Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XV - NUMĂRUL 34 ȘI NUMĂRUL 27

Dantès trecu prin toate fazele nenorocirii pe care le suferă prizonierii
uitaţi într-o închisoare.
Începu cu orgoliul, care e o urmare a speranţei şi o conştiinţă a ino-
cenţei. Apoi ajunse să se îndoiască de inocenţa sa, ceea ce justifica oare-
cum ideile guvernatorului asupra alienaţiei mintale, în sfârşit, căzu de la
înălţimea orgoliului şi se rugă, nu însă lui Dumnezeu, ci oamenilor. Dum-
nezeu e ultima instanţă. Nenorocitul care ar trebui să înceapă cu
Domnul, nu îşi pune speranţele în El, decât după ce le-a epuizat pe toate
celelalte.
Dantès se ruga deci să fie scos din carceră pentru a fi băgat
într-alta, chiar dezavantajoasă era lotuşi o schimbare, şi i-ar fi procurat
lui Dantès o distracţie de câteva zile. Se ruga să i se acorde plimbarea,
aerul, cărţi, instrumente. Nimic din toate acestea nu i se acordă. N-are a
face însă. El cerea mereu. Se deprinsese să vorbească cu noul temnicer,
deşi acesta era şi mai mut decât cel vechi. Dar, să vorbeşti unui om,
chiar mut, era încă o plăcere. Dantès vorbea ca să-şi audă sunetul
propriului glas: încercase să vorbească singur, dar atunci îl cuprindea
spaima.
Deseori, de pe vremea când era liber, Dantès îşi făcuse o sperietoare
din lăcaşurile de deţinuţi, compuse din vagabonzi, bandiţi, asasini, a
căror bucurie netrebnică pune laolaltă orgii de neînţeles şi prietenii
înfricoşătoare. Îşi dori să fie aruncat în vreuna din aceste cocini, ca să
vadă şi alte chipuri decât chipul temnicerului impasibil care nu voia să
vorbească. Regreta ocna cu costumul ei infamant, cu lanţul la picior, cu
pecetea pe umăr. Cel puţin condamnaţii la galere trăiau în societatea
semenilor lor, respirau aerul, vedeau cerul, erau mai fericiţi.
Îl imploră într-o zi pe temnicer să ceară pentru el un tovarăş,
oricare, chiar dacă tovarăşul acesta ar fi fost abatele nebun despre care
auzise. Sub scoarţa temnicerului, oricât de aspră ar fi ea, rămâne
totdeauna ceva din om. Acesta îl deplânse de multe ori din adâncul
inimii, măcar că figura sa nu spusese nimic. Transmise guvernatorului
cererea numărului 34. Dar acesta, prudent ca şi cum ar fi fost un om
politic, îşi închipui că Dantès voia să-i asmută pe prizonieri, să urzească
vreun complot, să se ajute cu vreun prieten într-o tentativă de evadare,
şi refuză.
Dantès epuizase cercul resurselor omeneşti. Aşa cum am spus că
trebuia să se întâmple, el se înturnă atunci spre Dumnezeu.
Toate ideile pioase risipite în lume, şi pe care le spicuiesc nenorociţii încovoiaţi de destin, îi răcoriră atunci spiritul. Îşi reaminti rugăciunile pe
care le învăţase de la mama sa şi le găsi un sens, altădată necunoscut
de el. Căci, pentru omul fericit, rugăciunea rămâne un amestec monoton
şi gol de sens, până în ziua când durerea vine să explice nefericitului
acest limbaj sublim, cu ajutorul căruia el vorbeşte lui Dumnezeu.
Se rugă deci, nu cu căldură, ci cu înverşunare. Rugându-se tare, nu
se mai înspăimânta de cuvintele sale. Cădea atunci în extaz. Îl vedea pe
Dumnezeu apărând la fiecare cuvânt pe care îl pronunţa, încredinţa
toate acţiunile vieţii sale, umilă şi pierdută, voinţei acestui Dumnezeu
puternic. Îşi făcea lecţii, îşi propunea sarcini de îndeplinit şi, la sfârşitul
fiecărei rugăciuni, strecura dorinţa interesantă pe care oamenii izbutesc
mult mai des s-o adreseze oamenilor decât Domnului: "Şi iartă-ne nouă
greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri."
În ciuda rugăciunilor sale fierbinţi, Dantès rămase prizonier.
Atunci mintea i se posomorî, un nor se îngroşă înaintea ochilor săi.
Dantès era un om simplu şi fără educaţie. Trecutul rămăsese pentru el
acoperit de vălul sumbru pe care îl ridica ştiinţa. În singurătatea carcerei
şi în pustiul cugetării sale, el nu putea să reconstruiască epocile trecute,
să reînsufleţească popoarele stinse, să reclădească oraşele antice, pe
care imaginaţia le măreşte şi le poetizează, şi care trec pe dinaintea
ochilor, gigantice, luminate de focul cerului, asemenea tablourilor
babiloniene ale lui Martin. Nu avea decât trecutul său, aşa de scurt,
prezentul său mohorât, viitorul său aşa de îndoielnic; 19 ani de lumină
pentru a medita într-o veşnică noapte. Nici o distracţie deci nu putea să-i
vină în ajutor: spiritul său energic şi care n-ar fi vrut altceva decât să-şi
ia zborul de-a lungul anilor, era forţat să rămână prizonier ca un vultur
într-o cuşcă. Se crampona atunci de o idee, de aceea a fericirii sale
nimicite fără motiv temeinic şi printr-o groaznică fatalitate; se
îndărătnicea în această idee, sucind-o pe toate feţele, devorând-o,
pentru a spune astfel, cu dinţi puternici, aşa cum, în infernul lui Dante,
neînduplecatul Ugolin devorează craniul arhiepiscopului Roger. Dantès
n-avusese decât o credinţă trecătoare, bazată pe putere. O pierdu aşa
cum alţii o pierd după succes. Decât, el nu profitase de ea.
