Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XXXVIII - CATACOMBELE DE LA SAN SEBASTIAN

Poate că Franz nu încercase niciodată până atunci o impresie aşa de
tăioasă, o trecere aşa de rapidă de la voioşie la tristeţe, ca în momentul
acesta. Părea că, sub adierea magică a unui demon al nopţii, Roma se schimbase într-un imens mormânt. Printr-o întâmplare care sporea inten-
sitatea beznelor, luna, în decreştere atunci, nu avea să se ridice decât pe
la unsprezece seara. Străzile traversate de tânăr erau deci, cufundate în
întunericul cel mai adânc. Altminteri drumul era scurt. După zece
minute, trăsura sa sau, mai bine zis, a contelui se opri în faţa hotelului
Londra.
Masa aştepta. Dar, deoarece Albert înştiinţase că nu crede să se îna-
poieze curând, Franz se aşeză la masă fără el.
Pastrini, obişnuit să-i vadă mâncând împreună, se informă de
cauzele absenţei lui; dar Franz se mărgini să răspundă că Albert primise
alaltăieri o invitaţie la care se dusese. Stingerea subită a moccolettelor,
întunericul care înlocuise lumina, liniştea care urmase zgomotului
lăsaseră în mintea lui Franz o anume tristeţe, nu lipsită de îngrijorare.
Cină foarte tăcut, în ciuda amabilităţilor amfitrionului său, care intră de
două sau trei ori să-l întrebe dacă nu are nevoie de ceva.
Franz era hotărât să-l aştepte pe Albert cât de târziu. Ceru deci
trăsura pentru orele unsprezece rugându-l pe Pastrini să-i dea de veste
imediat, chiar dacă Albert revine la hotel doar pentru câteva clipe. La
ceasurile unsprezece, Albert nu se înapoiase. Franz se îmbrăcă şi plecă,
anunţându-l pe hotelier că va petrece noaptea la ducele de Bracciano.
Casa ducelui de Bracciano e una dintre cele mai fermecătoare din
Roma. Soţia lui, una dintre ultimele moştenitoare ale familiei Colona,
îndeplineşte onorurile în mod desăvârşit. De aceea, serbările pe care le
dă el au o faimă europeană.
Franz şi Albert veniseră la Roma cu scrisori de recomandaţie pentru
el, aşa se face că prima întrebare adresată lui Franz a fost cu privire la
tovarăşul de călătorie. Franz răspunse că l-a părăsit în momentul când se
stingeau lumânările şi l-a pierdut din vedere pe via Macello.
— În cazul acesta, nu s-a înapoiat? întrebă ducele.
— L-am aşteptat până acum, răspunse Franz.
— Şi ştiţi unde se ducea?
— Nu prea; cu toate acestea, cred că era vorba de o întâlnire.
— Drace, spuse ducele, proastă zi sau, mai bine zis, proastă noapte
pentru a întârzia. Nu-i aşa, doamnă contesă?
Ultimele cuvinte se adresau contesei G., care tocmai sosise şi se
plimba la braţul domnului Torlonia, fratele ducelui.
— Dimpotrivă, găsesc că e o noapte încântătoare, răspunse
contesa, iar cei ce sunt aici n-au să se plângă decât de un lucru: că va
trece prea iute.
— De aceea, reluă ducele zâmbind, eu nu vorbesc de persoanele
care sunt aici. Ele nu întâmpină alte primejdii decât bărbaţii să se
îndrăgostească de dumneavoastră, iar femeile să se îmbolnăvească de
gelozie că vă văd aşa de frumoasă. Mă refer la cei care hoinăresc pe
străzile Romei.
— Ei, Doamne, cine hoinăreşte pe străzile Romei la ora aceasta,
dacă nu pentru a merge la bal? întrebă contesa.
— Prietenul nostru, Albert de Morcerf, doamnă contesă, pe care l-am
lăsat în urmărirea necunoscutei sale pe la orele şapte seara, zise Franz,
şi pe care de atunci nu l-am mai văzut.
— Cum, şi nu ştiţi unde este?
— Câtuşi de puţin.
— Şi are arme la el?
— Este costumat ca paiaţă.
— Dumneavoastră care cunoaşteţi Roma mai bine decât el, n-ar fi
trebuit să-l lăsaţi, îi spuse ducele lui Franz.
— Ca să-l opresc ar fi fost tot una cu a încerca să opresc numărul
trei care a câştigat astăzi premiul cursei, răspunse Franz; şi apoi, ce vreţi
să i se întâmple?
— Cine ştie? Noaptea e foarte întunecoasă, iar Tibrul e prea aproape
de via Macello.
Franz simţi un fior trecându-i prin vine la auzul spuselor ducelui şi al
contesei.
— De aceea, am dat de ştire la hotel că am onoarea să petrec
noaptea la dumneavoastră, domnule duce, spuse Franz, şi urmează să
mi se anunţe aici înapoierea lui.
— Uite, glăsui ducele, mi se pare că tocmai vă caută un servitor al
meu.
