Contele de Monte Cristo(VOL. I)

V - OSPAȚUL DE LOGODNĂ

A doua zi a fost o vreme frumoasă. Soarele se înălţa pur şi
strălucitor, iar primele raze, de un roşu purpuriu, bălţau cu rubinele lor
vârfurile spumoase ale valurilor.
Ospăţul fusese pregătit la etajul întâi al aceluiaşi local "Réserve", cu
al cărui umbrar am făcut cunoştinţă. O sală mare, luminată de cinci sau
şase ferestre, deasupra cărora (să explice fenomenul, cine va putea!) era
scris numele câte unuia din marile oraşe ale Franţei.
De-a lungul ferestrelor trona o balustradă de lemn, aşa cum de lemn
era întreaga clădire.
Deşi ospăţul nu fusese anunţat decât pentru amiază, încă de la cea-
surile unsprezece balustrada era plină de persoane nerăbdătoare:
marinarii privilegiaţi de pe "Faraon" şi câţiva soldaţi, prieteni cu Dantès.
În cinstea logodnicilor îmbrăcaseră toţi cele mai frumoase veşminte.
Se zvonea, printre viitorii comeseni, că armatorii "Faraonului" vor
cinsti cu prezenţa lor ospăţul secundului. Cinstea acordată lui Dantès li
se părea aşa de mare, încât nimeni nu cuteza să creadă.
Totuşi, sosind cu Caderousse, Danglars confirmă la rândul său ştirea.
Îl văzuse de dimineaţă pe domnul Morrel, iar domnul Morrel îi spusese că
va veni la "Réserve" la masă.
Într-adevăr, o clipă după ei, domnul Morrel apăru în sală şi fu salutat
de mateloţii "Faraonului" cu aplauze unanime. Prezenţa armatorului era
pentru ei confirmarea zvonului care circula că Dantès va fi numit căpitan,
iar fiindcă Dantès era foarte iubit pe vas, oamenii îi mulţumeau astfel ar-
matorului pentru că, întâmplător, o dată cu alegerea lui era în armonie
cu dorinţele lor. De îndată ce domnul Morrel intră, Danglars şi
Caderousse fură trimişi după logodnic: misiunea lor era să-l înştiinţeze
de sosirea importantului personaj, a cărei vedere produsese o senzaţie
aşa de vie, şi să-i spună să se grăbească.
Danglars şi Caderousse porniră în goană, dar nu făcură o sută de
paşi când, în dreptul prăvăliei de pulbere, zăriră micul grup venind. El se
compunea din patru fete, prietene cu Mercédès, catalane ca şi ea, care o
însoţeau pe logodnica ţinută de braţ de Edmond. Lângă viitoarea mireasă
mergea bătrânul Dantès, iar în urma lor venea Fernand, cu zâmbetul lui
rău.
Nici Mercédès, nici Edmond, nu vedeau zâmbetul hain al lui Fernand.
Bieţii copii erau aşa de fericiţi, încât nu se vedeau decât pe ei şi cerul
limpede, frumos, care îi binecuvânta.
Danglars şi Caderousse se achitară de misiunea lor de ambasadori;
apoi, după ce schimbară o strângere de mână viguroasă şi prietenească
cu Edmond, plecară, Danglars luând loc lângă Fernand, Caderousse
aşezându-se lângă bătrânul Dantès, centrul atenţiei generale.
Bătrânul era îmbrăcat cu haina lui frumoasă de tafta, împodobită cu
nasturi mari de oţel. Picioarele-i şubrede, dar nervoase, erau strânse în
frumoşi ciorapi de bumbac, care miroseau de la o leghe a contrabandă
englezească. De pălăria lui cu trei colţuri atârna un şuvoi de panglici albe
şi albastre.
Se sprijinea într-un toiag de lemn, încovoiat la capăt ca un pedum
antic. Părea unul dintre fanţii care îşi dădeau aere în 1796, în grădinileredeschise din nou ale Luxemburgului şi Tuileriilor.
Lângă el, am spus, se furişase Caderousse, Caderousse pe care
nădejdea unui ospăţ bun îl împăcase cu familia Dantès, Caderousse
căruia îi rămăsese în memorie o amintire vagă a întâmplărilor din ajun,
aşa cum, trezindu-te dimineaţa, găseşti în minte umbra visului pe care
l-ai avut în somn.
