Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XXXI - ITALIA-SINBAD MARINARUL

Pe la începutul anului 1838 se aflau la Florenţa doi tineri care aparţi-
neau celei mai elegante societăţi din Paris, unul vicontele Albert de Mor-
cerf, altul baronul Franz d'Épinay. Se înţeleseseră că vor petrece
carnavalul din anul acela la Roma, unde Franz, care de aproape patru ani
trăia în Italia, va servi lui Albert de cicerone.
Dar, pentru că nu este puţin lucru să petreci carnavalul la Roma, în
special când nu ţii să te culci în piaţa Poporului sau în Campo-Vaccino,
scriseră lui Pastrini, proprietarul hotelului Londra, din piaţa Spaniei, ru-
gându-l să le reţină un apartament confortabil.
Pastrini răspunse că nu mai avea la dispoziţia lor decât două
camere şi un cabinet, situate al secondo piano, şi că le oferă pentru suma
neînsemnată de un ludovic pe zi. Tinerii acceptară, apoi voind să se
folosească de timpul care îi rămânea, Albert plecă la Neapole. Franz
rămase la Florenţa.
După ce se bucură câtva timp de viaţa oraşului familiei Medici, după
ce se plimbă îndelung prin Edenul acela denumit Casinele, după ce
fusese primit de amfitrionii admirabili care fac onorurile Florenţei, îi veni
gustul — căci văzuse Corsica, leagănul lui Bonaparte — să se ducă pe
Insula Elba, marele popas al lui Napoleon.
Desprinse deci, într-o seară, o barchetta din veriga de fier care o pe-
cetluia de cheiul portului Livorno, se înfăşură în manta şi spuse marinari-
lor doar aceste cuvinte: "La insula Elba".
Barca părăsi portul aşa cum pasărea de mare îşi părăseşte cuibul,
iar a doua zi îl debarcă pe Franz la Porto Ferrajo.
Franz străbătu insula imperială, după ce călcase toate urmele lăsate
de paşii uriaşului, şi se îmbarcă la Marciana.
La două ceasuri după ce părăsise ţărmul, el reveni pe uscat,
coborând la Pianosa unde îl aşteptau — i se spunea — stoluri infinite de
potârnichi roşii.
Vânătoarea fu proastă. Franz ucise cu multă trudă câteva potârnichi
slăbănoage şi, ca orice vânător care s-a ostenit degeaba, reveni în barca
sa, indispus.
— A, dacă Excelenţa voastră ar vrea, îi spuse stăpânul bărcii, ar face
o vânătoare frumoasă!
— Unde?
— Vedeţi insula aceea? continuă stăpânul întinzând degetul spre
sud şi arătând o formă conică ce ieşea din marea pictată cu cel mai
frumos indigo.
— Ei, ce e cu insula aceasta? întrebă Franz.
— E insula Monte-Cristo, răspunse livornezul.
— Dar n-am permisiunea să vânez în insula aceasta.
— Excelenţa voastră n-are nevoie, insula e pustie.
— La naiba, glăsui tânărul, o insulă pustie în mijlocul Mediteranei?
Curios lucru!
— Şi natural, Excelenţă. Insula este un banc de stânci iar pe toată
întinderea ei nu se găseşte poate un pogon de pământ arabil.
— Şi a cui este insula?
— A Toscanei.
— Ce vânat am să găsesc acolo?
— Mii de capre sălbatice.
— Care trăiesc lingând pietrele, spuse Franz cu un zâmbet
neîncrezător.
— Nu, ci păscând buruienile, mirţii, masticii care cresc printre pietre.
— Şi unde am să mă culc?
— În grote sau la bord, înfăşurat în manta. De altminteri, dacă Exce-
lenţa voastră voieşte, vom putea să plecăm îndată după vânătoare; ştiţi
că noi putem să vâslim tot aşa de bine noaptea ca şi ziua şi că, în lipsa
pânzei, avem lopeţile.
Deoarece îi rămânea încă destul timp lui Franz să-şi găsească tova-
răşul, şi pentru că nu mai avea motive să ducă grija locuinţei la Roma,
acceptă propunerea de a se despăgubi de prima vânătoare.
La răspunsul lui afirmativ, mateloţii schimbară între ei câteva
cuvinte pe şoptite.
— Ei, ce s-a întâmplat nou? întrebă el. E vreun obstacol?
— Nu, declară stăpânul; dar suntem datori să înştiinţăm pe
Excelenţa voastră că insula e în contumacie.
— Ce înseamnă asta?
— Că, întrucât Monte-Cristo este nelocuită şi serveşte uneori de po-
pas contrabandiştilor şi piraţilor care vin din Corsica, din Sardinia sau din
Africa, vom fi siliţi — dacă vreun semn trădează şederea noastră în
insulă — să facem o carantină de şase zile când ne vom întoarce la
Livorno.
— Drace, chestia asta schimbă problema! Şase zile! Exact cât i-a tre-
buit lui Dumnezeu să zămislească lumea. Este cam mult, copii.
— Dar cine va spune că Excelenţa sa a fost la Monte-Cristo?
— O, eu nu! exclamă Franz.
— Nici noi, spuseră mateloţii.
— În cazul acesta, haidem la Monte-Cristo.
Stăpânul dădu comenzile; îndreptară barca spre insulă şi începură
să plutească în direcţia ei.
Franz aşteptă desăvârşirea operaţiei, iar când porniră pe noul drum,
când pânza fu umflată de briză, iar cei patru marinari îşi ocupară
locurile, — trei în faţă, unul la cârmă —, reînnodă conversaţia.
— Dragul meu Gaetano, îi spuse el stăpânului, mi-ai spus mi se pare
că insula Monte-Cristo servea de refugiu piraţilor, ceea ce cred că
formează un altfel de vânat decât caprele.
— Da, Excelenţă, şi v-am spus adevărul.
— Ştiam de existenţa contrabandiştilor, dar îmi închipuiam că, după
cucerirea Algerului şi nimicirea Regenţei, piraţii nu mai există decât în ro-
manele lui Cooper şi ale căpitanului Marryat.
— Excelenţa voastră se înşeală: cu piraţii este ca şi cu bandiţii care
sunt întruna exterminaţi de papa Leon al XII-lea şi care totuşi îi opresc
zilnic pe călători până la porţile Romei. N-aţi auzit că, abia acum şase
luni, însărcinatul de afaceri al Franţei pe lângă Sfântul Scaun a fost jefuit
la cinci sute de paşi de Velletri?
— Ba da.
— Ei bine, dacă Excelenţa voastră ar locui ca noi la Livorno, ar auzi
din când în când că un vas mic, încărcat cu mărfuri, sau un yacht engle-
zesc drăguţ, care era aşteptat la Bastia, la Porto Ferrajo sau la Civila-Vec-
chia nu a sosit, că nu se ştie ce a devenit şi că, fără îndoială, se va fi
sfărâmat de vreo stâncă. Stânca pe care a întâlnit-o e o barcă joasă şi
strâmtă, condusă de şase sau opt oameni, care l-au surprins în
strâmtoarea vreunei insuliţe sălbatice şi nelocuite, aşa cum bandiţii
opresc şi jefuiesc o diligenţă la un colţ de pădure.
— Dar, reluă Franz, care stătea mereu lungit în barcă, de ce persoa-
nele cărora li se întâmplă astfel de accidente nu reclamă, nu atrag
asupra piraţilor răzbunarea stăpânirii franceze, sardine sau toscane?
— De ce? întrebă Gaetano cu un zâmbet.
— Da, de ce?