Ducele nu se înşela. Zărindu-l pe Franz, servitorul se apropie de el.
— Excelenţă, spuse acesta, stăpânul hotelului Londra vă înştiinţează
că un om vă aşteaptă la el cu o scrisoare din partea vicontelui de
Morcerf.
— Cu o scrisoare din partea vicontelui? exclamă Franz.
— Da.
— Şi cine este omul?
— Nu ştiu.
— De ce n-a venit să mi-o aducă aici?
— Mesagerul nu i-a dat nici o explicaţie.
— Şi unde-i mesagerul?
— A plecat de îndată ce m-a văzut intrând în sala de bal pentru a vă
da de veste.
— O, Doamne, duceţi-vă repede, spuse contesa. Bietul tânăr, poate
i s-a întâmplat un accident.
— Alerg, strigă Franz.
— Vă vom revedea ca să ne daţi noutăţi? întrebă contesa.
— Da, dacă nu este nimic grav. Altminteri, nu garantez nici de mine.
— În orice caz, prudenţă! zise contesa.
— O, fiţi pe pace!
Franz îşi luă pălăria şi porni în goană. Dăduse drumul trăsurii, porun-
cindu-i să se înapoieze la ceasurile două. Din fericire însă, palatul Brac-
ciano care răspunde, dintr-o parte în strada principală, din cealaltă în
piaţa Sfinţilor Apostoli, e abia la zece minute depărtare de hotelul
Londra. Apropiindu-se de hotel, Franz văzu un om în mijlocul străzii. Nu
se îndoi o clipă că acesta era mesagerul lui Albert. Omul era înfăşurat
într-o manta largă. Merse spre el; dar, spre marea mirare a lui Franz,
omul deschise vorba.
— Ce poftiţi, Excelenţă? întreba el făcând un pas înapoi, ca omul ce
doreşte să rămână în gardă.
— Nu dumneata mi-ai adus o scrisoare de la vicontele de Morcerf? întrebă Franz.
— Excelenţa voastră locuieşte la hotelul lui Pastrini?
— Da.
— Şi e tovarăşul de călătorie al vicontelui?
— Da,
— Cum se numeşte Excelenţa voastră?
— Baron Franz d'Épinay.
— În cazul acesta scrisoarea e adresată Excelenţei voastre.
— E vreun răspuns? întrebă Franz luându-i scrisoarea din mână.
— Da, cel puţin aşa nădăjduieşte prietenul dumneavoastră.
— Atunci urcă la mine să ţi-l dau.
— Prefer să-l aştept aici, spuse mesagerul râzând.
— De ce?
— Excelenţa voastră va înţelege după ce va citi scrisoarea.
— Prin urmare te regăsesc aici?
— Fără îndoială.
Franz intră. Pe scară se întâlni cu Pastrini.
— Ei, aţi văzut? îl întrebă acesta.
— Ce să văd? răspunse Franz.
— L-aţi văzut pe omul care dorea să vă vorbească din partea
prietenului dumneavoastră? îl întrebă el pe Franz.
— Da, l-am văzut şi mi-a dat scrisoarea aceasta. Aprinde, te rog, la
mine.
Hangiul dădu ordin unui servitor să meargă înaintea lui Franz cu o
lumânare. Tânărul observase la Pastrini un aer preocupat şi aerul acesta
îi sporise dorinţa de a citi scrisoarea lui Albert. Se apropie de lumânare
de îndată ce ea fu aprinsă şi defăcu hârtia. Scrisoarea era scrisă de mâna
lui Albert şi semnată de el. Franz o reciti de două ori, într-atât de uluitor
era conţinutul ei. Iată-l:
"Dragă prietene, de îndată ce vei primi prezenta, fii bun şi ia din
portofelul meu, pe care îl vei găsi în sertarul pătrat la biroului, scrisoarea
de credit; adaug-o şi pe a ta dacă nu este de- ajuns. Aleargă la Torlenia,
ia imediat de la el patru mii de piaştri şi înmânează-i aducătorului. Este
absolută nevoie ca suma să- mi fie adresată fără întârziere.
Nu stăruiesc mai mult, bizuindu-mă pe tine aşa cum şi tu ai putea
să te bizui pe mine.
P.S. I Believe now to italian banditti
12
.
Prietenul tău,
ALBERT DE MORCERF."
Dedesubtul acestor rânduri erau scrise de o mână străină aceste câ-
teva cuvinte în italieneşte:
"Se alle sei della mattina le quattro mila piastre non sono nelle mie
mani, alle sette il conte Alberto avra cessato di vivere”
LUIGI VAMPA
A doua semnătură îi explică totul lui Franz, care acum înţelese refuzul mesagerului de a urca. Strada i se părea mai sigură decât camera lui
Franz: Albert căzuse în mâinile faimosului căpitan de bandiţi, în existenţa
căruia refuzase atâta timp să creadă.
