însărcinat cu o misiune verbală pentru un bo-
napartist din Paris, a-l cărui nume nu l-am putut face să-l mărturisească.
Dar misiunea era să-l însărcineze pe bonapartist cu pregătirea spiritelor
pentru o întoarcere (sire, ţineţi seama că interogatoriul vorbeşte), pentru
o întoarcere foarte apropiată.
— Şi unde-i omul? întrebă Ludovic al XVIII-lea.
— În închisoare, Sire.
— Şi lucrul ţi s-a părut grav?
— Aşa de grav, Sire, încât evenimentul surprinzându-mă în mijlocul
unei serbări de familie, în chiar ziua logodnei mele, am părăsit lotul, lo-
godnică şi prieteni, am amânat totul pentru a veni să depun la picioarele
Maiestăţii voastre şi temerile de care eram cuprins şi asigurarea
devotamentului meu.
— Adevărat, glăsui Ludovic al XVIII-lea. Nu era vorba de un proiect
de căsătorie între dumneata şi domnişoara de Saint-Méran?
— Fiica unuia dintre cei mai fideli servitori ai Maiestăţii voastre.
— Da, da; dar să revenim la complot, domnule de Villefort.
— Sire, mi-e teamă că e mai mult decât un complot, mi-e teamă că e o conspiraţie.
— O conspiraţie pe vremurile astea, spuse regele zâmbind, e un
lucru uşor de plănuit, dar mai greu de dus la capăt prin simplul fapt că,
restabilit de ieri pe tronul strămoşilor noştri, avem ochii deschişi
deopotrivă asupra trecutului, asupra prezentului şi asupra viitorului. De
zece luni miniştrii mei sporesc supravegherea pentru ca litoralul
Mediteranei să fie bine păzit. Dacă Bonaparte ar debarca la Neapole,
întreaga coaliţie s-ar ridica, mai înainte ca el să ajungă la Piombino. Dacă
ar debarca în Toscana, ar pune piciorul în ţară inamică. Dacă debarcă în
Franţa, va debarca împreună cu o mână de oameni, iar noi îi vom veni
lesne de hac, duşmănit cum e de populaţie. Linişteşte-te, deci, domnule.
Nu conta însă mai puţin pe re-cunoştinţa noastră regală.
— A, iată-l pe domnul Dandré! exclamă ducele de Blacas.
În momentul acela ministrul poliţiei apăru într-adevăr, în pragul uşii,
palid, tremurând. Privirea lui clipocea de parcă ar fi fost izbit de o lumină
puternică.
Villefort făcu un pas pentru a se retrage. Îl reţinu însă o strângere de
mână a domnului de Blacas.