— Pentru că, mai întâi, se transportă de pe vas sau de pe yacht în
barcă, tot ce este bun de luat; apoi sunt legate mâinile şi picioarele
echipajului, se prinde de gâtul fiecărui om o ghiulea, se face o gaură de
mărimea unui butoi în chila vasului capturat, se urcă pe punte,
ferestruicile sunt închise, şi apoi se trece în barcă. După zece minute
vasul începe să se plângă şi să geamă, apoi să se scufunde. La început
se lasă pe o parte, a-poi pe alta, pe urmă se ridică, după aceea se
afundă din nou, din ce în ce mai mult. Deodată răsună un zgomot ca o
detunătură de tun: aerul nimiceşte puntea. Atunci vasul se agită ca un
înecat ce se zbate, îngreuindu-se la fiecare mişcare. În curând apa,
înăbuşită în cavităţi, zvâcneşte ca nişte trombe lichide pe care le-ar
zvârli prin nările sale un caşalot gigantic. În sfârşit scoate un ultim
horcăit, se învârteşte pentru cea din urmă oară în juru-i şi se scufundă
scobind în abis o pâlnie imensă, care se învârteşte o clipă, se acoperă
puţin câte puţin şi dispare apoi complet; după cinci minute, numai ochiul
lui Dumnezeu ar mai putea să caute, în adâncul mării calme, vasul
dispărut.
— Înţelegeţi acum, adăugă patronul zâmbind, cum se face că vasul
nu revine în port, şi de ce echipajul nu mai reclamă?
Dacă Gaetano povestea cele de mai sus înainte de a propune
expediţia, de bună seamă că Franz ar fi judecat de două ori înainte de a
se încumeta la drum; dar şi porniseră şi i se păru că ar fi o laşitate să
dea înapoi. El era unul dintre oamenii care nu aleargă după ocazii
periculoase, dar care — dacă ocazia vine în întâmpinarea lor, — rămân
cu sânge rece, nealterat, pentru a o combate: era unul dintre oamenii cu
voinţă calmă, care nu privesc o primejdie în viaţă decât ca pe un
adversar în duel, care îi calculează mişcările, îi studiază forţa, care nu se
grăbesc, dar care nici nu zăbovesc pentru a lăsa impresia laşităţii, care
înţelegând dintr-o privire toate avantajele lor, ucid dintr-o singură
lovitură.
— Eh, reluă el, am străbătut Sicilia şi Calabria, am navigat două luni
în Arhipelag şi n-am văzut niciodată umbra unui bandit sau a unui pirat.
— De aceea nici n-am spus acestea Excelenţei sale ca s-o îndemn
să renunţe la proiect, glăsui Gaetano; m-a întrebat şi am răspuns.
— Da, dragă Gaetano, iar conversaţia cu dumneata este cât se
poate de interesantă; de aceea, pentru că vreau să-mi prelungesc
plăcerea, haidem la Monte-Cristo.
Între timp se apropiau repede de capătul voiajului. Sufla un vânt
zdravăn, astfel că barca făcea şase-şapte mile pe oră. Pe măsură ce se
apropiau, insula ieşea parcă tot mai mare din sânul mării; iar în
atmosfera limpede a ultimelor raze ale zilei, se distingea, asemenea
ghiulelelor dintr-un arsenal, mormanul de stânci îngrămădite unele peste
altele, iar printre ele se vedeau încolţind buruienile roşii şi verdele
copacilor. Deşi mateloţii păreau pe deplin liniştiţi, era vădit că atenţia lor
stătea trează şi că privirea lor cerceta oglinda vastă pe care lunecau şi al
cărei orizont îl populau numai câteva bărci de pescari cu pânze albe,
legănându-se ca nişte pescăruşi deasupra valurilor.
Nu mai aveau până la Monte-Cristo decât vreo cincisprezece mile,
când soarele începu să asfinţească dinapoia Corsicei, ai cărei munţi se i-
veau la dreapta, desenându-şi pe cer dantelăria sumbră; acest morman
de pietre, asemănător uriaşului Adamastor, se înălţa ameninţător în faţa
bărcii, căreia îi tăinuia soarele; puţin câte puţin umbra urca din mare,
alungând parcă ultima răsfrângere a zilei ce se stingea, în sfârşit, raza
luminoasă fu gonită până la piscul conului, unde se opri un moment ca o
trombă învăpăiată de vulcan; în cele din urmă umbra năpădi treptat
creasta, aşa cum năpădise baza, şi insula nu se mai arătă decât ca un
munte cenuşiu ce se întuneca mereu. Peste o jumătate de ceas era
noapte deplină.
Din fericire marinarii se aflau în locurile lor obişnuite, pe care le cu-
noşteau până la cea mai neînsemnată stâncă a arhipelagului toscan, căci
în mijlocul întunericului profund care învăluia barca, Franz n-ar fi rămas
cu totul liniştit. Corsica dispăruse în întregime, insula Monte-Cristo deve-
nise invizibilă, dar mateloţii păreau că sunt înzestraţi, ca lynxul, cu darul
de a vedea în beznă, iar cârmaciul care stătea la cârmă nu trăda nici cea
mai mică ezitare.
Trecuse aproape un ceas de la apusul soarelui, când lui Franz i se
păru că zăreşte la un sfert de milă, pe stâncă, o formă mohorâtă; era
însă aşa de greu să se distingă ceva, încât, temându-se să nu stârnească
hazul mateloţilor săi, confundând câţiva nori plutitori cu uscatul, tăcu.
Dar deodată o lumină mare apăru pe ţărm; pământul putea să semene
cu un nor, dar focul nu era un meteor.
— Ce-i cu lumina aceea? întrebă el.
— Sst! spuse patronul, este un foc.
— Dar spuneai că insula e nelocuită.
— Spuneam că nu are o populaţie stabilă, însă am spus că ea e un
loc de popas pentru contrabandişti.
— Şi pentru piraţi!
— Şi pentru piraţi, spuse Gaetano repetând cuvintele lui Franz, de ae la spatele nostru.
— Dar cred că focul e mai degrabă un motiv de linişte decât de
îngrijorare, continuă Franz. Oamenii care s-ar teme să fie văzuţi n-ar
aprinde focul acesta.
— O, asta nu înseamnă nimic! glăsui Gaetano, dacă aţi putea să vă
daţi seama, în beznă, de poziţia insulei, aţi vedea că, aşezat aşa cum
este, focul nu poate fi zărit nici de pe coastă, nici de la Pianosa, ci numai
din largul mării.
— Aşadar, te temi că focul ne poate anunţa ceva rău?
— Va trebui să ne încredinţăm de asta, reluă Gaetano cu ochii
aţintiţi întruna asupra stelei pământeşti.
— Şi cum să ne asigurăm?
— Veţi vedea.
Gaetano se sfătui cu tovarăşii săi, iar după cinci minute de discuţii
executară în tăcere o manevră cu ajutorul căreia, cât ai clipi, cotiră;
reveniră atunci pe drumul pe care îl făcuseră, iar la câteva secunde după
schimbarea de direcţie focul dispăru, ascuns de o mişcare de teren.
Cârmaciul imprimă atunci o direcţie nouă micului vas, care se apro-
pia vădit de insulă, şi în curând nu se afla la o depărtare mai mare de
cincizeci de paşi.
Gaetano coborî pânza, iar barca rămase pe loc.
Se făcuse totul în cea mai mare linişte şi, de altminteri, din
momentul schimbării drumului, nici un cuvânt nu fusese rostit pe bord.
Gaetano, care propusese expediţia, îşi asumase toată răspunderea.
Cei patru mateloţi nu-l pierdeau din ochi, pregătindu-şi vâslele şi stând
gata să se slujească de lopeţi, lucru care, graţie întunericului, nu era
greu.