Nu era vreme de pierdut. Alergă la birou, îl deschise, găsi în sertarul
indicat portofelul şi scrisoarea de credit: ea reprezenta în total şase mii
de piaştri, dar din cele şase mii de piaştri, Albert cheltuise trei mii. Franz
nu avea nici o scrisoare de credit. Deoarece locuia la Florenţa şi venise la
Roma numai pentru a petrece şapte-opt zile, luase o sută de ludovici, iar
din aceşti o sută de ludovici, mai avea cel mult cincizeci.
Era nevoie deci de încă şapte-opt sute de piaştri pentru ca amândoi,
Franz şi Albert, să poată strânge suma cerută. E drept că Franz putea să
se bizuie într-un astfel de caz pe bunăvoinţa domnilor Torlonia. Se pregă-
tea deci să se întoarcă la palatul Bracciano fără a pierde o clipă, când
deodată o idee luminoasă îi trecu prin minte. Se gândi la contele de
Monte- Cristo. Franz se pregătea să-l cheme pe Pastrini, când îl văzu pe
acesta ivindu-se în uşă.
— Dragă domnule Pastrini, îi spuse repede, crezi că domnul conte e
acasă?
— Da, Excelenţă, s-a înapoiat.
— A avut timp să se culce?
— Mă îndoiesc.
— Sună atunci, te rog, la uşa lui şi cere-i în numele meu
permisiunea de a mă prezenta la el.
Pastrini se grăbi să urmeze instrucţiunile. Peste cinci minute era îna-
poi.
— Contele îl aşteaptă pe Excelenţa voastră, spuse el.
Franz străbătu coridorul şi un servitor îl introduse la conte. Acesta se afla într-un cabinet mic, pe care Franz nu-l văzuse încă şi care era încon-
jurat de divane. Contele îi ieşi în cale.
— Ei, ce vânt vă aduce la ora aceasta? îl întrebă el. Nu cumva veniţi
să mă invitaţi la masă? Ar fi tare amabil din partea dumneavoastră.
— Vin să vă vorbesc într-o chestiune gravă.
— O chestiune? întrebă contele privindu-l pe Franz cu privirea lui pr-
ofundă, caracteristică. Despre ce chestiune?
— Suntem singuri?
Contele se duse la uşă şi reveni.
— Perfect singuri, spuse el.
Franz îi întinse scrisoarea lui Albert.
— Citiţi-o, îi spuse el.
Contele citi scrisoarea.
— Hm! făcu el.
— Aţi luat cunoştinţă de post-scriptum?
— Da, spuse el, văd:
"Se alle sei della mattina le quattro mila piastre non sono nelle mie
mani, alle sette il conte Alberto avra cessato di vivere. "
LUIGI VAMPA
— Ce spuneţi despre asta? întrebă Franz.
— Aveţi suma care vi s-a cerut?
— Da, minus opt sute de piaştri.
Contele se duse la birou, îl deschise, şi, trăgând un sertar plin cu
aur, zise:
— Nădăjduiesc că nu-mi veţi face injuria de a vă adresa altuia decât
mie?
— Dimpotrivă, vedeţi că am venit direct la dumneavoastră, spre
Franz.
— Şi vă mulţumesc. Poftim. Şi făcu semn lui Franz să scoată din ser-
tar.
— E necesar să trimit suma aceasta lui Luigi Vampa? întrebă
tânărul, privindu-l la rândul său ţintă pe conte.
— Ei, Doamne, spuse el, judecaţi şi dumneavoastră: post-scriptumul
e precis.
— Cred că dacă v-aţi da osteneala să căutaţi, aţi găsi un mijloc care
ar simplifica mult târgul, spuse Franz.
— Anume? întrebă contele uimit.
— De exemplu, dacă am merge să-l găsim împreună pe Luigi
Vampa, sunt sigur că nu ne-ar refuza libertatea lui Albert.
— Mie? Şi ce influenţă credeţi că am eu asupra banditului?
— Nu i-aţi făcut oare unul din acele servicii care nu se uită?
— Anume?
— N-aţi salvat dumneavoastră viaţa lui Peppino?
— Aha, cine v-a spus asta?
— Ce vă interesează? Ştiu.
Contele rămase o clipă tăcut cu sprâncenele încruntate.
— Dacă m-aş duce să-l găsesc pe Vampa, m-aţi însoţi?
— Dacă tovărăşia mea nu v-ar fi prea neplăcută...
— Ei, bine, fie. Timpul e frumos, o plimbare în câmpia Romei nu
poate să ne facă decât bine.
— Trebuie să luăm arme?
— Ce să facem cu ele?
— Bani?
— De prisos. Unde e omul care a adus biletul?
— În stradă.
— Aşteaptă răspunsul?
— Da.
— Trebuie să ştim unde mergem. Mă duc să-l chem.
— Inutil, n-a vrut să urce.
— La dumneavoastră poale, dar la mine nu va face mofturi.
Contele se duse la fereastra cabinetului ce dădea spre stradă şi
fluieră într-un anumit mod. Omul cu manta se desprinse de lângă zid şi
înaintă până în mijlocul străzii.
— Salite! strigă contele cu tonul cu care ar fi dat ordin unui servitor.
