Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XIII - CELE O SUTĂ DE ZILE

Domnul Noirtier era un bun profet, iar lucrurile se desfăşurară cu
iuţeala prevestită de el. Cunoaşteţi întoarcerea de pe insula Elba, întoar-
cere ciudată, miraculoasă, care, fără precedent, va rămâne probabil
neimitată în viitor.
Ludovic al XVIII-lea nu încercă decât în mod slab să preântâmpine
greaua lovitură. Lipsa de încredere în oameni îi răpea încrederea în
evenimente. Regalitatea sau, mai bine zis, monarhia abia reconstituită
de el se clatină pe baza ei încă nesigură, şi un singur gest al împăratului nărui întregul edificiu, — amestec inform de vechi prejudecăţi şi de idei
noi. Villefort nu avu deci de la regele său decât recunoştinţa, nu numai
inutilă pentru moment, dar chiar periculoasă, şi crucea de ofiţer al
Legiunii de onoare, pe care avu prudenţa să n-o arate, deşi domnul de
Blacas, aşa cum îi recomandase regele, se grăbi să-i expedieze brevetul.
Napoleon l-ar fi destituit desigur pe Villefort de nu s-ar fi aflat sub
protecţia lui Noirtier, devenit atotputernic la curtea celor O sută de Zile,
atât prin pericolele pe care le înfruntase, cât şi prin serviciile pe care le
adusese. Astfel, precum făgăduise, girondinul de la 93 şi senatorul de la
1806 ocroti pe cel care îl ocrotise şi pe el în ajun.
Toată puterea lui Villefort se mărgini deci, în răstimpul acestei
evocări a imperiului, a cărui a doua cădere putu de altminteri s-o
prevadă foarte uşor, la a înăbuşi secretul pe care Dantès fusese pe
punctul de a-l divulga.
Fu destituit numai procurorul regal, bănuit de moliciune întru bona-
partism.
Totuşi puterea imperială abia fusese restabilită, adică împăratul abia
ocupase Palatul Tuileries, părăsit de Ludovic al XVIII-lea, şi abia se lansa-
seră ordinele sale numeroase şi divergente din cabinetul mic unde, o
dată cu Villefort, i-am introdus pe cititorii noştri şi unde, pe masa de nuc,
găsise deschisă încă, plină pe jumătate, tabachera lui Ludovic al
XVIII-lea, că, în ciuda atitudinii magistraţilor săi, Marsilia începu să simtă
pâlpâind tăciunii războiului civil, totdeauna nestinşi complet la Sud. Puţin
trebui atunci ca represaliile să nu treacă dincolo de tărăboiul cu care fură
asediaţi regaliştii zăvorâţi prin casele lor, şi de afronturile publice care îi
urmăriră pe cei ce se încumetau să iasă.
Printr-un reviriment firesc, vrednicul armator pe care l-am arătat ca
aparţinând partidului popular, deveni, la rându-i, în momentul acesta, nu
vom spune atotputernic, căci domnul Morrel era un om prudent, oare-
cum timid, ca toţi cei care şi-au făcut o înceată şi trudnică situaţie
comercială, — dar în măsură, deşi depăşit de bonapartiştii zeloşi care-l
tratau de moderat, în măsură, zic, să ridice glasul pentru a face să se
audă o reclamaţie. Reclamaţia aceasta, precum veţi bănui uşor, se
referea la Dantès.
Villefort rămăsese în picioare, deşi superiorul său căzuse, iar căsăto-
ria sa, cu toate că nerevocată, fusese amânată pentru timpuri mai bune.
Dacă împăratul îşi păstra tronul, Gérard va avea nevoie de o altă alianţă,
iar părintele său se va însărcina să i-o găsească; dacă o a doua
Restauraţie îl va readuce pe Ludovic al XVIII-lea în Franţa, influenţa
domnului Saint- Méran sporea dimpreună cu a sa, astfel că, mai mult
decât oricând, căsătoria devenea iarăşi o partidă strălucită.
Substitutul de procuror regal rămase deci, deocamdată, primul ma-
gistrat din Marsilia când, într-o dimineaţă, uşa sa se deschise şi îi fu a-
nunţat domnul Morrel.
Altcineva s-ar fi grăbit să vină în întâmpinarea armatorului, iar prin
graba sa şi-ar fi trădat slăbiciunea.Villefort era însă un om superior, care
avea, dacă nu practica, cel puţin instinctul tuturor lucrurilor. ÎI sili pe
Morrel să facă anticameră, aşa cum ar fi făcut sub Restauraţie, cu toate
că nu era nimeni la el, ci pentru simplul motiv că era regula ca un substitut de procuror regal să oblige la anticameră. Apoi, după un sfert
de oră pe care el îl întrebuinţă citind două sau trei ziare de nuanţe
diferite, porunci ca armatorul să fie introdus.