Franz îşi cercetă armele cu sângele rece pe care i-l cunoaştem; avea
două puşti cu câte două ţevi şi o carabină; le încărca, examină
trăgaciurile şi aşteptă.
În vremea asta, stăpânul lepădase mantaua cu glugă şi cămaşă, îşi
prinsese pantalonii în jurul şalelor şi, deoarece era desculţ, nu avusese
nevoie să se descotorosească nici de încălţăminte, nici de ciorapi.
Îmbrăcat, sau mai bine zis, dezbrăcat cum era, duse un deget la buze,
făcând semn să se păstreze cea mai deplină tăcere şi, dându-şi drumul
în mare, înotă spre ţărm cu atâta băgare de seamă, încât era cu
neputinţă să se audă cel mai mic zgomot. Doar după brazda
fosforescentă pe care o luau mişcările lui, putea să i se observe urma.
În curând dispăru şi brazda: Gaetano ajunsese, desigur, pe uscat.
Lumea de pe micul vas rămase neclintită vreme de o jumătate de
oră, după care aceeaşi brazdă luminoasă fu văzută reapărând lângă ţărm
şi apropiindu-se. În clipa următoare Gaetano apăru lângă barcă.
— Ei, ce e? întrebară în acelaşi timp Franz şi cei patru mateloţi.
— Ce să fie? spuse el, sunt contrabandişti spanioli, atât numai că au
cu ei doi bandiţi corsicani.
— Şi ce fac bandiţii corsicani cu contrabandiştii spanioli?
— Ei, Doamne, oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii, Excelenţă,
declară Gaetano cu ton de profundă caritate creştină. Deseori bandiţii se
simt cam încolţiţi pe pământ, de jandarmi sau de carabinieri, şi atunci găsesc o barcă, iar în barcă băieţi cumsecade ca noi. Vin să ceară
ospitalitate în casa noastră plutitoare. Cum o să refuzăm ajutor unui
nenorocit care e urmărit? Îi primim şi, pentru mai multă siguranţă,
pornim în larg. Nu ne costă nimic şi salvăm viaţa sau cel puţin libertatea
unuia dintre semenii noştri, care, la ocazie, recunoaşte serviciul ce i-am
făcut, indicându-ne un loc bun unde am putea să debarcăm mărfurile
noastre, fără a fi deranjaţi de curioşi.
— Aha, spuse Franz, eşti şi dumneata un fel de contrabandist, dragă
Gaetano?
— Ei, ce vreţi, Excelenţă? spuse el cu un zâmbet ce nu se poate des-
crie, face omul de toate, trebuie să trăim.
— Atunci cunoşti oamenii care ocupă Monte-Cristo la ceasul acesta.
— Oarecum. Noi marinarii suntem ca francmasonii: ne recunoaştem
după anumite semne.
— Şi crezi că n-am avea motive să ne temem, debarcând?
— Câtuşi de puţin; contrabandiştii nu sunt hoţi.
— Dar cei doi bandiţi corsicani... reluă Franz, calculând dinainte
toate riscurile.
— Ei, Doamne, spuse Gaetano, nu sunt ei de vină că sunt bandiţi; de
vină e autoritatea.
— Cum aşa?
— Fără îndoială; sunt urmăriţi că au jupuit o piele nu altceva, ca şi
cum n-ar fi în firea Corsicei să se răzbune.
— Ce înţelegi prin a fi jupuit o piele? au asasinat un om? întrebă
Franz continuându-şi cercetările.
— Înţeleg că au ucis un duşman, reluă stăpânul, ceea ce e cu totul
altceva.
— Haidem atunci să cerem găzduire contrabandiştilor şi bandiţilor,
spuse tânărul. Crezi că ne-o acordă?
— Fără nici o îndoială.
— Câţi sunt?
— Patru, Excelenţă, şi cu cei doi bandiţi, şase.
— Exact câţi suntem noi. Ne aflăm deci, în cazul când domnii
aceştia s-ar arăta cu toane, la egalitate şi deci în măsură să-i înfrânăm.
Aşadar, încă o dată, haidem la Monte-Cristo.
— Da, Excelenţă, dar ne veţi îngădui să mai luăm câteva
precauţiuni?
— Cum să nu, dragul meu. Fii înţelept ca Nestor şi prudent ca Ulysse.
Mai mult decât îţi permit, te rog chiar.
— Atunci, tăcere, glăsui Gaetano.
Toată lumea tăcu.
Pentru un om care, ca Franz, privea orice lucru prin adevărata lui
prismă, situaţia — fără a fi primejdioasă — nu era lipsită de o anume
gravitate. Se găsea în întunericul cel mai profund, izolat în mijlocul mării,
cu marinari care nu-l cunoşteau şi care nu aveau nici un motiv să-i fie
devotaţi; care ştiau că avea la el câteva mii de franci şi care, în zece
rânduri, dacă nu cu invidie, cel puţin din curiozitate, îi examinaseră
armele, care erau foarte frumoase. Pe de altă parte urma să descindă,
fără altă escortă decât oamenii aceştia, pe o insulă cu un nume foarte religios, dar care nu părea să făgăduiască lui Franz altă ospitalitate decât
aceea oferită de calvar lui Iisus, graţie contrabandiştilor şi bandiţilor.
Apoi istoria vaselor scufundate, pe care o crezuse exagerată în timpul
zilei, i se părea mai verosimilă noaptea. De aceea, plasat cum era între
îndoitul pericol, poate imaginar, nu-i slăbea pe oameni din ochi şi nu lăsa
puşca din mână.
Între timp marinarii înălţaseră din nou pânzele şi reluaseră brazda
pe care o mai adânciseră la ducere şi la venire. În întuneric Franz,
obişnuit întrucâtva acum cu bezna, distingea uriaşul de granit pe care
barca îl ocolea, apoi, trecând din nou de colţul unei stânci, zări focul care
strălucea mai puternic decât până atunci, iar în jurul focului observă
cinci sau şase persoane.
lumina, menţinând totuşi barca în partea neluminată. Apoi, când ea fu e-
xact în faţa focului, o îndreptă spre el şi intră cu bravură în cercul lumi-
nos, intonând un cântec de pescari al cărui refren îl repetau în cor
tovarăşii săi.
La primul cuvânt al cântecului oamenii din jurul focului se ridicaseră
şi se apropiaseră de debarcader, cu ochii fixaţi asupra bărcii a cărei forţă
şi ale cărei intenţii se străduiau vădit să le aprecieze. În curând ei părură
că au examinat-o îndeajuns şi se aşezară din nou, cu excepţia unuia sin-
gur care rămase în picioare, pe ţărm, în jurul focului unde se frigea o că-
prioară întreagă.
Când barca ajunse la vreo douăzeci de paşi de uscat, omul de pe
ţărm făcu maşinal cu carabina gestul unei santinele ce aşteaptă o
patrulă şi strigă în dialect sard:
— Cine e? Stai!
Franz îşi încărcă atunci cu răceală armele.
Gaetano schimbă cu omul câteva cuvinte, din care călătorul nu înţe-
lese nimic, dar care, de bună seamă, îl priveau.
— Excelenţa sa, întrebă stăpânul, vrea să-şi spună numele, sau să
rămână necunoscut?
— De bună seamă că numele meu le e cu totul necunoscut;
spune-le numai, declară Franz, că sunt un francez care călătoreşte de
plăcere.
După ce Gaetano transmise răspunsul acesta, santinela dădu un or-
din unuia dintre oamenii de la foc, care se ridică îndată şi dispăru printre
stânci.