Mesagerul se supuse fără întârziere, fără şovăială, cu grabă chiar, şi,
urcând cele patru trepte ale peronului, intră în hotel. Peste cinci minute
era la uşa cabinetului.
— A, tu eşti, Peppino? spuse contele.
Dar, în loc să răspundă, Peppino se aruncă în genunchi, apucă mâna
contelui şi o sărută de mai multe ori.
— Aha, îi spuse contele, încă n-ai uitat că ţi-am salvat viaţa. Ciudat,
căci au trecut de atunci opt zile.
— Nu, Excelenţă, şi n-am să uit niciodată, răspunse Peppino cu un
accent de profundă recunoştinţă.
— Niciodată este prea mult. În sfârşit, însă este destul şi aşa, că îţi
închipui. Scoală-te şi răspunde-mi.
Peppino îi aruncă lui Franz o privire neliniştită.
— O, poţi să vorbeşti în faţa Excelenţei sale! spuse el. Este un
prieten al meu.
— Permiteţi-mi să vă dau acest titlu, spuse în franceză contele,
întorcându-se spre Franz. E nevoie, pentru a mări încrederea omului.
— Poţi să vorbeşti în faţa mea, zise Franz, sunt un prieten al
contelui.
— Atunci e bine, spuse Peppino, întorcându-se la rându-i spre conte.
Excelenţa voastră să mă întrebe şi voi răspunde.
— Cum a căzut vicontele Albert în mâinile lui Luigi?
— Excelenţă, caleaşca francezului s-a încrucişat de mai multe ori cu
aceea în care se găsea Tereza.
— Amanta căpitanului?
— Da. Francezul i-a făcut ochi dulci, Tereza s-a distrat răspunzân-
du-i, francezul i-a aruncat buchete; i-a aruncat şi ea; toate acestea,
bineînţeles, cu învoirea căpitanului care se găsea în aceeaşi caleaşcă.
— Cum, exclamă Franz, Luigi Vampa se găsea în caleaşca ţărăncilor
romane?
— El era cel care conducea, deghizat ca vizitiu, răspunse Peppino.
— Pe urmă? întrebă contele.
— Pe urmă, francezul s-a demascat. Tereza, tot cu învoirea căpitanu-
lui, a făcut la fel. Francezul a cerut o întâlnire, Tereza i-a acordat întâlni-
rea cerută, numai că, în locul Terezei, pe treptele bisericii San-Giacomo a
fost Beppo.
— Cum, îl întrerupse iarăşi Franz, ţăranca aceea care i-a smuls
lumânarea?...
— Era un flăcău de cincisprezece ani, răspunse Peppino; dar nu e
nici o ruşine pentru prietenul dumneavoastră că a fost prins; Beppo a
înhăţat şi pe alţii.
— Şi Beppo l-a scos dintre ziduri? întrebă contele.
— Întocmai. O caleaşcă aştepta la capătul viei Macello. Beppo s-a
urcat înăuntru, invitându-l pe francez să-l urmeze. Acesta nu s-a lăsat
rugat de două ori. I-a oferit cu galanterie mâna dreaptă lui Beppo şi s-a
aşezat lângă el. Beppo l-a anunţat atunci că-l conduce la o vilă situată la
o leghe de Roma. Francezul i-a dat asigurări lui Beppo că e gata să-l
urmeze până la capătul lumii. Vizitiul a urcat pe strada di Ripetta, a ajuns
la poarta San-Paulo, iar la două sute de paşi, în câmpie, fiindcă francezul
devenea prea cutezător, Beppo i-a pus o pereche de pistoale în gât;
vizitiul a oprit numaidecât caii, s-a răsucit pe scaun şi a făcut la fel. În
acelaşi timp, patru dintr-ai noştri, care erau ascunşi pe malurile Almului,
s-au năpustit asupra trăsurii. Francezul avea chef să se apere, ba chiar,
după câte am auzit, l-a cam gâtuit pe Beppo, însă nu putea face nimic
împotriva a cinci oameni înarmaţi. A trebuit să se predea. L-au coborât
din trăsură, au mers de-a lungul malurilor râuleţului şi l-au condus la
Tereza şi la Luigi, care îl aşteptau în catacombele de la San-Sebastian.
— Ei, dar mi se pare că istoria aceasta este interesantă, spuse
contele întorcându-se spre Franz. Ce spuneţi dumneavoastră, că sunteţi
cunoscător?
— Spun că aş găsi-o foarte nostimă, răspunse Franz, dacă s-ar fi în-
tâmplat altuia decât bietului Albert.
— Fapt este, spuse contele, că dacă nu mă găseaţi, norocul l-ar fi
costat cam scump pe prietenul dumneavoastră. Fiţi însă pe pace, va
scăpa doar cu spaima.
— Şi este nevoie să-l căutăm? întrebă Franz.
— Ba bine că nu. Cu atât mai mult, cu cât el se găseşte într-un loc
foarte pitoresc. Cunoaşteţi catacombele de la San-Sebastian?