Domnul Morrel se aştepta să-l găsească pe Villefort abătut. Îl găsi
aşa cum îl văzuse cu şase săptămâni înainte, adică liniştit, ferm, plin de
acea politeţe rece, — cea mai de netrecut dintre toate barierele care
Intrase în cabinetul lui Villefort convins că magistratul va tremura
văzându-l şi, dimpotrivă, se pomenea înfiorat şi emoţionat el dinaintea
personajului iscoditor care-l aştepta cu cotul rezemat de birou.
Se opri la uşă. Villefort îl privi ca şi cum îl recunoştea cu greu. În
sfârşit, după câteva clipe de examinare şi de tăcere, în răstimpul cărora
vrednicul armator îşi răsucea pălăria în mâini:
— Domnul Morrel, dacă nu mă înşel? zise Villefort.
— Da, domnule, eu, răspunse armatorul.
— Apropie-te, continuă magistratul făcând cu mâna un semn protec-
tor, şi spune-mi cărei împrejurări datorez cinstea vizitei dumitale.
— Nu bănuiţi, domnule? întrebă Morrel.
— Nu, câtuşi de puţin. Ceea ce nu mă împiedică să fiu cât se poate
de dispus a-ţi fi pe plac, dacă lucrul stă în puterea mea.
— Lucrul depinde în întregime de dumneavoastră, domnule, spuse
Morrel.
— Explică-te atunci.
— Domnule, continuă armatorul, recăpătându-şi siguranţa pe măsu-
ră ce vorbea, şi tare, de altminteri, pe dreptatea cauzei sale şi a poziţiei
sale, vă reamintiţi că, cu câteva zile înainte de a se afla de debarcarea
Maiestăţii sale Împăratul, venisem să reclam indulgenţa dumneavoastră
pentru un tânăr nenorocit, un marinar, secund pe bordul bricului meu.
Era acuzat, dacă vă amintiţi, de legăturile cu insula Elba. Legăturile
acestea, care erau o crimă pe atunci, sunt astăzi titluri de favoare.
Dumneavoastră, care îl serveaţi pe Ludovic al XVIII-lea, nu l-aţi menajat,
domnule. Eraţi dator s-o faceţi. Astăzi îl serviţi pe Napoleon, şi trebuie
să-l protejaţi. E, de asemeni, datoria dumneavoastră. Vin deci să vă
întreb ce a devenit el.
Villefort făcu o sforţare uriaşă să se stăpânească.
— Numele acestui om? întrebă el. Fii bun şi spune-mi numele lui.
— Edmond Dantès.
Evident, Villefort ar fi preferat, ca într-un duel, să primească focul
adversarului său de la 25 de paşi, decât să audă rostit acest nume în
faţa sa. Nu clipi totuşi.
"În chipul acesta, îşi spuse Villefort, n-au să mă poată acuza că am
făcut din arestarea tânărului o chestiune pur personală."
— Dantès? Edmond Dantès, zici?
— Da, domnule.
Villefort deschise atunci un registru gros, aflat într-un sertar vecin,
trecu la o masă, de la masă trecu la dosar şi, întorcându-se spre armator:
— Eşti sigur că nu te înşeli, domnule? îi spuse el cu aerul cel mai na-
tural.
Dacă Morrel ar fi fost un om mai fin sau mai luminat asupra afacerii,
i s-ar fi părut bizar ca substitutul de procuror regal să-i răspundă în chestiuni cu totul străine de resortul lui. Şi s-ar fi întrebat de ce Villefort nu-l
trimite la registrele închisorii, la guvernatorii de închisoare, la prefectul
departamentului. Dar Morrel, căutând zadarnic teama pe chipul lui Ville-
fort, nu mai văzu — din moment ce orice temere îi părea absentă —
decât condescendenţă. Villefort calculase exact.
— Nu, domnule, spuse Morrel, nu mă înşel. De altminteri îl cunosc
pe bietul băiat de zece ani şi este în serviciul meu de patru. Am venit, vă
amintiţi, acum şase săptămâni, rugându-vă să fiţi drept cu bietul băiat.
M-aţi primit destul de rău şi mi-aţi răspuns în chip nemulţumit. O, rega-
liştii erau severi cu bonapartiştii pe vremea aceea.