Apropiindu-se de Fernand, Danglars aruncase asupra îndrăgostitului
înciudat o privire adâncă. Mergând în urma viitorilor soţi, uitat cu totul de
Mercédès care, în egoismul juvenil şi fermecător al iubirii, nu avea ochi
decât pentru Edmond — Fernand era când palid, când îmbujorat de fier-
binţeli subite, care dispăreau făcând de fiecare dată loc unei palori
sporite. Din când în când el privea spre Marsilia şi, atunci, un tremur
nervos, involuntar, îi înfiora mădularele. Fernand părea că aşteaptă sau
cel puţin prevede un mare eveniment.
Dantès era îmbrăcat simplu. Aparţinând marinei comerciale, el avea
un costum care nu era nici uniformă militară nici costum civil; iar în veş-
mântul acesta, înfăţişarea lui simpatică, pe care o sporeau şi mai mult
bucuria şi frumuseţea logodnicei, era desăvârşită.
Mercédès era frumoasă ca una din acele grecoaice din Cipru sau din
Kios, cu ochi de abanos şi buze de mărgean. Mergea cu pasul liber şi
uşor al arlezienelor şi andaluzelor. Poate că o fată de la oraş ar fi încercat
să-şi tăinuiască bucuria sub un voal sau cel puţin sub catifeaua
pleoapelor, Mercédès zâmbea însă şi-i privea pe cei din preajma ei, iar
zâmbetul şi privirea spuneau tot aşa de sincer cum ar fi putut spune
aceste cuvinte: dacă-mi sunteţi prieteni, bucuraţi-vă împreună cu mine
căci, zău, sunt tare fericită!
De îndată ce logodnicii şi însoţitorii lor ajunseră în faţa Réservei,
domnul Morrel coborî şi înaintă în întâmpinarea lor, urmat de mateloţi şi
de soldaţii cu care stătuse până atunci de vorbă şi cărora le reînnoise
făgăduiala făcută lui Dantès, că acesta va urma căpitanului Leclère.
Văzându-l venind, Edmond părăsi braţul logodnicei şi îl trecu pe sub al
domnului Morrel. Armatorul şi fata dădură atunci exemplu, urcând cei
dintâi scara de lemn care ducea la camera unde ospăţul era servit şi
care scârţâi cinci minute sub paşii greoi ai comesenilor.
— Tată, spuse Mercédès, oprindu-se la mijlocul mesei, te rog să stai
la dreapta mea; la stânga îl voi pune pe cel care mi-a fost ca un frate,
glăsui ea cu o blândeţe care pătrunse în străfundul inimii lui Fernand ca
o lovitură de pumnal.
Buzele lui deveniră livide, iar sub tenul bronzat al feţei, sângele fu
văzut încă o dată retrăgându-se puţin câte puţin pentru a năvăli la inimă.
Între timp Dantès executase aceeaşi manevră; la dreapta îl pusese
pe domnul Morrel, la stânga pe Danglars, apoi, cu mâna, făcuse fiecăruia
semn să se aşeze după voie.
Începură să circule în jurul mesei cârnaţi de Arles, cu carnea bună şi
cu aromă accentuată, langustele cu carapacea strălucitoare, ursinii, care
seamănă cu castanele înconjurate de învelişul lor înţepător; scoicile, care
au pretenţia să înlocuiască, prin superioritatea lor, pentru mâncăcioşii de
la Sud, stridiile de la Nord; în sfârşit, toate acele bunătăţi pe care valul le
rostogoleşte pe ţărmul nisipos şi cărora pescari recunoscători, le spun,sub numele generic, fructe de mare.
— Ce tăcere! spuse bătrânul, gustând un pahar cu vin gălbui ca
topazul pe care bătrânul Pamphile în persoană îl adusese dinaintea fetei.
Şi când te gândeşti că sunt aci treizeci de persoane care nu vor altceva
decât să râdă...
— Ei, un soţ nu e totdeauna vesel! spuse Caderousse.
— Adevărul e, glăsui Dantès, că în acest moment sunt prea fericit,
ca să fiu vesel. Dacă înţelegi astfel, vecine, ai dreptate. Bucuria produce
uneori un efect ciudat: ea gâtuieşte ca şi durerea.
Danglars îl observă pe Fernand, a cărui natură impresionabilă absor-
bea şi alunga fiecare emoţie.