— Nu, n-am coborât niciodată acolo, dar îmi făgăduiam să cobor în-
tr-o zi.
— Uite, aveţi prilejul, şi ar fi greu să găsiţi altul mai bun. Aveţi trăsura?
— Nu.
— Nu e nimic; mi se ţine de obicei una înhămată zi şi noapte.
— Înhămată gata?
— Da, sunt o fiinţă foarte capricioasă. Trebuie să vă spun că, uneori,
sculându-mă după-masă la mijlocul nopţii, îmi vine pofta să pornesc
undeva, şi plec.
Contele sună o dată şi cameristul intră.
— Spune să se scoată trăsura din şopron, spuse el, şi ia pistoalele
din buzunare. Nu e nevoie să-l scoli pe vizitiu, va conduce Ali.
Peste o clipă se auzi huruitul trăsurii care se oprea în dreptul porţii.
Contele scoase ceasul.
— Douăsprezece şi jumătate, spuse el. Am fi putut pleca de aici la
cinci dimineaţa şi încă să ajungem la timp; dar poate că întârzierea l-ar fi
făcut pe tovarăşul dumneavoastră să petreacă o noapte rea, aşa că e
mai bine să mergem repede şi să-l scoatem din mâinile trădătorilor. Mai
sunteţi hotărât să mă însoţiţi?
— Mai mult decât oricând!
— Atunci veniţi.
Franz şi contele ieşiră, urmaţi de Peppino. La poartă găsiră trăsura.
Ali stătea pe capră. Franz îl recunoscu pe sclavul mut din peştera de la
Monte-Cristo. Franz şi contele urcară în trăsura care era un cupeu. Peppi-
no se aşeză lângă Ali şi porniră în galop. Ali primise ordine dinainte, căci
o luă pe strada principală, străbătu Campo-Vaccino, urcă pe strada San-
Gregorio şi ajunse la poarta San-Sebastian. Aci, portarul vru să le facă
oarecare dificultăţi, dar contele de Monte-Cristo îi prezentă o autorizaţie
a guvernatorului Romei de a intra în oraş şi de a ieşi la orice oră din zi şi
noapte. Bara fu deci ridicată, portarul primi un ludovic pentru osteneală
şi trecură.
Drumul, pe care îl urma trăsura era vechea cale Appiana străjuită de
morminte. Din loc în loc, în lumina lunii care începea să se înalţe, lui
Franz i se părea că vede o santinelă desprinzându-se dintr-o ruină. Dar,
îndată, la un semn schimbat între Peppino şi santinelă, ea reintra în um-
bră şi dispărea.
Cu puţin înainte de circul Caracalla, trăsura se opri. Peppino
deschise portiera, iar contele şi Franz coborâră.
— Peste zece minute, îi spuse contele tovarăşului său, vom ajunge.
Îl luă apoi pe Peppino de-o parte, îi dădu un ordin în şoaptă şi Pep-
pino porni după ce se prevăzu cu o torţă pe care o scoase din cufărul
cupeului.
Se scurseră încă cinci minute, în răstimpul cărora Franz îl văzu pe
cioban afundându-se pe o potecă mică, printre denivelările de teren care
formează solul convulsionat al şesului Romei, şi dispărând în ierburile î-
nalte, roşiatice, care par coama zburlită a unui leu gigantic.
— Acum, spuse contele, să-l urmăm.
Franz şi contele porniră, la rândul lor pe aceeaşi cărare, care după o
sută de paşi, îi duse pe o pantă înclinată, din fundul unei vâlcele.
În curând, zăriră doi oameni vorbind în umbră.
— Trebuie să mergem mai departe sau să aşteptăm? întrebă Franz pe conte.
— Să mergem. Desigur că Peppino a înştiinţat santinela despre sosi-
rea noastră.
Într-adevăr, unul dintre cei doi oameni era Peppino, iar celălalt era
un bandit, pus acolo de pază.
Franz şi contele se apropiară. Banditul salută.
— Excelenţă, spuse Peppino adresându-se contelui, dacă vreţi să mă
urmaţi, gura catacombelor e la doi paşi de aici.
— Bine, spuse contele, ia-o înainte.
Într-adevăr, după un pâlc de tufişuri şi în mijlocul câtorva stânci, a-
păru o deschizătură prin care un om cu greu putea trece.
Peppino se strecură cel dintâi. Dar, de îndată ce făcu câţiva paşi,
trecerea subterană se lărgi. Atunci se opri, îşi aprinse torţa şi se întoarse
să vadă dacă este urmat.
Terenul se afunda printr-o pantă lină şi treptat se lărgea. Franz şi
contele erau însă nevoiţi să meargă aplecaţi, şi cu greu ar fi putut să
meargă alături. Mai făcură vreo cincizeci de paşi astfel, pe urmă îi opri
strigătul: Cine e? Stai!
Văzură atunci sclipind în întuneric, pe ţeava unei carabine,
răsfrângerea propriei lor torţe.
— Prieten! spuse Peppino.