— Domnule, răspunse Villefort, bravând situaţia cu iuţeala şi cu sân-
gele-i rece de totdeauna, eram regalist pe vremea când credeam că
Bourbonii sunt nu numai moştenitori legitimi ai tronului, dar şi aleşii
naţiunii. Însă întoarcerea miraculoasă, ai cărei martori am fost, mi-a
dovedit că mă înşelam. Geniul lui Napoleon a învins. Monarhul legitim e
monarhul iubit.
— Bravo! strigă Morrel, cu sinceritatea-i naivă, îmi face plăcere să
vă aud vorbind astfel şi nutresc speranţe pentru soarta lui Edmond.
— Ia stai, reluă Villefort, răsfoind alt registru. Am găsit: un marinar,
nu-i aşa, care se însura cu o catalană? Da, da, îmi amintesc acum. Lucrul
era foarte grav.
— Cum aşa?
— Ştiţi că, ieşind de la mine, a fost dus la arestul din Palatul Justiţiei.
— Da, şi?
— Ei, şi am raportat la Paris. Am expediat hârtiile găsite asupra lui.
Ce vrei, eram dator... iar la 8 zile după arestare, prizonierul a fost ridicat.
— Ridicat? exclamă Morrel. Dar ce s-a făcut cu bietul băiat?
— O, linişteşte-te! O fi fost transportat la Fenestrellers, la Pignerol,
pe insulele Sainte-Marguerite, ceea ce în termeni administrativi se
cheamă că a fost exilat. Într-o bună dimineaţă ai să-l vezi revenind la
comanda vasului său.
— Să vină când va vrea, locul lui este păstrat. Dar cum de nu s-a
înapoiat până acum? Cred că prima grijă a justiţiei bonapartiste ar fi
trebuit să fie punerea în libertate a celor închişi de justiţia regalistă.
— Nu rosti acuzaţii tari, scumpe domnule Morrel, răspunse Villefort.
În toate trebuie să se procedeze legal. Ordinul de încarcerare venise de
sus, e nevoie ca tot de sus să vină şi ordinul de eliberare. Iar Napoleon
s-a înapoiat abia de 15 zile. Scrisorile de anulare trebuie să fie
expediate.
— Dar, întrebă Morrel, nu este nici o cale ca să se grăbească
formalităţile, acum când noi triumfăm. Am oarecari prieteni, oarecare
influenţă. Pot să obţin ridicarea sentinţei.
— Nu s-a dat nici o sentinţă.
— Atunci a arestării.
— În materie politică, nu există registru de arestări. Guvernele au
uneori interesul ca un om să dispară fără a lăsa urmă: notele de
închisoare ar călăuzi cercetările.
— Poate că era astfel sub Bourboni, dar acum...
— Dragă domnule Morrel, aşa e în toate timpurile. Guvernele se succed şi se aseamănă. Maşina penitenciară, montată sub Ludovic al XVIII-
lea, merge şi astăzi aproape ca la Bastilia. Împăratul a fost totdeauna
mai strict în ce priveşte regulamentul închisorilor sale decât însuşi
marele rege, iar numărul încarceraţilor, despre care registrele nu
păstrează nici o urmă, este incalculabil:
Atâta bunăvoinţă ar fi zdruncinat chiar certitudinile, iar Morrel nu
avea nici măcar bănuieli.
— Dar, în sfârşit, domnule de Villefort, spuse el, ce sfat mi-aţi da
care să grăbească întoarcerea bietului Dantès?
— Unul singur, domnule. Adresează o petiţie ministerului justiţiei!
— O, domnule, ştim ce înseamnă petiţiile: ministrul primeşte două
sute pe zi, şi nu citeşte patru.
— Da, reluă Villefort, dar va citi o petiţie trimisă de mine,
recomandată de mine, adresată direct de mine.
— Şi aţi vrea să trimiteţi dumneavoastră petiţia aceasta?
— Cu cea mai mare plăcere. Dantès putea să fie vinovat atunci. El e
însă inocent astăzi, şi e de datoria mea să redau libertatea aceluia pe
care am fost dator să-l bag în închisoare.
Villefort preântâmpină astfel pericolul unei anchete, puţin probabilă,
dar posibilă, anchetă care ar fi însemnat, cu siguranţă, pierzania lui.
— Dar cum se scrie ministrului?
— Aşază-te aici, domnule Morrel, spuse Villefort, cedând locul său
armatorului. Îţi voi dicta.
— Aveţi bunătatea aceasta?
— Nici vorbă. Să nu pierdem timp. Am pierdut şi aşa prea mult.