Se făcu tăcere. Fiecare părea preocupat de treburile sale: Franz de
debarcare, mateloţii de pânze, contrabandiştii de căprioară. Dar, în
nepăsarea aceasta aparentă, se observau unii pe alţii.
Omul care se depărtase, reapăru deodată dinspre partea opusă ace-
leia pe unde dispăruse. Făcu un semn din cap santinelei, care se întoarse
spre ei şi se mărgini să rostească doar aceste cuvinte: S'accommodi.
Italienescul s'accommodi este intraductibil; el vrea să spună
totodată: veniţi, intraţi, fiţi bine veniţi, faceţi ca la dumneavoastră acasă,
sunteţi stăpâni. Seamănă cu fraza aceea a lui Molière care îl uimea aşa
de mult pe burghezul gentilom prin cantitatea de lucruri ce conţinea.
Mateloţii nu aşteptară să li se spună de două ori; din patru lopeţi
barca ajunse la uscat. Gaetano sări pe ţărm, schimbă alte câteva cuvinte în şoaptă cu santinela. Tovarăşii săi coborâră unul după altul; veni, în
sfârşit, şi rândul lui Franz.
El avea una din puşti de-a curmezişul pieptului, Gaetano avea
cealaltă puşcă, un matelot îi ţinea carabina. Costumul său era totodată
de artist şi de dandy, ceea ce nu inspiră gazdelor nici o bănuială şi deci
nici o nelinişte.
Priponiră barca de ţărm, făcură câţiva paşi în căutarea unui bivuac
comod; dar, fără îndoială, punctul spre care se îndreptau nu convenea
contrabandistului care îndeplinea serviciul de paznic, deoarece îi strigă
lui Gaetano:
— Nu, nu pe acolo, vă rog.
Gaetano îngăimă o scuză şi, fără să mai stăruiască, înaintă spre par-
tea opusă, în timp ce doi mateloţi aprinseseră nişte torţe la foc, pentru a
lumina drumul.
Făcură vreo treizeci de paşi şi se opriră pe-o mică esplanadă
înconjurată de stânci în care fuseseră scobite nişte scaune
asemănătoare oarecum unor mici gherete, unde santinela ar putea să
stea aşezată. De jur împrejur creşteau, în vine de pământ vegetal, câţiva
stejari pitici şi tufişuri dese de mirţi. Franz aplecă o torţă şi îşi dădu
seama, după un morman de cenuşă, că nu descoperise cel dintâi
confortul localităţii acesteia şi că, desigur, ca era una dintre popasurile
obişnuite ale vizitatorilor nomazi de pe insula Monte-Cristo.
Încordarea sa încetase; după ce a pus piciorul pe uscat, după ce a
văzut atitudinea, dacă nu prietenească cel puţin indiferentă, a
amfitrionilor, preocupările sale dispăruseră, iar în contactul cu aroma
căprioarei, care se frigea în bivuacul de alături, preocupările se
schimbaseră în poftă de mâncare.
Îi aduse la cunoştinţă aceasta lui Gaetano, care îi răspunse că nimic
nu poate fi mai simplu decât o cină atunci când ai, cum aveau ei în
barcă, pâine, vin, şase potârnichi şi un foc bun pentru a le frige.
— De altminteri, adăugă el, dacă Excelenta voastră găseşte că
aroma căprioarei este aşa de ispititoare, pot să mă duc şi să ofer
vecinilor noştri două din păsările pe care le avem pentru o felie din
patrupedul lor.
— Du-te, Gaetano, du-te, glăsui Franz; dumneata eşti într-adevăr
născut cu geniul negocierii.
Între timp, mateloţii smulseră mănunchiuri de buruieni şi făcură le-
gături, cărora le dădură foc, ceea ce produse un jar destul de
respectabil.
Franz aştepta deci cu nerăbdare, adulmecând întruna aroma căpri-
oarei, întoarcerea stăpânului, când acesta reapăru şi veni la el cu un aer
foarte neliniştit.
— Ei, ce e? ce s-a întâmplat? întrebă el. Au respins propunerea
noastră?
— Dimpotrivă, declară Gaetano, conducătorul căruia i s-a spus că
sunteţi un tânăr francez vă invită să luaţi masa cu el.
— Ei, dar conducătorul acesta e un om foarte civilizat, spuse Franz,
şi nu văd de ce aş refuza, cu atât mai mult cu cât aduc partea mea de
cină.
— O, nu-i vorba de asta; el are de mâncare mai mult decât este
nevoie, dar pune o condiţie ciudată venirii dumneavoastră la el.
— La el? întrebă tânărul, şi-a construit cumva o casă, aici?
— Nu, dar are un cămin foarte confortabil după cât se spune.
— Îl cunoşti pe conducătorul acesta?
— Am auzit vorbindu-se de el.
— De bine sau de rău?
— Şi într-un fel şi într-altul.
— Drace! Şi care este condiţia?
— Să vă lăsaţi legat la ochi şi să nu scoateţi legătura decât când vă
va invita el.
Franz scrută cât mai mult privirea lui Gaetano, ca să afle ce anume
ascundea propunerea lui.
— Ei, da, glăsui acesta, răspunzând gândirii lui Franz, ştiu bine, lu-
crul merită să fie chibzuit.
— Dumneata ce ai fi făcut în locul meu? întrebă tânărul.
— Eu care nu am nimic de pierdut, aş merge.
— Ai accepta?
— Da, cel puţin din curiozitate.
— Este, va să zică, ceva curios de văzut la conducătorul acesta?
— Ascultaţi, glăsui Gaetano coborând vocea, nu ştiu dacă ceea ce
se spune este adevărat...
Se opri, uitându-se dacă nu cumva vreun străin îl ascultă.
— Şi ce se spune?
— Că acest conducător trăieşte într-o subterană pe lângă care
palatul Pitti este prea puţin lucru.
— Ce vis! murmură Franz, aşezându-se la loc.
— O, nu e un vis, continuă patronul, e o realitate. Cama, cârmaciul
de pe "Saint-Ferdinand", a intrat într-o zi acolo şi a ieşit înmărmurit, spu-
nând că astfel de comori nu există decât în basme.
— Ei, dar ştii că, spunându-mi acestea, m-ai face să cobor şi în
peştera lui Ali-Baba? glăsui Franz.
— Excelenţă, v-am spus ce am auzit şi eu.
— Atunci mă sfătuieşti să accept?
— O, nu spun asta. Excelenţa voastră face cum va crede. N-aş vrea
să-i dau un sfat într-o împrejurare ca aceasta.
Franz medită câteva clipe, înţelese că omul acela aşa de bogat nu
putea să-i voiască răul, lui care avea numai câteva mii de franci; şi
deoarece nu întrezărea, în toată chestiunea, decât o cină admirabilă,
acceptă. Gaetano porni cu răspunsul lui.
Totuşi, am spus, Franz era prevăzător, de aceea voi să aibă cât mai
multe amănunte asupra ciudatului şi misteriosului amfitrion. Se întoarse
deci spre matelotul care, în timpul dialogului, jumulise potârnichile, cu
gravitatea unui om mândru de îndeletnicirile sale şi-l întrebă cu ce putu-
seră să vină aici oamenii aceia, deoarece nu se vedeau acolo nici bărci,
nici corăbii.
— Eu nu sunt îngrijorat despre partea aceasta şi cunosc vasul cu
care ei călătoresc, declară matelotul.
— Este un vas frumos?
— Doresc unul la fel Excelenţei voastre, ca să facă ocolul lumii.
— Cam ce capacitate are?
— Cam o sută de butoaie. De altminteri, e un vas curios, un yacht
cum spun englezii, dar confecţionat în aşa chip încât să înfrunte marca
pe orice vreme.