Înaintă singur şi şopti câteva cuvinte celei de a doua santinele care,
ca şi prima, salută făcând semn vizitatorilor nocturni că pot să-şi
continue drumul.
În spatele santinelei, era o scară de vreo douăzeci de trepte. Franz
şi contele coborâră şi se pomeniră la o răspântie macabră. Cinci drumuri
se despărţeau, asemenea razelor unei stele, iar zidurile, scobite de nişte
firide suprapuse, având forma unor sicrie, arătau că intraseră, în sfârşit,
în catacombe.
Într-o grotă a cărei întindere nu putea fi distinsă se vedeau ziua
câteva răsfrângeri de lumină.
Contele puse mâna pe umărul lui Franz.
— Vreţi să vedeţi o tabără de bandiţi în repaus? îl întrebă el.
— Desigur, răspunse Franz.
— Bine, veniţi cu mine... Peppino, stinge torţa.
Peppino ascultă, astfel că Franz şi contele se pomeniră în întunericul
cel mai profund. Dar, la vreo cincizeci de paşi înaintea lor, continuau să
danseze de-a lungul zidurilor câteva licăriri roşiatice, devenite şi mai vizi-
bile când Peppino îşi stinsese facla.
Înaintară în tăcere, contele călăuzindu-l pe Franz ca şi cum ar fi fost
înzestrat cu darul bizar de a vedea în beznă. De altfel şi Franz distingea
mai uşor drumul, pe măsură ce se apropiau de reflexele care îi
călăuzeau.
Trei arcade, dintre care cea de la mijloc servea de poartă, le lăsa tre-
cerea liberă. Arcadele se deschideau într-o parte, spre coridorul unde
erau contele şi Franz, iar în alta, spre o încăpere mare, pătrată,
înconjurată de firide la fel cu acelea despre care am mai vorbit. În
mijlocul încăperii se înălţau patru pietre ce serviseră altădată de altar,
aşa cum indica crucea înfiptă încă deasupra lor.
O singură lampă aşezată pe un capăt de coloană lumina cu o lumină
palidă, şovăielnică, ciudată scena care se oferea ochilor celor doi
vizitatori ascunşi în umbră. Un bărbat stătea jos, sprijinit cu cotul de
coloană, şi citea cu spatele spre arcadele prin a căror deschizătură îl
priveau noii sosiţi.
Era Luigi Vampa, conducătorul bandei.
De jur împrejurul lui, grupaţi după toane, culcaţi în mantale sau re-
zemaţi de un fel de bancă de piatră, care înconjura columbarul, se odih-
neau vreo douăzeci de tâlhari. Fiecare avea carabina la îndemână.
În fund, tăcută, abia vizibilă şi asemănătoare unei armuri, o
santinelă se plimba în lung şi în lat în dreptul unei deschizături care nu
se zărea, pentru că acolo bezna părea şi mai groasă.
Când contele socoti că Franz şi-a desfătat îndeajuns privirile urmă-
rind pitorescul tablou, puse degetul la gură recomandându-i tăcere şi, ur-
când cele trei trepte care duceau din coridor în columbar, intră în
încăpere prin arcada de la mijloc şi înaintă spre Vampa, care era aşa de
adânc cufundat în lectură încât nu auzi zgomotul paşilor.
— Cine e? strigă santinela atentă şi care văzu, la licărirea lămpii, o
umbră mărindu-se dinapoia căpitanului.
Auzind strigătul, Vampa sări în sus, scoţând în acelaşi timp un pistol
de la brâu.
Cât ai clipi, toţi bandiţii fură în picioare şi douăzeci de ţevi de carabi-
nă se îndreptară asupra contelui.
— Dragul meu Vampa, spuse acesta liniştit, cu glas cât se poate de
calm şi fără ca un singur muşchi să-i tresară pe figură, mi se pare că se
fac prea multe formalităţi pentru primirea unui prieten.
— Armele jos! strigă căpitanul făcând un semn poruncitor cu o
mână, în timp ce cu cealaltă îşi scotea respectuos pălăria. Apoi,
întorcându-se spre misteriosul personaj care domina toată scena:
Iertaţi-mă, domnule conte, îi spuse, dar mă aşteptam aşa de puţin la
onoarea vizitei dumneavoastră încât nu v-am recunoscut.
— Se pare că ai memoria scurtă în toate privinţele, Vampa, vorbi
contele, şi că nu uiţi numai figura oamenilor, dar şi angajamentele
încheiate cu ei.
— Şi ce angajamente am uitat, domnule conte, întrebă banditul cu
tonul celui care, dacă a săvârşit o greşeală, nu vrea decât s-o repare.
— Nu ne-am înţeles, spuse contele, că nu numai persoana mea, dar
şi a prietenilor mei îţi vor fi sacre?
— Şi cu ce m-am abătut de la convenţie, Excelenţă?