Furia urma ascetismului. Edmond zvârlea blesteme, care îl făceau pe
temnicer să se dea înapoi, îngrozit. Îşi zdrobea trupul de zidurile
temniţei, se lega furios de tot ce îl înconjura şi, în special, de el însuşi, de
cea mai neînsemnată contrarietate pe care i-o pricinuia un grăunte de
nisip, un fir de pai, un suflu de aer. Atunci scrisoarea denunţătoare pe
care o văzuse, pe care Villefort i-o arătase, pe care o pipăise, îi revenea
în minte. Fiecare rând pâlpâia pe perete asemenea cuvintelor Mane
Thekel Phares ale lui Balthazar. Îşi spunea că ura oamenilor, nu
răzbunarea lui Dumnezeu, îl cufundase în prăpastia în care se afla. Îi
zvârlea pe oamenii aceştia necunoscuţi în chinurile imaginaţiei sale
aprinse, şi găsea că cele mai teribile cazne erau pentru el prea blânde şi
în special prea scurte. Căci, după chin venea moartea, iar în moarte era,
dacă nu odihna, cel puţin nesimţirea care îi seamănă.
Tot spunându-şi, în legătură cu vrăjmaşii săi, că liniştea era moartea
şi că celui care vrea să pedepsească crud îi trebuie alte mijloace decât
moartea, el căzu în neclintirea posacă a ideilor de sinucidere; vai de cel care, pe panta nenorocirii, se opreşte la aceste sumbre idei! Ea e una din
acele mări moarte care se întind ca azurul valurilor pure, dar în care îno-
tătorul îşi simte din ce în ce mai mult picioarele prinse într-un glod de
smoală, care îl atrage spre ea, îl aspiră, îl înghesuie. Când este prins
astfel, şi dacă ajutorul divin nu-i vine în ajutor, totul este sfârşit, fiecare
sforţare, pe care o încearcă, îl afundă mai adânc în moarte.
Totuşi, starea aceasta de agonie morală e mai puţin complicată
decât suferinţa de dinaintea ei şi decât pedeapsa care o va urma poate;
o consolare ameţitoare, care îi arată prăpastia căscată — iar în fundul
prăpastiei, neantul. Ajuns aici, Edmond găsi o consolare în ideea sa.
Toate durerile, toate suferinţele, cortegiul de spectre pe care ele îl târau
în urma lor păreau că îşi iau zborul din ungherul închisorii sale, unde
îngerul morţii putea să-şi pună piciorul, liniştit. Dantès îşi privi calm viaţa
de până atunci, cu spaima vieţii viitoare şi alese această situaţie de
mijloc, care îi părea un loc de azil.
"Câteodată, — îşi spunea el atunci, — în cursele mele depărtate,
când eram încă om şi când omul acesta liber şi puternic zvârlea altor
oameni comenzi care erau executate, am văzut cerul acoperindu-se,
marea înfiorându-se şi mugind, furtuna născând într-un colţ de cer şi
bătând ca un vultur gigantic cu aripile sale, ambele orizonturi. Simţeam
atunci că vasul meu nu mai era decât un refugiu neputincios, că vasul
meu, uşor ca un fulg în mâna unui uriaş, tremura şi se înfiora. Curând, în
zgomotul năpraznic al valurilor, înfăţişarea stâncilor tăioase anunţa
moartea, şi moartea mă înspăimânta. Făceam toate sforţările să scap,
împreunând forţele omului cu întreaga inteligenţă a marinarului, pentru
a lupta cu Dumnezeu. Eram fericit pe atunci, revenirea la viaţă însemna
revenirea la fericire. Eu nu chemasem moartea, n-o alesesem. Somnul,
în sfârşit, mi se părea tare pe patul de alge şi de pietre, mă indignam, eu
care mă credeam o făptură plăsmuită după chipul lui Dumnezeu, la
gândul că, după moarte, voi sluji de hrană goelanzilor şi vulturilor. Dar
azi e altceva. Am pierdut tot ce mă putea face să iubesc viaţa, astăzi
moartea îmi zâmbeşte, ca o doică pruncului pe care îl leagănă. Astăzi
mor cum vreau şi adorm obosit şi frânt, aşa cum adormeam după una
din serile acelea de deznădejde şi furie, în răstimpul cărora numărasem
trei mii de ocoluri prin cameră, adică treizeci de mii de paşi, adică
aproape zece leghe.
De îndată ce gândul acesta încolţi în mintea tânărului, el deveni mai
blând, mai zâmbitor. Se împăcă mai bine cu patul tare şi cu pâinea nea-
gră, mâncă mai puţin, nu mai dormi şi găsi aproape suportabil restul de
existenţă pe care era sigur că o va lăsa aici când va voi, aşa cum laşi o
haină uzată.