— Da, domnule, să ne gândim că bietul băiat aşteaptă, suferă şi îşi
pierde poate speranţa.
Villefort se înfioră gândindu-se la prizonierul care îl blestema în
tăcere şi în întuneric. Mersese însă prea departe ca să poată da înapoi:
Dantès trebuia să fie zdrobit între roţile ambiţiei sale.
— Aştept, domnule, spuse armatorul, stând în fotoliul lui Villefort, cu
un condei în mână.
Villefort dictă atunci o cerere prin care, desigur, într-un scop
excelent, exagera patriotismul lui Dantès şi serviciile aduse de el cauzei
bonapartiste. În cererea aceasta Dantès devenise unul dintre cei mai
activi agenţi ai întoarcerii lui Napoleon. Evident că, văzând o astfel de
petiţie, ministrul va face imediat dreptate, dacă dreptatea nu era până
atunci făcută.
După ce petiţia fu scrisă, Villefort o reciti cu glas tare.
— Aşa, spuse el. Şi acum încrede-te în mine.
— Petiţia va pleca fără întârziere, domnule?
— Astăzi chiar.
— Recomandată de dumneavoastră?
— Cea mai bună recomandaţie pe care o pot pune, domnule, este
de a confirma tot ce spui dumneata în cerere.
Villefort se aşeză, la rându-i, şi aplică pe un colţ al petiţiei:
certificarea sa.
— Acum, domnule, ce trebuie să fac? întrebă Morrel.
— Să aştepţi, reluă Villefort. Garantez eu pentru tot.
Asigurarea îi dădu speranţe lui Morrel. Plecă de la substitutul de pro-
curor regal încântat de aceasta, şi se duse să-l vestească pe bătrânul pă-
rinte al lui Dantès că-şi va revedea în curând fiul.
Villefort, în loc să o trimită la Paris, păstră cu grijă în mâinile sale ce-
rerea care, salvându-l pe Dantès în prezent, îl compromitea aşa de
năpraznic în viitor, în ipoteza când pe viitor înfăţişarea Europei şi
întorsătura evenimentelor ar îngădui-o, adică în cazul unei a doua
Restauraţii.
Dantès rămase deci prizonier. Pierdut în adâncimile carcerii sale, el
nu auzi zgomotul formidabil al prăbuşirii tronului lui Ludovic al XVIII-lea,
şi acela, mai năpraznic, al năruirii imperiului.
Dar Villefort urmărise totul cu un ochi vigilent, ascultase totul cu o
ureche atentă. De două ori, în intervalul scurtei apariţii imperiale, care se
numeşte cele o sută de zile, Morrel revenise, stăruind mereu pentru
eliberarea lui Dantès, şi de fiecare dată Villefort îl liniştise cu făgăduieli şi
speranţe. În sfârşit, sosi Waterloo, Morrel nu se mai arătă la Villefort.
Armatorul făcuse pentru tânărul său prieten tot ce omeneşte se putea
face.
A încerca tentative noi sub a doua Restauraţie, însemna a se com-
promite fără folos.
Ludovic al XVIII-lea se reurcă pe tron. Villefort, pentru care Marsilia
era plină de amintiri devenite pentru el remuşcări, ceru şi obţinu locul de
procuror regal, vacant la Toulouse. La 15 zile după instalarea sa în noua
reşedinţă se însură cu domnişoara Renée de Saint-Méran, al cărei părinte
era la curte mai bine decât oricând.
Iată cum, de-a lungul celor o sută de zile, şi după Waterloo, Dantès
rămase sub zăvoare, uitat, dacă nu de oameni, cel puţin de Dumnezeu.
Danglars înţelese toată greutatea loviturii cu care îl izbise pe
Dantès, când îl văzuse pe Napoleon revenind în Franţa. Denunţul lui îşi
atinsese ţinta şi, ca toţi oamenii cu anumite însuşiri pentru crimă, dar cu
o inteligenţă mijlocie pentru viaţa obişnuită, numi această coincidenţă
bizară un decret al Providenţei.
Când Napoleon se, înapoie la Paris, şi când glasul său răsună din
nou, imperios, puternic, Danglars se înfricoşă. Se aşteptă să-l vadă în fie-
care clipă reapărând pe Dantès, Dantès care ştia totul, Dantès ameninţă-
tor şi puternic pentru toate răzbunările. Exprimă atunci domnului Morrel
dorinţa de a părăsi serviciul pe mare şi ceru să fie recomandat de el unui
negustor spaniol, la care intră pe la sfârşitul lui martie, adică după 10
sau 12 zile de la intrarea lui Napoleon la Tuileries. Plecă deci la Madrid şi
nu se mai auzi de el.