— Şi unde a fost construit?
— Nu ştiu. Cred cu toate astea că este genovez.
— Şi cum îndrăzneşte un şef de contrabandişti să-şi construiască un
yacht pentru comerţul său în portul Genovei? continuă Franz.
— Eu n-am spus că proprietarul yachtului e un contrabandist, decla-
ră matelotul.
— Nu, dar mi se pare că a spus Gaetano.
— Gaetano văzuse echipajul de departe, dar încă nu vorbise cu ni-
meni.
— Dar dacă omul acesta nu e un şef de contrabandişti, ce este?
— Un nobil bogat care călătoreşte de plăcere.
"Haida, de, gândi Franz, personajul e cu atât mai misterios cu cât ver-
iunile se bat cap în cap."
— Şi cum îl cheamă?
— Când îl întreabă cineva, el răspunde că se numeşte Simbad Mari-
narul. Mă îndoiesc însă că acesta este numele lui adevărat.
— Simbad Marinarul?
— Da.
— Şi unde locuieşte nobilul acesta?
— Pe mare.
— Din ce ţară este?
— Nu ştiu.
— L-ai văzut?
— Uneori.
— Ce fel de om c?
— Excelenţa voastră îşi va da singură seama.
— Şi unde o să mă primească?
— Fără îndoială că în palatul acela subteran despre care v-a vorbit
Gaetano.
— Şi n-aţi avut niciodată curiozitatea, când aţi poposit aici şi aţi
găsit insula pustie, să încercaţi a pătrunde în palatul fermecat?
— O, ba da, Excelenţă, declară matelotul; ba de mai multe ori chiar;
totdeauna însă cercetările noastre au fost zadarnice. Am scotocit peştera
de jur împrejur şi n-am găsit cea mai mică trecere. Se spune de altfel că
uşa nu se deschide cu o cheie, ci cu un cuvânt magic.
— Hotărât lucru, murmură Franz, am intrat într-o poveste din O mie
şi una de nopţi.
— Excelenţa sa vă aşteaptă, spuse dinapoia lui o voce pe care o
recunoscu: vocea santinelei.
Noul venit era întovărăşit de doi oameni din echipajul yachtului.
În locul oricărui răspuns, Franz îşi scoase batista şi o prezentă celui
care îi vorbise.
Fără a rosti un cuvânt, i se legară ochii cu o grijă ce trăda temerea
ca el să nu săvârşească vreo indiscreţie; după aceea fu pus să jure că nu va încerca în nici un chip să-şi scoată legătura.
Jură.
Atunci cei doi oameni îl luară de câte un braţ şi el merse călăuzit de
ei, cu santinela înainte.
Simţi, după vreo treizeci de paşi, după aroma tot mai ispititoare a
căprioarei, că trecea din nou pe dinaintea bivuacului: fu silit apoi să-şi
continue drumul încă vreo cincizeci de paşi, înaintând, desigur, în
direcţia unde Gaetano nu fusese lăsat să pătrundă: interdicţie care se
explica acum. Curând după schimbarea de atmosferă înţelese că intra
într-o subterană; după câteva clipe de mers auzi un trosnet şi i se păru
că atmosfera se schimbă iarăşi devenind călduţă, înmiresmată; simţi, în
sfârşit, că picioa-rele sale călcau pe un covor gros şi moale; călăuzele îl
părăsiră. Urmă o clipă de tăcere şi un glas spuse într-o franţuzească
corectă, deşi cu un accent străin:
— Fiţi binevenit la mine, domnule; puteţi să vă scoateţi batista.
Fireşte că Franz nu aşteptă să i se repete de două ori invitaţia;
scoase batista şi se pomeni în faţa unui bărbat între 38-40 de ani,
purtând un veşmânt tunisian, adică un fes roşu cu un ciucure lung,
albastru, de mătase, o vestă neagră de postav brodată în aur, pantaloni
stacojii largi şi umflaţi, ghetre de aceeaşi culoare, brodate cu aur ca şi
vesta, şi papuci galbeni; un caşmir splendid îi strângea mijlocul, iar un
hanger ascuţit şi încovoiat trecea prin cingătoare.
Deşi de o paloare aproape lividă, bărbatul avea o figură deosebit de
frumoasă; ochii lui erau vii şi străpungători; nasul drept şi aproape la
nivel cu fruntea indica tipul grec în toată puritatea lui, iar dinţii albi ca
perlele ieşeau admirabil sub mustaţa neagră care îi încadra.
Doar paloarea lui era ciudată; părea un om închis de multă vreme
într-un mormânt şi care nu putuse recăpăta carnaţia celor vii.
Fără să fie înalt de statură, era bine făcut şi, asemenea oamenilor
de la sud, avea mâinile şi picioarele mici.
Ceea ce însă îl uimi pe Franz care caracterizase istorisirea lui Gaeta-
no, un vis, fu somptuozitatea mobilierului.
Toată camera era tapetată cu stofe turceşti de culoare cărămizie, cu
flori de aur. Într-o firidă se afla un fel de divan având deasupra un trofeu
de arme arabe cu teci de argint şi cu mânere care scânteiau de
nestemate; din plafon atârna o lampă de cristal, veneţian, de o formă şi
o culoare fermecătoare, iar picioarele se odihneau pe un covor turcesc în
care se afundau până la gleznă; perdele atârnau la uşa prin care Franz
intrase şi la o altă uşă ce lăsa trecerea într-o a doua cameră, care părea
splendid iluminată.
Amfitrionul îl lăsă un moment pe Franz în voia uimirii sale şi, de alt-
minteri, îl examina şi el, neslăbindu-l din ochi.
— Domnule, îi spuse, în sfârşit, vă cer de o mie de ori iertare pentru
precauţiile ce vi s-au pretins spre a fi adus la mine; dar, deoarece în
marea parte a timpului, insula e pustie, dacă secretul locuinţei mele ar fi
cunoscut, aş găsi desigur, la înapoiere, cuibul acesta într-o stare destul
de proastă, lucru care mi-ar displăcea enorm, nu pentru paguba în sine,
ci pentru că n-aş mai putea să mă despart când vreau de restul
pământului. Voi căuta acum să vă fac să uitaţi mica neplăcere, oferindu-vă ceea ce desigur nu nădăjduiaţi că veţi găsi aici, adică o cină
acceptabilă şi un pat bun.
— A, nu, scumpul meu amfitrion, răspunse Franz, nu e nevoie să vă
scuzaţi. Am văzut totdeauna că oamenilor care pătrundeau în palate fer-
mecate li se legau ochii: gândiţi-vă la Raoul din Hughenoţii. Nu am de ce
mă plânge, căci ceea ce dumneavoastră îmi arătaţi, aminteşte minunile
din O mie şi una de nopţi.
— Vă voi spune ca Lucullus: Dacă aş fi ştiut că voi avea onoarea
vizitei dumneavoastră, m-aş fi pregătit. În sfârşit însă, aşa cum este
pustnicia mea, v-o pun la dispoziţie şi aşa cum este cina mea, v-o ofer.
Ali, ne serveşti?
Aproape în aceeaşi clipă perdeaua se dădu în lături şi un negru
nubian, întunecat ca abanosul, îmbrăcat cu o simplă bluză albă, făcu
semn stăpânului că putea să treacă în sala de mâncare.