Erau două mijloace de a muri: unul simplu, să-şi lege batista de o
gratie a ferestrei şi să se spânzure; altul, prefăcându-se că mănâncă şi
lăsându-se să moară de foame. Primul îi repugnă puternic lui Dantès.
Fusese crescut în groaza piraţilor, oameni care sunt spânzuraţi de
catargele vaselor. Spânzurătoarea era deci pentru el un chin josnic, pe
care nu voia să şi-l aplice sieşi. Adoptă deci pe al doilea şi începu
executarea lui chiar din ziua aceea.
Se scurseră aproape patru ani în alternativele pe care le-am povestit. La sfârşitul celui de al doilea, Dantès nu mai socotise zilele şi
recăzuse în acea neştiinţă a timpului din care îl scosese altădată
inspectorul.
Dantès spusese: "Vreau să mor", şi-şi alesese felul acesta de
moarte; îl examinase bine şi, de teamă să nu revină asupra hotărârii
sale, îşi jurase să moară astfel. Când mi se va servi hrana de dimineaţă
şi cea de seară, gândise el, voi zvârli alimentele pe fereastră şi voi avea
aerul că le-am mâncat.
Făcu precum îşi făgăduise. De două ori pe zi, prin deschizătura
mică, zăbrelită, care nu-i dădea voie să vadă decât cerul, el îşi zvârlea
hrana, mai întâi cu voioşie, apoi chibzuind asupra ei, pe urmă cu regret.
Avu nevoie de amintirea jurământului pe care şi-l făcuse, ca să poată
urmări cumplitul plan. Foamea, cu dinţi ascuţiţi, îi înfăţişă alimentele
care îl dezgustau altădată într-o formă atrăgătoare şi cu o aromă fină.
Ţinea uneori timp de un ceas, în mână, tacâmul cu privirile fixate asupra
bucăţilor de carne putrezită, sau asupra peştelui infect şi asupra pâinii
negre şi mucede. Luptau încă într-însul ultimele instincte ale vieţii,
răpunându-i din când în când hotărârea. Atunci carcera nu i se mai părea
aşa de sumbră, situaţia lui era mai puţin desperată. Era încă tânăr, avea
cam douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani, îi mai rămâneau de trăit
vreo cincizeci, adică de două ori pe cât trăise. În răstimpul ăsta imens,
câte întâmplări puteau să forţeze porţile, să năruiască zidurile castelului
If şi să-l redea libertăţii! Îşi apropia atunci dinţii de prânzul pe care,
Tantal voluntar, îl îndepărta de la gură; dar atunci îi revenea în minte
jurământul, iar firea aceasta generoasă se temea prea mult de-a se
dispreţui pe sine, ca să-şi calce jurământul. Toci deci puţina existenţă
care îi rămânea şi veni o zi când nu mai avu tăria să se ridice pentru a
zvârli prin fereastră cina ce i se aducea.
A doua zi nu mai vedea, abia auzea. Temnicerul îl credea grav bolnav.
Edmond nădăjduia într-o moarte apropiată.
Ziua se scurse astfel: Edmond simţea că îl cuprinde o vagă
amorţeală, care nu era lipsită de-o anume senzaţie de bună dispoziţie.
Ghiorăiturile nervoase ale stomacului se potoliseră; arsurile setei se
calmaseră; când închidea ochii, vedea o mulţime de licăriri, asemeni
celor care gonesc noaptea pe terenurile nămoloase: erau crepusculul
ţinutului acela necunoscut care se numeşte moarte. Deodată, seara, pe
la nouă, auzi un zgomot înăbuşit în peretele lângă care stătea culcat.
Atâtea jivine imunde stârniseră zgomotul în închisoare, încât, puţin
câte puţin, Edmond îşi deprinsese somnul, pentru a nu se mai tulbura de-
aşa puţin. De data aceasta însă, fie că simţurile îi erau exaltate de
abstinenţă, fie că într-adevăr, zgomotul era mai tare decât de obicei, fie
că în momentul suprem totul căpăta importanţă, Edmond îşi înălţă capul
să audă mai bine.
Un hârşâit egal care părea să trădeze, fie o gheară enormă, fie un
dinte puternic, fie în sfârşit, apăsarea vreunui instrument pe pietre.
Deşi slăbit, creierul tânărului fu izbit de ideea banală, mereu
prezentă înaintea arestaţilor: libertatea. Zgomotul venea aşa de exact în
momentul când orice alt zgomot încetase pentru el, încât i se părea că
să-l înştiinţeze să se oprească pe marginea mormântului unde piciorul i se clătina. Cine putea să ştie dacă nu cumva vreun prieten, vreuna din
fiinţele dragi la care se gândise aşa de des, încât îi sleiseră mintea, se
ocupa de el în momentul acesta şi căuta să apropie distanţa care îi
despărţea?
Dar nu, fără îndoială, Edmond se înşela. Era doar unul din visele
care fâlfâie la poarta morţii.
Totuşi, Edmond asculta mereu zgomotul. Zgomotul dură vreo trei
ceasuri, apoi Edmond auzi o năruire, după care zgomotul încetă.
Peste câteva ore, el se repetă, mai puternic şi mai apropiat. Edmond
începu să se intereseze de munca aceasta care îi ţinea de urât. Deodată
intră temnicerul.