— Nu cumva, spuse el, ţi-e teamă de ceva? Mi se pare, din contră,
că totul merge precum doreşti.
— Tocmai asta mă înspăimântă, spuse Dantès; mie îmi pare că omul
nu e făcut să fie fericit cu atâta uşurinţă. Fericirea e ca palatele acelea
din insulele vrăjite, cu porţile păzite de balauri. Trebuie să lupţi pentru a
o cuceri, iar cu, la drept vorbind, nu ştiu cu ce am meritat fericirea de a fi
soţul lui Mercédès.
— Soţul, soţul, spuse Caderousse, râzând. Căpitane, nu încă; încear-
că de fă pe soţul şi ai să vezi cum vei fi primit.
Mercédès roşi.
Fernand se frământa pe scaun, tresărea la cel mai neînsemnat zgo-
mot, şi, din când în când, ştergea broboanele mari de sudoare care
străluceau pe fruntea lui, asemeni primilor stropi ai unei ploi cu furtună.
— Pe legea mea, spuse Dantès, nu mă face să mă contrazic pentru
aşa de puţin lucru, vecine Caderousse. Mercédès nu e încă soţia mea,
este adevărat... (scoase ceasul), dar peste un ceas şi jumătate va fi.
Toată lumea scoase un strigăt de surpriză, afară de bătrânul Dantès,
al cărui râs larg îi arăta dinţii încă frumoşi. Mercédès zâmbi şi nu mai roşi.
Fernand apucă, cu o mişcare convulsivă, mânerul cuţitului.
— Peste un ceas? spuse Danglars, îngălbenindu-se şi el. Dar cum?
— Da, prieteni, răspunse Dantès, graţie creditului domnului Morrel,
omul căruia, după tatăl meu, îi sunt cel mai îndatorat, toate greutăţile au
fost înlăturate. Am achitat strigările, iar la orele două şi jumătate
primarul din Marsilia ne aşteaptă la primărie. Iar pentru că ora unu şi un
sfert a sunat, nu cred că mă înşel prea mult spunând că, peste un ceas şi
treizeci de minute, Mercédès se va numi doamna Dantès.
Fernand închise ochii. Un nor de foc părea că-i arde pleoapele. Se
sprijini de masă să nu cadă şi, în ciuda sforţărilor sale, nu-şi putu stăpâni
un geamăt surd, care se pierdu în hărmălaia râsetelor şi felicitărilor adu-
nării.
— Ce spuneţi? nu e bine aşa? glăsui bătrânul Dantès. Înseamnă asta
pierdere de timp? Ieri dimineaţă a sosit, astăzi la trei însurat.
— Dar celelalte formalităţi? obiectă cu sfială Danglars. Contractul,
actele?
— Contractul este gata, spuse Dantès râzând. Mercédès nu are nimic,
eu la fel. Ne căsătorim sub regimul comunităţii, atâta lot. Actul n-a durat
mult şi n-o să coste scump.
Gluma stârni o nouă explozie de bucurie şi de aplauze.— Aşadar, ceea ce noi luam drept ospăţ de logodnă, spuse
Danglars, e ospăţ de nuntă?
— Nu, glăsui Dantès; fiţi pe pace, n-o să pierdeţi nimic. Mâine dimi-
neaţă plec la Paris. Patru zile dusul, patru zile întorsul, o zi ca să îndepli-
nesc comisionul cu care sunt însărcinat, iar la 1 martie mă înapoiez. Prin
urmare, la două martie, adevăratul ospăţ de nuntă.
Perspectiva unui nou festin spori ilaritatea în aşa măsură, încât bă-
trânul Dantès care, la începutul mesei, se plângea de prea multă tăcere,
făcea acum, în toiul conversaţiei generale, sforţări zadarnice pentru a-şi
plasa urările de prosperitate la adresa viitorilor soţi.
Dantès ghici gândul părintelui său şi îi răspunse printr-un zâmbet
plin de iubire. Mercédès începu să privească ceasul din sală şi îi făcu lui
Edmond un semn tainic.
În jurul mesei trona veselia aceea zgomotoasă şi acea libertate care
însoţesc la oamenii simpli sfârşitul prânzurilor. Cei nemulţumiţi de locul
lor se sculaseră de la masă şi îşi căutară alţi vecini. Toată lumea începea
să vorbească în acelaşi timp şi nu se mai sinchisea nimeni să răspundă
vorbelor interlocutorului, ci gândurilor proprii.