— Acum, spuse necunoscutul lui Franz, nu ştiu dacă sunteţi de păre-
rea mea, dar găsesc că nimic nu e mai stânjenitor decât de a rămâne
două sau trei ceasuri între patru ochi fără a şti cu ce nume sau ce titlu să
ne vorbim. Remarcaţi că respect prea mult legile ospitalităţii pentru a vă
întreba în privinţa numelui sau titlului dumneavoastră; vă rog numai
să-mi arătaţi o denumire oarecare cu ajutorul căreia să vă pot adresa
cuvântul. Întrucât mă priveşte, pentru a vă uşura, vă voi informa că mie
mi se spune îndeobşte Simbad Marinarul.
— Iar eu, declară Franz, vă voi spune că, întrucât nu-mi lipseşte,
pentru a fi în situaţia lui Aladin, decât faimoasa lampă minunată, nu văd
nici o piedică în a mă numi pentru moment Aladin. Denumirile nu ne vor
scoate din Orientul unde, sunt ispitit să cred, am fost transportat prin
puterea unui geniu bun.
— Nobile Aladin, glăsui atunci ciudatul amfitrion, aţi auzit, nu-i aşa,
că suntem serviţi. Vă rog să binevoiţi a intra în sala de mâncare;
preaumilul dumneavoastră servitor o ia înainte să vă arate drumul.
Şi, dând în lături perdeaua, Simbad trecu înaintea lui Franz.
Franz trecea dintr-o încântare într-alta; masa era splendid servită.
După ce se încredinţă în privinţa acestui punct important,îşi plimbă ochii
în jur. Sala de mâncare nu era mai puţin splendidă decât budoarul pe
care îl părăsise; era toată din marmură, cu basoreliefuri antice de cea
mai mare valoare, iar la ambele extremităţi ale sălii prelungi, două
minunate statui ţineau pe capete coşuri de fructe. Coşurile conţineau
două piramide de fructe admirabile; ananaşi de Sicilia, rodii din Malaga,
portocale din insulele Baleare, piersici din Franţa şi smochine din Tunis.
Cina se compunea dintr-un fazan fript, înconjurat de mierle din Cor-
sica, de o şuncă de mistreţ, de o pulpă de căprioară preparată tătăreşte,
de un calcan splendid şi o langustă gigantică. Intervalele dintre
tacâmurile mari erau umplute de tacâmuri mici cuprinzând gustările.
Tacâmurile erau de argint, farfuriile de porţelan japonez.
Franz se frecă la ochi să se încredinţeze că nu visează.
Numai Ali avea voie să servească şi se achită foarte bine. Musafirul
îi aduse laude faţă de gazdă.
— Da, glăsui acesta, făcând onorurile cinei cu cea mai mare
siguranţă; da, e un biet om care mi-e foarte devotat şi care se achită cât poate mai bine de datoria sa. Îşi aduce aminte că i-am salvat viaţa şi,
deoarece ţinea pare-se la capul său, mi-a păstrat oarecare recunoştinţă
că l-am salvat.
Ali se apropie de stăpân, îi luă mâna şi i-o sărută.
— Nobile Simbad, glăsui Franz, aş fi prea indiscret întrebându-vă în
ce împrejurări aţi săvârşit fapta aceasta frumoasă?
— O, e cât se poate de simplă! răspunse amfitrionul. Se pare că îm-
pieliţatul dăduse târcoale pe lângă seraiul beiului din Tunis mai mult de-
cât îi era îngăduit unui flăcău de culoarea lui; astfel că beiul l-a condam-
nat să i se taie limba, mâna şi capul: limba în prima zi, mâna în a doua şi
capul în a treia. Dorisem dintotdeauna să am în serviciul meu un mut,
aşteptai să i se taie limba şi îi propusei pe urmă beiului să mi-l dea în
schimbul unei admirabile puşti cu două ţevi, care în ajun mi se păruse că
a stârnit dorinţele Înălţimii sale. El şovăi o clipă, căci ţinea foarte mult să
termine cu nenorocitul. Dar adăugai puştii un cuţit de vânătoare
englezesc, cu care ştirbisem iataganul Înălţimii sale, astfel că beiul se
hotărî să-i cruţe mâna şi capul, dar cu condiţia să nu mai calce niciodată
prin Tunis. Recomandaţia era de prisos. Când necredinciosul zăreşte de
departe coasta Africii, el se ascunde în fundul yachtului şi nu-l mai poţi
scoate de acolo decât când yachtul iese din raza celei de a treia părţi a
lumii.
Franz rămase un moment tăcut şi îngândurat, neştiind ce să creadă
despre voioşia crudă cu care amfitrionul îi istorisise întâmplarea.
— Şi, asemenea onorabilului marinar al cărui nume l-aţi luat, spuse
el schimbând conversaţia, dumneavoastră vă petreceţi viaţa călătorind?
— Da, e o dorinţă pe care o aveam într-un timp când nu gândeam
deloc că am s-o pot îndeplini, spuse necunoscutul zâmbind. Am mai for-
mulat câteva dorinţe, care, nădăjduiesc, se vor îndeplini toate pe rând.
Deşi Simbad rostise cuvintele acestea cu cel mai mare sânge rece,
ochii săi zvârliseră o privire de ciudată ferocitate.
— Aţi suferit mult, domnule '? îl întrebă Franz.
Simbad tresări şl-l privi ţintă.
— După ce vedeţi că am suferit? întrebă el.
— După toate, declară Franz; după glasul, privirea, paloarea şi după
însăşi viaţa pe care o duceţi.
— Eu trăiesc viaţa cea mai fericită pe care mi-o pot închipui, o
adevărată viaţă de paşă; sunt regele creaţiunii: mă simt bine într-un loc,
rămân; mă plictisesc, plec; sunt liber ca pasărea, am aripi ca ea; oamenii
care mă înconjoară mi se supun la un semn. Mă amuz din când în când
bătându-mi joc de justiţia omenească, răpindu-i un bandit pe care ea îl
caută, un criminal pe care îl urmăreşte. Apoi eu am justiţia mea, josnică
şi înaltă, fără amânare şi fără apel, care condamnă sau care absolvă şi
căreia nimeni nu i se poate împotrivi. O, dacă aţi fi gustat viaţa mea,
n-aţi mai vrea alta şi nu v-aţi mai înapoia niciodată în lume, afară doar
de cazul când ar trebui să realizaţi cine ştie ce proiect mare!
— De exemplu, o răzbunare! spuse Franz.
Necunoscutul fixă asupra tânărului una din acele priviri care se a-
dâncesc în străfundul inimii şi minţii.
— De ce o răzbunare? întrebă el.
— Pentru că, reluă Franz, îmi faceţi impresia unui om care, persecu-
tat de societate, are de lichidat cu ea o socoteală cumplită.
— Ei bine, vă înşelaţi, glăsui Simbad râzând, — râsul lui ciudat care
îi arăta dinţii albi, ascuţiţi; aşa cum mă vedeţi, cu sunt un fel de filantrop
şi poate că, într-o zi, voi veni la Paris să fac concurenţă domnului Appert
şi omului cu Mica Mantie Albastră.
— Şi veţi face călătoria aceasta pentru întâia oară?
— O, da. Vi se pare cam curios, nu-i aşa? Vă asigur însă că nu sunt
eu de vină dacă am întârziat atâta, într-o zi sau într-alta lucrul se va în-
tâmpla.
— Şi credeţi că veţi face călătoria curând?
— Nu ştiu încă, depinde de anumite împrejurări supuse unor combi-
naţii nesigure.
— Aş vrea să fiu acolo când veţi veni; voi căuta să vă răsplătesc, pe
cât îmi va sta în putinţă, ospitalitatea pe care mi-o dăruiţi aşa de larg la
Monte-Cristo.
— Aş accepta oferta dumneavoastră cu multă plăcere, declară amfi-
trionul; din păcate însă, dacă vin, voi veni poate incognito.