Cam de opt zile de când se hotărâse să moară, de patru zile de
când începuse să-şi pună proiectul în aplicare, Edmond nu-i adresase
omului nici un cuvânt, nerăspunzându-i când acesta l-a întrebat de ce
boală se crede atins şi întorcându-se la perete când era privit cu prea
multă atenţie. Dar temnicerul putea să audă astăzi zumzetul înăbuşit, să
se alarmeze, să-i pună capăt şi să zdruncine astăzi cine ştie ce speranţă
a cărei idee încânta ultimele momente ale lui Dantès.
Temnicerul aducea de mâncare.
Dantès se ridică pe pat şi, umflându-şi vocea, începu să vorbească
despre verzi şi uscate, despre calitatea proastă a hranei pe care o
aducea, despre frigul din carceră, murmurând şi bombănind ca să aibă
dreptul de a striga mai tare, zgândărind răbdarea temnicerului, care
tocmai în ziua aceea solicitase pentru arestatul bolnav o supă şi pâine
proaspătă, şi care-i aducea supa şi pâinea.
Din fericire, el crezu că Dantès aiurează. Puse merindele pe masa
schiloadă pe care le punea de obicei şi se retrase.
Liber atunci, Edmond reîncepu să asculte cu bucurie.
Zgomotul devenea aşa de lămurit, încât acum tânărul îl auzea fără
sforţări.
"Nici o îndoială, îşi spuse el, de vreme ce zgomotul continuă, deşi e
ziuă, înseamnă că vreun prizonier nenorocit ca şi mine, lucrează la elibe-
rarea sa. O, cum l-aş ajuta dacă ar fi lângă mine!"
Apoi, deodată, un nor posomorât trecu peste aurora de speranţă în
mintea obişnuită cu nenorocirea şi care nu putea să se înveţe iarăşi
decât anevoie, cu bucuriile omeneşti. Încolţi ideea că zgomotul se datora
lucrului câtorva muncitori pe care guvernatorul îi întrebuinţa la
reparaţiile unei încăperi alăturate.
Era lesne să se încredinţeze, dar cum să rişte o întrebare? Desigur
era foarte simplu să aştepte sosirea temnicerului, să-l pună să asculte
zgomotul şi să vadă mutra acestuia, ascultând. Dar, oferindu-şi o atare
satisfacţie, nu însemna să trădeze interese prea de preţ pentru o
mulţumire prea scurtă? Din păcate, capul lui Edmond, clopot gol, era
asurzit de zumzetul unei idei; se simţea aşa de slab, încât mintea îi
plutea ca un abur şi nu se putea condensa în jurul unei gândiri. Edmond
nu văzu decât un mijloc pentru a da contur reflexiei şi luciditate judecăţii
sale. Îşi întoarse ochii spre supa fumegândă încă, pe care temnicerul o
pusese pe masă, se ridică, merse clătinându-se până la ea, luă ceaşca, o
duse la buze şi înghiţi băutura cu o senzaţie negrăită de bine.
Avu atunci curaj să se oprească: auzise că nişte nenorociţi naufragi-
aţi, găsiţi istoviţi de foame, muriseră devorând cu lăcomie o hrană prea
substanţială. Edmond puse pe masă pâinea, pe care o şi ţinea ia gură, şi
se duse să se culce la loc. Edmond nu mai vroia să moară.
Simţi curând că în creierul său reintra lumina. Toate ideile, nelămu-
rite şi aproape insesizabile, îşi reluau locul în cutia minunată unde o
casetă mai mult poate ajunge pentru a stabili superioritatea omului
asupra animalelor. Putu să cugete şi să-şi întărească cugetul, judecând.
Îşi spuse atunci:
"Să facem încercarea, dar fără să primejduim pe cineva. Dacă lucră-
torul e un muncitor obişnuit, n-am decât să bat în zid. Atunci el se va
opri, căutând să ghicească cine bate şi în ce scop. Cum însă munca lui
va fi nu numai legală, dar şi poruncită, el îşi va relua lucrul numaidecât.
Dacă, dimpotrivă, e un prizonier, zgomotul pe care îl voi face îl va
înspăimânta, se va teme că e descoperit, va înceta lucrul şi nu-l va relua
decât seara când va socoti că toată lumea e culcată şi adormită".
Edmond se ridică din nou numaidecât. Acum picioarele nu i se mai
bălăbăneau, iar privirile îi erau sigure. Merse spre un colţ al carcerei,
desprinse o piatră slăbită de umezeală şi reveni bătând în perete în chiar
locul unde sunetul era mai pronunţat.
Bătu de trei ori.
De la prima bătaie zgomotul încetă ca prin farmec.
Edmond ascultă cu încordare. Trecu un ceas, trecură două, nu se
mai auzi nici un zgomot. Edmond impusese în partea cealaltă a zidului
tăcere absolută.
Plin de nădejde, Edmond mâncă doi-trei dumicaţi de pâine, înghiţi
câteva gâturi de apă, şi datorită constituţiei puternice cu care natura îl
înzestrase, se simţi aproape ca înainte.
Ziua se scurse, liniştea dură încă.
Veni noaptea fără ca zgomotul să fi reînceput.
"E un prizonier", îşi spuse Edmond, cu o bucurie de negrăit.
Din momentul acela, mintea i se învioră, viaţa îi reveni cu violenţă,
fiind activă.
Trecu noaptea fără ca zgomotul cel mai neînsemnat să se audă.
Edmond nu închise ochii în noaptea aceea.