Fernand nu pricepu nimic. Dantès era absent, mai mult nu-i trebuia.
Ce devenise acesta? Nu căuta să afle. Decât, în răstimpul pe care i-l lăsa
absenţa lui, se strădui s-o amăgească pe Mercédès asupra motivelor ab-
senţei şi să făurească planuri de emigrare şi de răpire. Din când în când,
de asemeni, şi acestea erau ceasurile sumbre ale vieţii sale, el se aşeza
sus pe capul Pharo, în locul unde se distinge deopotrivă Marsilia şi satul
Catalani, privind trist, nemişcat, ca o pasăre de pradă, dacă nu cumva îl
vede, pe unu din cele două drumuri, pe tânărul frumos, cu mers
sprinten, cu capul sus, care devenise şi pentru el mesagerul unei grele răzbunări. Atunci, planul lui Fernand era făcut: va zdrobi capul lui Dantès
cu un foc de puşcă şi se va sinucide apoi, pentru a da o coloratură
asasinatului. Fernand se amăgea însă: el nu s-ar fi sinucis niciodată, căci
nădăjduia mereu.
Între timp, şi printre atâtea fluctuaţii dureroase, imperiul chemă o
ul-timă rezervă de soldaţi, şi toţi oamenii în stare să poarte arme se
năpustiră în afara Franţei, la glasul răsunător al Împăratului. Fernand
plecă împreună cu ceilalţi, părăsind coliba şi pe Mercédès, ros de gândul
mohorât şi grozav că, în urma lui, poate rivalul va reveni şi se va însura
cu aceea pe care el o iubea.
Dacă Fernand s-ar fi sinucis vreodată, ar fi făcut-o, părăsind-o pe
Mercédès.
Atenţiile lui pentru Mercédès, mila pe care părea că o arată faţă de
nenorocirea ci, grija de a-i satisface dorinţele cele mai neînsemnate, pro-
duseseră efectul pe care se produc totdeauna asupra inimilor generoase
aparenţele devotamentului: Mercédès, care îl iubise totdeauna pe
Fernand în chip prietenesc, îşi spori faţă de el cu un nou sentiment,
recunoştinţa.
— Frate, îi spuse ea, punând sacul de recrut pe umerii catalanului,
frate, singurul meu prieten, nu te lăsa ucis, nu mă lăsa singură pe lumea
aceasta, unde plâng, şi unde voi rămâne singură, când tu nu vei mai fi.
Cuvintele acestea, rostite în momentul plecării, dădură lui Fernand
oarecare speranţă. Dacă Dantès nu se înapoia, Mercédès, va putea, deci,
să-i aparţină într-o zi.
Mercédès rămase singură pe pământul sterp care nu i se păruse
niciodată aşa de arid, având ca orizont marea imensă. Scăldată în
lacrimi, a-semenea făpturii nebune, despre care ne vorbeşte dureroasa
poveste că era văzută rătăcind mereu în preajma satului Catalani.
Uneori, oprindu-se sub soarele arzător al sudului, în picioare, neclintită,
mută ca o statuie, privind Marsilia. Alteori, aşezată pe ţărm, ascultând
geamătul mării, etern ca şi durerea ci, şi întrebându-se întruna dacă nu
era mai bine să se plece îna-inte, să se lase dusă de greutatea ei, să se
deschidă abisul şi s-o înghită, decât să sufere astfel crudele alternative
ale unei aşteptări fără speranţă.
Nu curajul i-a lipsit fetei pentru a-şi îndeplini planul, ci religia i-a ve-
nit în ajutor şi a salvat-o de sinucidere.
Caderousse fu chemat ca şi Fernand, numai că el, fiind mai vârstnic
cu opt ani decât catalanul şi însurat, nu făcu parte decât din a treia stri-
gare, şi fu expediat pe coaste.
Bătrânul Dantès, care nu mai era susţinut decât de speranţă, o pier-
du la căderea Împăratului.
Exact la cinci luni după despărţirea de fiul său, şi aproape în acelaşi
ceas când acesta fusese arestat, el îşi dădu ultima suflare în braţele
fetei.
Domnul Morrel făcu faţă tuturor cheltuielilor de înmormântare şi
plăti micile datorii pe care bătrânul le făcuse în timpul bolii.
Nu era numai recunoştinţă în purtarea lui, era şi curaj. Sudul se afla
în flăcări şi era o crimă să ajuţi, chiar pe patul de moarte, părintele unui
bonapartist aşa de periculos ca Dantès.