Paloarea lui Fernand trecuse aproape pe obrajii lui Danglars. În ce-l
priveşte pe Fernand, el părea că nu mai trăieşte, oferind imaginea unui
osândit la loc de pârjol. Se ridicase printre cei dintâi şi se plimba în lung
şi-n lat prin sală, încercând să-şi izoleze urechea de zgomotul cântecelor
şi de ciocnitul paharelor.
Caderousse se apropie de el în momentul când Danglars, pe care pă-
rea că-l ocoleşte, îl ajunsese într-un ungher al sălii.
— La drept vorbind, spuse Caderousse, căruia atenţiile lui Dantès şi
mai cu seamă vinul bun al bătrânului Pamphile îi alungaseră toate rămă-
şiţele urii, ai cărei germeni fuseseră zvârliţi în sufletul său de norocul ne-
aşteptat al lui Dantès, la drept vorbind Dantès e băiat drăguţ; iar când îl
văd lângă logodnica lui, îmi spun că ar fi fost păcat să-i faceţi gluma
proastă pe care o puneaţi ieri la cale.
— Bine, glăsui Danglars, dar ai văzut că chestia n-a avut urmare.
Bietul domn Fernand era aşa de tulburat, încât îmi trezise la început
milă. Din moment însă ce el s-a resemnat până la a deveni cavalerul de
onoare al rivalului său, nu se mai poate spune nimic.
Caderousse îl privi pe Fernand, care era livid.
— Jertfa e cu atât mai mare, continuă Danglars, cu cât într-adevăr
fata este frumoasă. La naiba, fericită puşlamaua, viitorul meu căpitan. Aş
vrea să mă numesc Dantès măcar douăsprezece ceasuri.
— Plecăm? întrebă glasul dulce al fetei. A bătut orele două şi
suntem aşteptaţi la două şi un sfert.
— Da, da, plecăm! spuse Dantès, ridicându-se repede.
— Plecăm! repetară în cor toţi comesenii.
În momentul acela Danglars, care nu-l pierdea din ochi pe Fernand ce
sta pe marginea ferestrei, îl văzu deschizând ochii buimaci, ridicându-se
ca împins de o mişcare convulsivă şi recăzând pe prichiciul ferestrei;
aproape în aceeaşi clipă un zgomot înăbuşit răsună pe scară; răsunetul
unui pas greoi, un zvon nelămurit de voci amestecate cu-n zornăit de
arme acoperiră exclamaţiile comesenilor, oricât de zgomotoase erauacestea, şi atraseră atenţia generală care se manifestă îndată printr-o
tăcere neliniştită.
Zgomotul se apropie: trei lovituri răsunară în tăblia uşii; fiecare îşi
privi vecinul cu uimire.
— În numele legii! strigă un glas vibrant, căruia nu-i răspunse nici o
voce.
Uşa se deschise numaidecât şi un comisar încins cu eşarfă intră în
sală, urmat de patru soldaţi înarmaţi, conduşi de un caporal.
Neliniştea făcu loc groazei.
— Ce e? întrebă armatorul, înaintând spre comisarul pe care-l
cunoştea. De bună seamă, domnule, e o greşeală.
— Domnule Morrel, dacă e o greşeală, răspunse comisarul, fiţi sigur
că ea va fi repede reparată. Până una alta, sunt purtătorul unui mandat
de arestare şi, deşi îmi îndeplinesc misiunea cu părere de rău, sunt dator
s-o îndeplinesc. Cine dintre dumneavoastră, domnilor, este Edmond
Dantès?
Toate privirile se îndreptară spre tânărul care, tulburat, dar păstrân-
du-şi demnitatea, făcu un pas înainte şi spuse:
— Eu sunt, domnule, ce doriţi?
— Edmond Dantès, reluă comisarul, în numele legii te arestez!
— Mă arestaţi? întrebă Edmond, pălind uşor. Dar de ce?
— Nu ştiu, domnule, însă primul interogatoriu te va lămuri.
Domnul Morrel înţelese că nu se putea face nimic împotriva
situaţiei: un comisar încins cu eşarfă nu mai era un om, e statuia legi
rece, surdă, mută.
Bătrânul, dimpotrivă, se repezi spre ofiţer; sunt lucruri pe care inima
unui părinte sau a unei mame nu le va înţelege niciodată.