Ziua reveni, temnicerul intră aducând proviziile. Edmond le
devorase pe cele dinainte, le devoră pe cele de acum, ascultând întruna
zgomotul care nu reîncepea, tremurând de teamă ca aceasta să nu fi
încetat pentru totdeauna, făcând în carceră zece sau douăsprezece
leghe, smuncind ceasuri întregi gratiile ferestruicii, redând elasticitate şi
vigoare braţelor printr-un exerciţiu dezvăţat de multă vreme,
pregătindu-se, în sfârşit, să ia de piept destinul, aşa cum face,
întinzându-şi braţele şi frecându-şi corpul cu ulei, luptătorul care se
pregăteşte să intre în arenă. Apoi, în intervalele acestei activităţi
fervente, el asculta dacă nu cumva zgomotul se aude, enervându-se de
prudenţa prizonierului, care nu ghicea că fusese tulburat în opera
eliberării sale de un alt prizonier, care era cel puţin tot aşa de dornic să
fie liber ca şi el.
Se scurseră trei zile, adică 72 de ceasuri ucigătoare, numărate minut cu minut.
În sfârşit, într-o seară, după ce temnicerul îşi făcuse ultimul rond, pe
când, pentru a suta oară, Dantès îşi lipea urechea de perete, i se păru că
un zdruncin imperceptibil răsuna înăbuşit în capul său pus în atingere cu
pietrele tăcute.
Dantès se trase înapoi, pentru a-şi calma creierul zdruncinat, făcu
câteva ocoluri prin cameră şi-şi lipi iarăşi urechea în acelaşi loc.
Nu mai încăpea îndoială, dincolo se petrecea ceva. Prizonierul îşi dă-
duse seama de pericolul acţiunii sale şi adoptase alta. Desigur că, pentru
a-şi continua opera cu mai multă siguranţă, înlocuise dalta cu levierul.
lucrătorului neobosit. Îşi mută mai întâi patul, în spatele căruia i se părea
că se înfăptuieşte acţiunea de eliberare, şi căută din ochi un obiect cu
care să poată ataca zidul, să dea jos cimentul umed, în sfârşit, să
desprindă o piatră.
Nu i se arătă nimic. Nu avea nici cuţit şi nici vreun instrument tăios.
Numai fierul zăbrelelor, şi se încredinţase de atâtea ori că gratiile erau
bine fixate, încât nu mai merita truda de a încerca să le clintească.
Drept orice mobilier, un pat, un scaun, o masă, o găleată, un urcior.
La pat erau, desigur, colţare de fier, dar aceste colţare erau fixate în
lemn prin şuruburi. I-ar fi trebuit o şurubelniţă ca să scoată şuruburile şi
să smulgă colţarele.
La masă şi la scaun, nimic. La găleată fusese cândva un mâner, dar
mânerul fusese scos.
Nu-i mai rămânea lui Dantès decât un mijloc: să spargă ulciorul şi,
cu una din bucăţile tăiate în unghi, să se apuce de lucru.
Trânti ulciorul de o lespede şi acesta se făcu ţăndări.
Dantès alese două sau trei cioburi ascuţite, le ascunse în rogojină şi
le lăsă pe celelalte împrăştiate pe jos. Spargerea ulciorului era un
accident prea firesc pentru ca cineva să se neliniştească.
Edmond avea toată noaptea în faţă ca să lucreze. Dar, în întuneric,
treaba mergea greu, căci era nevoit să lucreze pe bâjbâite, şi-şi dădu
seama curând că tocea instrumentul inform într-o gresie mai tare. Aşeză
deci patul la loc şi aşteptă ziua. O dată cu speranţa recăpătase răbdarea.
Ascultă noaptea întreagă şi-l auzi pe minerul necunoscut care îşi
continua opera subterană.
Se lumină de ziuă, temnicerul intră. Dantès îi spuse că, bând în ajun
din ulcior, acesta îi scăpase din mână şi se spărsese căzând. Temnicerul
plecă bombănind după un ulcior nou, fără să-şi dea osteneala de a lua
cioburile vechi.
Reveni în clipa următoare, îi recomandă prizonierului mai multă grijă
şi ieşi.
Dantès ascultă cu o bucurie de nedescris scârţâitul broaştei care, ori
de câte ori se închidea altădată, îi strângea inima. Ascultă zgomotul
paşilor care se depărtau, apoi, când zgomotul se stinse, el se năpusti
spre pat, pe care îl urni şi, la lumina razei palide ce pătrundea în carceră,
putu să vadă treaba inutilă făcută în noaptea precedentă, când izbise în
piatră în loc să izbească în tencuiala care o înconjura.
Din cauza umezelii, tencuiala era sfărâmicioasă.
Dantès văzu cu o bătaie voioasă de inima că tencuiala se desprinde bucată cu bucată. Crâmpeiele erau aproape nişte atomi, e drept, dar,
după jumătate de ceas, Dantès desprinsese cam un pumn de moloz. Un
matematician ar fi putut să calculeze că, în vreo doi ani de lucru,
presupunând că n-ai fi întâlnit nici o stâncă, se putea săpa o trecere de
două picioare pătrate şi de douăzeci picioare în adâncime.
Prizonierul îşi reproşă atunci că n-a întrebuinţat la munca aceasta
orele-i îndelungi, scurse tot mai încet, pe care le pierduse în aşteptare, în
rugăciune, în deznădejde.