— Ai răpit în astă seară şi l-ai transportat aici pe vicontele Albert de
Morccrf. Ei, bine, continuă contele cu accent care îl înfioră pe Franz, tâ-
nărul acesta face parte dintre prietenii mei. Tânărul stă în acelaşi hotel
cu mine, tânărul s-a plimbat pe Corso timp de opt zile în caleaşca mea şi
totuşi, îţi repet, l-ai răpit, l-ai transportat aici şi, adăugă contele scoţând
scrisoarea din buzunar, ai cerut preţ de răscumpărare ca şi cum ar fi pri-
mul venit.
— Voi de ce nu m-aţi înştiinţat cum stau lucrurile? spuse căpitanul,
întorcându-se spre oamenii care se traseră toţi dinaintea privirii sale. De
ce m-aţi silit să-mi calc cuvântul faţă de un om ca domnul conte, care ţine în mână viaţa noastră, a tuturora? Pe sângele lui Hristos, dacă mi-aş
închipui că unul dintre voi a ştiut că tânărul era prietenul Excelenţei sale,
i-aş zbura creierii cu mâna mea.
— Ei, ţi-am spus că la mijloc e o eroare? zise contele, întorcându-se
spre Franz.
— Nu sunteţi singur? întrebă Vampa neliniştit.
— Sunt cu persoana căreia îi era adresată scrisoarea aceasta şi
căreia am vrut să-i dovedesc că Luigi Vampa e un om de cuvânt. Veniţi,
Excelenţă, îi spuse el lui Franz, Luigi Vampa vă va spune singur că e
foarte mâhnit de greşeala pe care a săvârşit-o. Franz se apropie.
Căpitanul făcu câţiva paşi spre ci.
— Fiţi bine venit printre noi, Excelenţă, îi spuse el. Aţi auzit ce v-a
spus contele şi ce i-am răspuns eu: voi adăuga că n-aş vrea ca, pentru
cele patru mii de piaştri la care fixasem răscumpărarea prietenului
dumneavoastră, să se fi întâmplat acest fapt.
— Dar unde e prizonierul, întrebă Franz, privind de jur-împrejur cu
nelinişte. Nu-l văd.
— Nădăjduiesc că nu i s-a întâmplat nimic? zise contele încruntând
sprâncenele.
— Prizonierul e acolo, spuse Vampa, arătând cu mâna fundătura în
dreptul căreia se plimba banditul de santinelă. Îi voi da de veste cu
însumi că e liber.
Căpitanul înaintă spre locul arătat de el ca servind de închisoare lui
Albert, iar Franz şi contele îl urmară. -
— Ce face prizonierul? întrebă Vampa pe santinelă.
— Căpitane, nu ştiu, răspunse acesta. De mai bine de un ceas nu
l-am mai auzit mişcându-se.
— Veniţi, Excelenţă, spuse Vampa.
Contele şi Franz urcară şapte sau opt trepte, având înaintea lor pe
căpitan, care trase un zăvor şi împinse o uşă. Atunci, la licărirea unei
lămpi asemănătoare aceleia care lumina columbarul, putură să-l vadă pe
Albert înfăşurat într-o manta pe care i-o împrumutase un bandit, culcat
într-un ungher şi dormind dus.
— Haida, de, nu e tocmai rău pentru un om care urma să fie împuş-
cat la şapte dimineaţa, spuse contele cu zâmbetul ce-i era caracteristic.
Vampa îl privea pe Albert dormind, cu oarecare admiraţie. Se vedea
că dovada aceasta de curaj nu-l lăsa rece.
— Aveţi dreptate, domnule conte, spuse el, omul acesta e, de bună
seamă, prietenul dumneavoastră.
Apoi, apropiindu-se de Albert şi atingându-l pe umăr, spuse:
— Excelenţă, vă rog să vă sculaţi.
Albert întinse braţele, îşi frecă pleoapele şi deschise ochii.
— Aha, spuse el, dumneata eşti, căpitane? La naiba, ar fi trebuit să
mă laşi să dorm. Visam un vis încântător, visam că dansam galopul la
Torlonia cu contesa G. Îşi scoase ceasul pe care îl păstrase ca să-şi dea
seama de timpul scurs.
— Unu şi jumătate noaptea, spuse. De ce dracu mă scoli la ora astă.
— Ca să vă spun că sunteţi liber, Excelenţă!
— Dragul meu, reluă Albert cu desăvârşită libertate de spirit, ţine minte pe viitor maxima aceasta a lui Napoleon cel Mare: "Nu mă treziţi
decât pentru veştile rele". Dacă mă lăsai să dorm, terminam galopul şi
ţi-aş fi fost recunoscător toată viaţa...Ţi s-a plătit va să zică
răscumpărarea mea?
— Nu, Excelenţă.
— Atunci cum sunt liber?
— Cineva căruia nu pot a-i refuza nimic a venit să vă reclame.
— Până aici?
— Până aici.
— Drace, acest cineva este foarte amabil.
Albert privi în juru-i şi-l zări pe Franz.
— Cum, tu, dragă Franz, împingi devotamentul până aici? îi spuse
el.
— Nu eu, răspunse Franz, ci vecinul nostru, domnul conte de Monte-
Cristo.