Între timp, ospăţul înainta şi părea servit doar pentru Franz; căci ne-
cunoscutul abia se atinsese de una sau două din bucatele splendidului
festin ce-i oferise şi căruia musafirul neaşteptat îi acorda o cinste foarte
mare.
În sfârşit, Ali aduse desertul sau, mai bine zis, luă coşurile din mâini-
le statuilor şi le puse pe masă.
Aşeză între ambele coşuri o cupă mică de argint, acoperită cu un ca-
pac din acelaşi metal.
Respectul cu care Ali adusese cupa aţâţă curiozitatea lui Franz.
Săltă capacul şi văzu o pastă verzuie, care semăna cu o dulceaţă divină,
dar care îi era absolut necunoscută.
Puse la loc capacul, tot aşa de neştiutor asupra conţinutului cupei
ca şi înainte de a-l fi ridicat, şi, îndreptându-şi ochii asupra amfitrionului,
îl văzu zâmbind.
— Nu-i aşa că nu puteţi să ghiciţi, îi spuse acesta, ce fel de aliment
conţine micul vas, şi că el va intrigă?
— Mărturisesc.
— Ei bine, dulceaţa aceasta verzuie nu e nici mai mult nici mai puţin
decât ambrozia pe care Hébè o servea la masa lui Jupiter.
— Desigur însă, glăsui Franz, că, trecând prin mâna oamenilor, am-
brozia şi-a pierdut numele ceresc luând unul omenesc. Cum se numeşte
în limbaj de rând ingredientul acesta pentru care, de altminteri, nu simt
o atracţie deosebită?
— Tocmai faptul acesta trădează originea noastră materială,
exclamă Simbad; de multe ori noi trecem astfel pe lângă fericire, fără s-o
vedem, fără s-o privim, sau, dacă am văzut-o şi privit-o, fără s-o
recunoaştem. Dumneavoastră sunteţi un om pozitiv şi aurul e zeul
dumneavoastră, gustaţi de aici, iar minele din Peru, Guzarat şi Golonda
vi se vor deschide. Sunteţi un om cu imaginaţie, sunteţi poet; gustaţi de
aici şi barierele posibilului au să dispară, vi se vor deschide câmpiile
infinitului, vă veţi plimba cu inima şi cu spiritul descătuşate, în domeniul fără de margini al reveriei. Sunteţi ambiţios, alergaţi după măreţiile
pământului; gustaţi de aici şi într-un ceas veţi fi rege, nu regele unui mic
regat, tăinuit în vreun colţ al Europei, ca Franţa, Spania sau Anglia, ci
regele lumii, regele universului, regele creaţiunii.
Tronul dumneavoastră va fi înălţat pe muntele unde Satan l-a dus pe
Iisus; şi, fără a avea nevoie să-i aduceţi omagii, fără să fiţi silit a-i săruta
gheara, veţi fi suveranul stăpân pe toate regatele pământului. Spuneţi,
nu e ispititor ceea ce vă ofer şi nu e un lucru foarte uşor? Priviţi!
Spunând aceasta, descoperi la rându-i cupa de argint, care conţinea
substanţa atât de lăudată, luă o linguriţă din dulceaţa magică, o duse la
gură şi o savură pe îndelete cu ochii închişi pe jumătate şi cu capul pe
spate.
Franz îi lăsă răgazul să guste minunea preferată apoi, când văzu că
şi-a mai revenit:
— În definitiv, întrebă el, ce este lucrul acesta aşa de preţios?
— Aţi auzit despre Bătrânul de pe Munte, cel care a vrut să-l
asasineze pe Filip-August?
— Fără îndoială.
— Ei bine, ştiţi că el domnea peste o vale bogată, care domina mun-
tele de unde îşi luase numele pitoresc. În valea aceasta erau grădini
minunate, plantate de Hassen-ben-Sabah, iar în grădinile acestea se
aflau pavilioane izolate. El îşi poftea aleşii în pavilioane şi le dădea să
mănânce — spune Marco-Polo — o anume buruiană care îi transporta în
rai, printre plante veşnic înflorite, printre fructe întotdeauna coapte şi
femei totdeauna virgine. Dar ceea ce tinerii arhifericiţi luau drept
realitate, era vis; însă un vis aşa de plăcut, de îmbătător şi voluptuos,
încât se vindeau cu trup şi suflet celui ce li-l dăruise şi, supunându-se
ordinelor lui ca unor ordine ale lui Dumnezeu, se duceau să lovească la
capătul lumii victima arătată, murind în chinuri fără să se plângă, cu
singura idee că moartea pe care o îndurau nu era decât o trecere spre
viaţa de încântări pe care o gustaseră, graţie buruienii sfinte servită în
faţa dumneavoastră.
— În cazul acesta, exclamă Franz, e vorba de haşiş. Da, cunosc haşi-
şul, cel puţin după nume.
— Aţi ghicit, nobile Aladin, e haşiş, cel mai bun şi mai curat haşiş ca-
re se face la Alexandria, haşişul lui Abugor, omul unic, omul căruia ar tre-
bui să i se înalţe un palat cu inscripţia: Negustorului de fericire, — lumea
recunoscătoare.
— Ştiţi că simt nevoia să-mi dau seama singur de adevărul sau de e-
xagerarea laudelor dumneavoastră? glăsui Franz.
— Daţi-vă seama singur, dar să nu vă opriţi la prima experienţă; că
în orice lucru, simţurile trebuiesc obişnuite cu o impresie nouă, blândă
sau violentă, tristă sau voioasă. Natura dă o luptă împotriva substanţei
divine, natura care nu e făcută pentru bucurie şi care se agaţă de
durere. Se impune ca natura înfrântă să sucombe în luptă cu realitatea,
să urmeze visul; şi atunci visul stăpâneşte, atunci visul devine viaţă şi
viaţa vis; dar ce deosebire în transfigurarea aceasta! Comparând durerile
existenţei reale cu desfătările existenţei fictive, nu veţi mai voi să trăiţi
niciodată, ci să visaţi mereu. Când veţi părăsi lumea aceasta pentru lumea altora, vi se va părea că treceţi de la o primăvară napolitană la o
iarnă laponă, vi se va părea că părăsiţi paradisul pentru pământ şi cerul
pentru iad. Musafirule, gustă haşişul!
Drept orice răspuns, Franz luă o linguriţă din pasta minunată, pe
măsura aceleia luată de amfitrion, şi o duse la gură.
— Drace, exclamă el, după ce înghiţi dulceaţa divină, nu ştiu încă
dacă rezultatul va fi aşa de plăcut precum spuneţi, dar lucrul nu mi se
pare savuros aşa cum afirmaţi.
— Pentru că cerul gurii dumneavoastră nu e încă deprins cu
sublimul substanţei pe care o gustă. Spuneţi-mi: v-au plăcut din capul
locului stridiile, ceaiul, berea englezească, trufele, lucruri pe care le-aţi
adorat apoi? Îi înţelegeţi oare pe romanii care preparau fazanii cu
putreziciuni şi pe chinezii care mănâncă cuiburi de rândunele? O, nu! Ei
bine, la fel e cu haşişul; mâncaţi-l numai opt zile şi nici o hrană din lume
nu vi se va mai părea că atinge fineţea gustului acesta pe care îl socotiţi
astăzi poate fad şi greţos. Să trecem, de altminteri, în camera de alături,
adică în camera dumneavoastră, iar Ali ne va servi cafeaua şi ne va da
pipe.
Se ridicară amândoi şi, în timp ce acela care îşi dăduse numele de
Simbad, şi pe care l-am numit şi noi astfel din când în când pentru a pu-
tea să-i dăm, ca şi musafirului său, o denumire oarecare, transmitea
câteva porunci servitorului, Franz intră în camera de alături.