Ce operă, oricât de anevoioasă ar fi fost ea, n-ar fi terminat-o în cei
aproape şase ani de când era închis în carcera aceasta! Gândul îi dădu o
nouă ardoare.
Izbuti în trei zile, cu extraordinare precauţii să ia jos cimentul şi să
despoaie piatra. Peretele era făcut din cărămizi, în mijlocul cărora,
pentru a li se spori trăinicia, fusese fixată din loc în loc câte o lespede.
Una din aceste lespezi, dezghiocase el aproape cu totul şi trebuia acum
s-o zdruncine din alveola ei.
Dantès încercă cu unghiile, dar unghiile erau insuficiente pentru
operaţia aceasta.
Cioburile ulciorului introduse în intervale se sfărâmau atunci când
voia să se slujească de ele în chip de pârghie.
După un ceas de încercări zadarnice, Dantès îşi şterse sudoarea de
pe frunte, neliniştit.
Va fi deci oprit astfel de la început şi va trebui să aştepte, ţeapăn şi
inutil, ca vecinul, care, la rându-i, se va descuraja poate, — să facă totul?
O idee îi trecu prin minte; rămase în picioare zâmbind; fruntea jilavă
de sudoare se zvântă singură.
Temnicerul aducea zilnic supa lui Dantès într-un castron de tablă. În
castron se găsea supa sa şi aceea a altui prizonier, căci Dantès
remarcase că vasul era sau plin, sau gol pe jumătate, după cum
temnicerul începea împărţirea proviziilor cu el sau cu tovarăşul său.
Castronul avea un mâner de fier. La mânerul acesta râvnea Dantès şi
l-ar fi plătit, — dacă i se cereau în schimb — cu zece ani din viaţă.
Temnicerul turna conţinutul castronului în farfuria lui Dantès. După
ce îşi mâncă supa cu o lingură de lemn, Dantès spăla farfuria, care îi ser-
vea astfel în fiecare zi.
Seara, Dantès puse farfuria pe pământ, la jumătatea drumului dintre
masă şi uşă. Când intră, temnicerul călcă în farfurie şi-o făcu praf.
De data aceasta nu i se putea imputa nimic lui Dantès: făcuse, este
drept, greşeala de a lăsa farfuria pe jos, dar temnicerul era dator să vadă
unde calcă.
Temnicerul se mulţumi deci să bombănească.
Privi apoi în juru-i, ca să zărească ceva în care să toarne supa. Mobi-
lierul lui Dantès se rezuma numai la farfuria aceea, astfel că nu avea
încotro.
— Lasă castronul aici, îi spuse Dantès. Şi să-l iei mâine când îmi a-
duci mâncarea.
Povaţa măgulea lenevia temnicerului, care nu avea astfel nevoie să
mai urce, să coboare şi iar să urce.
Lăsă castronul.
Dantès tresăltă de bucurie.
Mâncă de data asta repede supa şi carnea, care, potrivit obiceiului
din închisori, era pusă la un loc cu supa.
După ce aşteptă un ceas, ca să fie sigur că temnicerul nu-şi va da
seama, clinti patul din loc, luă castronul, introduse capătul mânerului
între piatra văduvită de ciment şi cărămizile înconjurătoare, şi începu s-o
mişte.
O oscilaţie uşoară îi arătă lui Dantès că lucrul merge bine.
Într-adevăr, după un ceas, piatra era scoasă din zidul unde forma un
gol de mai bine de un picior şi jumătate în diametru.
Dantès adună cu grijă molozul, îl duse în ungherele încăperii sale,
scormoni pământul cenuşiu cu un ciob de urcior şi acoperi molozul.
Voind să se folosească de noaptea în care hazardul sau, mai bine
zis, combinaţia savantă imaginată de el îi pusese în mâini un instrument
aşa de preţios, continua să sape cu îndărătnicie.
Aşeză în zori piatra în gaură, împinse patul la perete şi se culcă.
Dejunul se reducea la o bucată de pâine. Temnicerul intră şi puse
bucata de pâine pe masă.
— Ei, nu-mi aduci altă farfurie? întrebă Dantès.
— Nu, spuse gardianul; eşti un strică-tot, ai spart urciorul şi, din cau-
za dumitale, am spart şi farfuria. Dacă toţi prizonierii ar face atâtea pa-
gube, stăpânirea n-ar mai putea s-o scoată la capăt. Îţi las castronul şi o
să ţi se toarne supa în el. Poate că, în felul ăsta, n-o să mai strici toată
gospodăria.
Dantès înălţă ochii la cer şi îşi împreună mâinile sub pătură.
Crâmpeiul de fier care îi rămânea dădea, în inima lui, naştere unui
elan de recunoştinţă către cer, mai viu decât îi prilejuiseră vreodată cele
mai fericite întâmplări din viaţă.
Băgase însă de seamă că, de când începuse lucrul, celălalt deţinut
nu mai făcea nimic.
Oricum, acesta nu era un motiv ca el să se oprească. Dacă vecinul
nu venea la el, se va duce el la vecin.
Munci toată ziua fără oprire. Seara scosese din zid, graţie noului in-
strument, peste zece pumni de sfărâmături de cărămidă, de tencuială şi
de ciment.
Când veni ora vizitei, îndreptă cât putu mânerul încovoiat al castro-
nului şi puse vasul la locul său obişnuit. Gardianul turnă porţia de supă şi
de carne sau, mai bine zis, de supă şi de peşte, căci ziua aceea era o zi
de post, şi de trei ori pe săptămână deţinuţii erau nevoiţi să postească.