— O, la naiba, domnule conte, spuse Albert cu voioşie, potrivindu-şi
cravata şi manşetele. Sunteţi un om cu adevărat preţios şi nădăjduiesc
că mă veţi primi ca pe veşnicul dumneavoastră îndatorat, mai întâi
pentru chestia cu trăsura, apoi pentru aceasta. Şi întinse mâna contelui
care se înfioră în momentul când să i-o dea pe a sa, dar care, totuşi, i-o
dădu.
Banditul privea scena cu aer buimăcit. Era de bună seamă, deprins
să-şi vadă prizonierii tremurând în faţa lui şi iată că avea unul a cărui
dispoziţie ironică nu suferise nici o ştirbire. Franz era încântat că Albert
susţinuse, chiar faţă de un bandit, onoarea naţională.
— Dragă Albert, îi spuse, dacă te grăbeşti, vom mai avea timp să în-
cheiem noaptea la Torlonia. Îţi vei relua galopul de unde l-ai întrerupt,
astfel că nu-i vei păstra pică lui senior Luigi, care s-a purtat în
împrejurarea aceasta ca un om galant.
— Adevărat, spuse el, ai dreptate, şi vom putea să fim acolo la
ceasurile două. Senior Luigi, continuă Albert, mai e vreo formalitate de
îndeplinit pentru a mă despărţi de Excelenţa voastră?
— Nici una, domnule, răspunse banditul, şi sunteţi liber ca aerul.
— În cazul acesta, viaţa e plăcută şi veselă. Veniţi, domnilor, veniţi.
Urmat de Franz şi de conte, Albert coborî scara şi străbătu sala mare,
pătrată. Bandiţii stăteau în picioare cu pălăriile în mână.
— Peppino, spuse căpitanul, dă-mi torţa!
— Dar ce vrei să faci? întrebă contele.
— Vă conduc, spuse căpitanul. E cea mai mică onoare pe care o pot
înapoia Excelenţei voastre.
Şi, luând torţa aprinsă din mâinile păstorului, merse înaintea oaspe-
ţilor săi, nu ca un valet care îndeplineşte o operă de servilism, ci ca un
rege care îşi precede ambasadorii. Când ajunse la poartă, se înclină.
— Şi acum, domnule conte, spuse el, vă repet scuzele mele şi nădăj-
duiesc că nu veţi păstra nici o ciudă pentru cele întâmplate.
— Nu, dragă Vampa, spuse contele. De altminteri, dumneata îţi răs-
cumperi greşelile într-un mod aşa de galant, încât sunt aproape ispitit
să-ţi mulţumesc pentru cele făcute.
— Domnilor, reluă căpitanul întorcându-se spre tineri, poate că invitaţia nu vi se va părea tocmai atrăgătoare. Dar, dacă vă va veni pofta
să-mi mai faceţi o vizită, veţi fi bine veniţi oriunde mă voi afla.
Franz şi Albert salutară. Contele ieşi primul, apoi Albert. Franz răma-
se ultimul.
— Excelenţa voastră vrea să mă întrebe ceva? spuse Vampa
zâmbind.
— Da, mărturisesc, răspunse Franz. Aş fi curios să ştiu ce citeai cu
atâta atenţie când am sosit noi.
— Comentariile lui Cezar, spuse banditul. E cartea mea de
predilecţie.
— Hai, nu vii? întrebă Albert.
— Ba da, iată-mă, răspunse Franz. Şi ieşi la rându-i, din gârlici.
Făcură câţiva paşi pe câmpie.
— A, pardon, spuse Albert înapoindu-se. Îmi dai voie, căpitane?
Şi îşi aprinse ţigara de la torţa lui Vampa.
— Acum, domnule conte, glăsui el, cea mai mare grabă cu putinţă.
Doresc grozav să închei noaptea la ducele de Bracciano.
Regăsiră trăsura unde o lăsaseră. Contele îi spuse lui Ali un singur
cuvânt arab şi caii porniră în goană.
Erau fix orele două la ceasul lui Albert, când cei doi prieteni intrară
în sala de dans.
Întoarcerea lor stârni senzaţie. Dar, deoarece intrau împreună, toate
îngrijorările cu privire la Albert încetară pe dată.
— Doamnă, spuse vicontele de Morcerf apropiindu-se de contesă,
aţi avut ieri bunătatea să-mi făgăduiţi un galop. Vin cam târziu şi reclam
graţioasa făgăduinţă, dar prietenul meu, a cărui sinceritate o cunoaşteţi,
vă va declara că nu sunt eu de vină.
Şi, deoarece muzica tocmai dădea semnalul valsului, Albert îşi trecu
braţul pe după talia contesei şi dispăru cu ca în vârtejul dansatorilor.
În vremea asta, Franz se gândea la înfiorarea ciudată care străbătuse
trupul contelui de Monte-Cristo în momentul când a fost oarecum nevoit
să-i dea mâna lui Albert.
SFÂRŞITUL VOLUMULUI I