Aceasta avea o mobilă mai simplă, deşi nu mai puţin bogată. Era de
o formă rotundă, şi un mare divan o înconjura. Dar divanul, pereţii,
plafonul şi parchetele erau acoperite cu blănuri minunate, netede şi moi,
asemeni celor mai moi covoare; blănuri de tigri din Bengal cu dungi
atrăgătoare; blănuri de pantere de la Cap, cu pete zglobii ca acela care i
se arată lui Dante, în sfârşit, blănuri de urs din Siberia, de vulpi din
Norvegia, iar toate aceste blănuri erau zvârlite din belşug unele peste
altele, încât se părea că mergi pe cel mai des gazon şi că te odihneşti pe
patul cel mai mătăsos.
Se culcară amândoi pe divan; ciubucuri, cu tuburi de iasomie şi cu
imamele de chihlimbar, se aflau la îndemâna lor, pregătite în aşa fel
încât să n-ai nevoie să fumezi de două ori dintr-unul singur. Luară fiecare
câte unul. Ali le aprinse şi ieşi după cafea.
Urmă un moment de tăcere, în răstimpul căruia Simbad se lăsă în
voia gândurilor, care păreau că-l preocupă neîncetat, chiar în toiul
conversaţiei, iar Franz cedă reveriei mute în care cazi aproape totdeauna
când fumezi un tutun excelent ce pare că duce, o dală cu fumul toate
grijile minţii, înapoindu-i în schimb fumătorului toate visurile sufletului.
Ali aduse cafeaua.
— Cum o vreţi? întrebă necunoscutul; franţuzeşte sau turceşte, tare
sau uşoară, îndulcită sau nu? Rămâne la alegerea dumneavoastră: se
poate prepara în toate felurile.
— Am s-o beau turceşte, răspunse Franz.
— Şi faceţi foarte bine, exclamă amfitrionul; aceasta dovedeşte că
aveţi înclinări pentru viaţa orientală. Oh, vedeţi dumneavoastră,
orientalii sunt singurii oameni care ştiu să trăiască. Eu, adăugă el, cu
unul din acele zâmbete ciudate care nu îi scăpau tânărului, după ce îmi voi termina treburile la Paris, mă voi duce să mor în Orient. Iar dacă
atunci vreţi să mă găsiţi, va trebui să mă căutaţi la Cairo, la Bagdad sau
la Ispahan.
— Va fi lucrul cel mai uşor, glăsui Franz, căci am impresia că-mi
cresc aripi de vultur, iar cu aceste aripi aş face ocolul lumii în 24 de ore.
— Aha, haşişul îşi produce efectul; ei bine, desfaceţi-vă aripile şi
zburaţi în regiunile supra-omeneşti, nu vă temeţi de nimic, se veghează
asupra dumneavoastră, iar dacă, asemenea acelora ale lui Icar, aripile
dumneavoastră se vor topi în soare, noi vom fi aici să vă primim.
Îi spuse atunci câteva cuvinte arabe lui Ali, care făcu un gest de su-
punere şi se retrase, dar fără să se îndepărteze.
În Franz se producea o transformare bizară. Toată oboseala fizică a
zilei, toate încordările minţii prilejuite de întâmplările din timpul serii, dis-
păreau ca în primul moment de odihnă, când trăieşti încă îndeajuns pen-
tru a simţi somnul venind. I se părea că trupul său capătă o uşurinţă
imaterială, că spiritul i se limpezeşte în mod extraordinar, că simţurile îşi
dublează facultăţile; orizontul se lărgea întruna, dar nu orizontul sumbru
pe care plutea o spaimă nelămurită şi pe care îl văzuse înainte de a
adormi, ci un orizont albastru, străveziu, imens, cu tot azurul mării, cu
toate răsfrângerile soarelui, cu toate miresmele vântului; apoi, printre
cântecele mateloţilor săi aşa de limpezi şi de clare, încât ai fi alcătuit din
ele o armonie divină, dacă puteai să le notezi, arătându-se insula Monte-
Cristo, nu ca o stâncă ameninţătoare pe valuri, ci ca o oază pierdută în
pustiu; pe urmă, pe măsură ce barca se apropia, cântecele deveneau mai
numeroase, căci o armonie vrăjită şi misterioasă urca de pe insulă spre
Dumnezeu, ca şi când o zână ca Loreley, sau un vrăjitor ca Amphion, ar fi
vrut să atragă un suflet sau să construiască un oraş.
În sfârşit, barca atinse ţărmul, dar fără sforţare, fără zguduitură, aşa
cum buzele ating buzele, şi el intră în peşteră, fără ca peştera
fermecătoare să înceteze. Coborî sau, mai bine zis, i se păru că coboară
câteva trepte, respirând un aer proaspăt, îmbălsămat, ca acela care,
desigur, domnea în jurul peşterei Circeei, plăsmuit din miresme care
dispun sufletul la visare, din călduri care ard simţurile, şi revăzu tot ce
văzuse înaintea somnului, de la Simbad amfitrionul fantastic, până la Ali
servitorul mut; apoi totul păru că se şterge şi se confundă sub ochii săi
ca ultimele umbre ale unei lanterne magice pe care o stingi, şi se regăsi
în camera cu statui luminată numai de una din acele lămpi antice şi
palide ce veghează în toiul nopţii asupra somnului sau voluptăţii.
Erau aceleaşi statui bogate în formă, în lux şi în poezie, ochii
magnetici, cu zâmbete lascive, cu plete admirabile. Erau Phryneea,
Cleopatra, Mesalina, marile curtezane; apoi, printre umbrele impudice,
se strecură ca o rază curată, ca un înger creştin în mijlocul Olympului,
una din acele figuri caste, una din acele umbre calme, una din acele
viziuni blânde ce părea că îşi voalează fruntea virginală sub impurităţile
de marmură.
I se păru atunci că cele trei statui îşi împreunaseră iubirile pentru un
singur bărbat, şi că bărbatul era el, că se apropiau de patul unde el visa
un al doilea somn, cu picioarele pierdute în tunicele lor lungi, albe, cu sâ-
nul gol, cu părul desfăşurându-se ca o undă, cu una din acele atitudini în faţa cărora zeii sucombau, dar cărora sfinţii le rezistau, cu una din acele
priviri inflexibilă şi arzătoare ca privirea şarpelui aţintită asupra păsării,
şi că el se lăsa în voia privirilor dureroase cu o încleştare voluptuoasă, cu
un sărut.
Franz avu impresia că închidea ochii şi că, prin ultima privire zvârlită
în jurul său, întrevedea statuia pudică ce se voala în întregime; apoi,
după ce ochii i se închiseră pentru lucrurile reale, simţurile i se
deschiseră pentru impresiile imposibile.
Urmă atunci o voluptate fără răgaz, o iubire fără odihnă, ca aceea
pe care profetul o făgăduia aleşilor săi. Toate gurile de piatră deveniră
vii, toate piepturile deveniră calde, astfel că, pentru Franz, care îndura
pentru întâia oară stăpânirea haşişului, iubirea aceasta era aproape o
durere, voluptatea aproape o tortură, când simţea pe gura sa însetată,
buzele statuilor moi şi reci ca inelele unei şopârle, dar cu cât braţele sale
încercau să respingă dragostea necunoscută, cu atât buzele sufereau
vraja visului misterios, astfel că după o luptă pentru care şi-ar fi dat
sufletul, se declară învins şi căzu gâfâind, ars de oboseală, istovit de
voluptate, sub sărutările amantelor de marmură şi sub încântările visului
fără de pereche.