Ar fi fost acesta un mijloc de a calcula timpul, dacă de multă vreme
Dantès nu ar fi renunţat la el.
După ce turnă supa, temnicerul se retrase.
Dantès voi acum să se încredinţeze dacă vecinul său încetase într-a-
devăr să lucreze.
Ascultă.
Linişte completă, ca în răstimpul celor trei zile, când lucrările
fuseseră întrerupte.
Dantès oftă. De bună seamă vecinul nu se încredea în el.
Nu se descurajă, totuşi, şi lucră toată noaptea. Dar, după două-trei ceasuri de muncă, întâlni un obstacol. Fierul nu mai muşca şi luneca pe o
suprafaţă plană.
Dantès pipăi obstacolul cu mâinile şi constată că atinsese o grindă.
Grinda străbătea, sau mai degrabă astupa în întregime gaura pe
care Dantès o începuse.
Trebuia să scobească acum deasupra sau dedesubt.
Nefericitul tânăr nu se gândise la piedica aceasta.
— Oh, Doamne, exclamă el, te rugasem totuşi atâta, încât nădăjdu-
iam că m-ai auzit. Doamne, după ce mi-ai răpit libertatea vieţii, Doamne,
după ce mi-ai răpit liniştea morţii, Doamne care m-ai chemat iarăşi la
viaţă, Doamne, fie-ţi milă de mine şi nu mă lăsa să mor în deznădejde!
— Cine vorbeşte de Dumnezeu şi totodată de deznădejde? articulă
un glas care părea că vine de sub pământ şi care, înăbuşit de întuneric,
ajungea la tânăr cu un accent sepulcral.
Edmond simţi că i se zbârleşte părul pe cap şi se trase înapoi pe ge-
nunchi.
— O, murmură el, aud un om vorbind!
De patru sau cinci ani Edmond nu-l auzise decât pe temnicer, iar
pentru deţinuţi, temnicerul nu e un om: este o uşă vie adăugată uşii de
stejar, e o gratie de carne adăugată gratiilor de fier.
— Pentru numele lui Dumnezeu, strigă Dantès, dumneata care ai
vorbit, mai vorbeşte, măcar că vocea dumitale m-a speriat. Cine eşti?
— Cine eşti dumneata? întrebă glasul.
— Un deţinut nenorocit, reluă Dantès, care nu întâmpina nici o greu-
tate în a răspunde.
— Din ce ţară?
— Francez.
— Numele dumitale?
— Edmond Dantès.
— Ce meserie ai?
— Marinar.
— De cât timp eşti aici?
— De la 28 februarie 1815.
— Care e crima dumitale?
— Sunt nevinovat.
— Dar pentru ce eşti acuzat?
— Am conspirat pentru întoarcerea împăratului.
— Cum pentru întoarcerea împăratului? Împăratul nu mai este pe
tron?
— A abdicat la Fontainebleau, în 1814 şi a fost trimis pe insula Elba.
Dar dumneata de când eşti aici, de nu ştii toate astea?
— Din 1811.
Dantès se înfioră. Omul avea patru ani de închisoare mai mult decât
el.
— Bine, nu mai scobi, spuse glasul, vorbind foarte repede. Lămureş-
te-mă numai la ce înălţime se găseşte scorbura pe care ai făcut-o?
— La suprafaţa pământului.
— Cum e ascunsă?
— Dinapoia patului meu.
— Patul dumitale a fost clintit din loc de când eşti în închisoare?
— Niciodată.
— Unde răspunde camera dumitale?
— Într-un coridor.
— Şi coridorul?
— Dă în curte.
— Oh! murmură glasul.
— Vai, dar ce c? exclamă Dantès.
— Înseamnă că m-am înşelat, că imperfecţia desenelor mele m-a
amăgit, că defectul unui compas m-a pierdut, că o linie greşită pe planul
meu a echivalat cu cincisprezece picioare în realitate şi că a crezut că
zidul pe care îl scobeşti e acelaşi al citadelei.
— Dar în cazul acesta dădeai în mare.
— Asta şi voiam.
— Şi dacă izbuteai?
— Mă aruncam înot, ajungeam la una din insulele care împrejmuiesc
Castelul If, fie insula Daume, fie insula Tiboulen, fie chiar coasta, şi
atunci eram salvat.
— Ai fi putut să înoţi până acolo?
— Dumnezeu mi-ar fi dat putere. Acum însă, totul este pierdut.
— Totul?
— Da. Astupă-ţi gaura cu grijă, nu mai lucra, nu te mai ocupa cu ni-
mic şi aşteaptă veşti de la mine.
— Dar cine eşti dumneata? Spune-mi cine eşti?
— Eu sunt... numărul 27.
— Te temi de mine? întrebă Dantès.
Lui Edmond i se păru că aude un râs amar străpungând bolta şi ve-
nind până la el.
— Oh, sunt un bun creştin, strigă Edmond, ghicind instinctiv că omul
se gândea să-l părăsească. Îţi jur pe Hristos că mai degrabă m-aş lăsa
ucis decât să dau putinţă călăilor dumitale şi alor mei să întrevadă
umbra adevărului. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă lipsi de
prezenţa dumitale, nu mă lipsi de glasul dumitale. Altminteri îţi jur, căci
sunt la capătul puterilor mele, îmi sfărâm capul de zid şi vei avea pe
conştiinţă moartea mea.
— Ce vârstă ai? Glasul dumitale îmi pare de om tânăr.
— Nu ştiu ce vârstă am, căci nu am măsurat timpul de când sunt
aci. Ceeace ştiu e că urma să împlinesc nouăsprezece ani când am fost
arestat la 28 februarie 1815.
— Nici douăzeci şi şase de ani, murmură glasul. Haide, la vârsta
asta omul nu e încă trădător.
— O, nu, nu, îţi jur! repetă Dantès. Ţi-am spus şi îţi mai spun: m-aş
lăsa tăiat în bucăţi, decât să te trădez.
— Ai făcut bine că mi-ai vorbit, ai făcut bine că m-ai rugat, căci mă
pregăteam de altceva şi plănuiam să mă depărtez de dumneata. Vârsta
dumitale mă linişteşte însă. Voi veni la dumneata, aşteaptă-mă.
— Când?
— Trebuie să calculăm şansele. Lasă-mă să-ţi dau eu semnalul.
— Dar nu mă vei părăsi, nu mă vei lăsa singur, vei veni la mine, ori îmi vei îngădui să vin eu la dumneata? Vom fugi împreună, iar dacă nu
putem să fugim, vom vorbi, dumneata despre oamenii pe care-i iubeşti,
eu despre oamenii pe care îi iubesc. De bună seamă că iubeşti pe
cineva.
— Sunt singur pe lume.
— Atunci mă vei iubi pe mine. Dacă eşti tânăr am să-ţi fiu camarad;
dacă eşti bătrân voi fi fiul dumitale. Am un părinte, care desigur că e de
70 de ani, dacă trăieşte încă. Nu-l iubeam decât pe el şi pe o fată care se
numea Mercédès. Tata nu m-a uitat, sunt sigur; dar ea, Dumnezeu ştie
dacă ea se mai gândeşte la mine. Te voi iubi cum îl iubeam pe părintele
meu.
— Bine, spuse prizonierul, pe mâine.
Aceste câteva cuvinte fură spuse cu un accent care îl convinse pe
Dantès. Nu ceru mai mult, se ridică, avu aceleaşi precauţii pentru
rămăşiţele scoase din zid şi îşi împinse patul la loc.
Din clipa aceea Dantès se lăsă cu totul în voia fericirii. Nu va mai fi
singur, poate chiar va fi liber. Distracţia dacă rămânea prizonier, era să
aibă un tovarăş. Captivitatea împărţită nu mai e decât o semicaptivitate.
Tânguirile în comun sunt aproape rugăciuni, rugăciunile făcute în doi
sunt aproape izbăviri.
Dantès umblă toată ziua prin carceră, cu inima năpădită de bucurie.
Din când în când bucuria îl înăbuşea. Se aşeza pe pat, apăsându-şi piep-
tul cu mâna. La cel mai mic zgomot pe care îl auzea în coridor, se năpus-
tea spre uşă. O dată sau de două ori îi trecu prin minte teama că va fi
despărţit de omul pe care nu-l cunoştea şi pe care, totuşi, îl iubea. Atunci
era hotărât: în momentul când temnicerul va îndepărta patul şi îşi va
coborî capul să examineze deschizătura, el i-l va zdrobi cu lespedea pe
care se afla ulciorul.
Ştia bine că va fi condamnat la moarte, dar nu va muri de plictiseală
şi de deznădejde în momentul când nu va mai auzi zgomotul care îl
readusese la viaţă?
Temnicerul veni seara. Dantès stătea în pat, părându-i-se că de
acolo păzea mai bine deschizătura neterminată. Îl privi, fără îndoială, pe
vizitatorul inoportun cu ochii ciudaţi, căci acesta îi spuse:
— Ce, iar înnebuneşti?
Dantès nu răspunse nimic. Se temea să nu-l trădeze emoţia
glasului.
Temnicerul ieşi clătinând din cap.
Când se întunecă, Dantès crezu că vecinul său va profita de tăcere
şi de întuneric pentru a reînnoda conversaţia cu el, dar se înşelă.
Noaptea se scurse fără ca vreun zgomot să răspundă aşteptării lui
înfrigurate. Dar a doua zi, după vizita de dimineaţă şi în momentul când
îndepărtase patul de zid, auzi trei lovituri bătute la intervale egale. Se
repezi în genunchi.
— Dumneata eşti? spuse el. Iată-mă.
— A plecat temnicerul? întrebă vocea.
— Da, răspunse Dantès, n-o să se întoarcă decât deseară. Avem do-
uăsprezece ceasuri de libertate.
— Pot să vin? glăsui vocea.
— O, da, da, fără întârziere, chiar acum. Te rog.
Îndată portiţa de pământ pe care Dantès, pierdut pe jumătate în
deschizătură, îşi sprijinea mâinile, păru că cedează sub el. Se aruncă
înapoi, în timp ce un maldăr de pământ şi de pietre desprinse se
prăbuşea într-o gaură care se deschisese dedesubtul văgăunii făcute de
el. Atunci, în fundul găurii întunecoase, a cărei adâncime nu putea s-o
măsoare, văzu ivindu-se întâi un cap, pe urmă umerii şi, în sfârşit, un om
întreg, care ieşi cu destulă sprinteneală din scorbură.