Se rugă şi imploră: lacrimile şi rugăminţile nu puteau face nimic;
deznădejdea lui era totuşi aşa de mare încât comisarul fu mişcat.
— Domnule, spuse el, linişteşte-te; poate că fiul dumitale a neglijat
vreo formalitate vamală sau sanitară, şi de bună seamă va fi pus în liber-
tate după ce va da informaţiile necesare.
— Aha, ce-nseamnă asta? întrebă încruntat Caderousse pe Danglars
care se prefăcea mirat.
— Ştiu eu? spuse Danglars; sunt ca şi tine; văd ce se petrece, nu
înţeleg nimic şi sunt nedumerit.
Caderousse îl căută pe Fernand din ochi: dispăruse.
Scena din ajun i se înfăţişă atunci în minte cu o luciditate înfricoşă-
toare.
Catastrofa smulsese parcă vălul pe care beţia din ajun îl aruncase
între el şi memoria lui.
— Aha, glăsui el cu voce răguşită, nu cumva asta este urmarea glu-
mei despre care vorbeaţi ieri, Danglars? În cazul ăsta, vai de cel care a
făcut-o, căci tare este tristă!
— Câtuşi de puţin, exclamă Danglars, dimpotrivă. Ştii bine că eu am
rupt hârtia.
— N-ai rupt-o, spuse Caderousse. Ai aruncat-o într-un colţ, atâta tot.
— Taci! N-ai văzut nimic, căci erai beat.
— Unde e Fernand? întrebă Caderousse
— Habar n-am, răspunse Danglars; de bună seamă, la treburile lui;
dar în loc să ne ocupăm de asta, hai mai bine să dăm ajutor bieţilor nă-
păstuiţi.
În timpul conversaţiei, Dantès strânsese zâmbind mâna tuturor prie-
tenilor săi şi se constituise prizonier, spunând:
— Fiţi pe pace, greşeala se va lămuri şi probabil că nici n-o să merg
până la închisoare.
— O, cu siguranţă, garantez! spuse Danglars, care în acel moment
se apropia de grupul principal.
Dantès coborî scara, precedat de comisarul de poliţie şi înconjurat
de soldaţi. O trăsură, a cărei uşă era dată în lături, aştepta. Urcă, doi
soldaţi şi comisarul urcară după el, uşa se închise şi trăsura porni spre
Marsilia.
— Adio, Dantès! Adio, Edmond! strigă Mercédès aplecându-se peste
balustradă.
Prizonierul auzi strigătul ieşit ca un suspin din inima sfâşiată a
logodnicei sale. Scoase capul prin uşă şi strigă:
— La revedere, Mercédès, şi dispăru pe după un colţ al fortului Saint-
Nicolas.
— Aşteptaţi-mă aici, spuse armatorul; iau prima trăsură pe care o
întâlnesc, dau fuga la Marsilia şi vă aduc veşti.
— Duceţi-vă, strigară toate vocile, duceţi-vă şi înapoiaţi-vă repede!
După ambele plecări, urmă un moment de buimăceală cumplită
printre cei rămaşi.
Bătrânul şi Mercédès stătură câtva timp izolaţi, fiecare cu durerea
sa. Dar, în cele din urmă, ochii li se întâlniră, se recunoscură ca două
victime izbite de aceeaşi lovitură şi se aruncară unul în braţele celuilalt.
Fernand reintră între timp, îşi turnă un pahar cu apă pe care îl bău şi
se aşeză pe un scaun.
Din întâmplare, Mercédès, desfăcându-se din braţele bătrânului,
căzu pe un scaun învecinat.
Fernand se trase instinctiv în scaunul său.
— El e, se adresă Danglars lui Caderousse, care nu-l pierduse pe ca-
talan din ochi.
— Nu cred, răspunse Danglars, este prea nătâng; în orice caz,
blestemul să cadă pe capul celui ce a săvârşit fapta.
— Nu pomeneşti şi de cel care l-a sfătuit? spuse Caderousse.
— Ei, nu zău, dacă am fi răspunzători de tot ce se spune aşa în
vânt... glăsui Danglars.
— Da, când ceea ce spui în vânt recade pe pământ.
În vremea asta grupurile comentau arestarea în fel şi chip.
— Dar dumneata, Danglars, spuse un glas, ce gândeşti despre
întâmplarea aceasta?
— Eu, glăsui Danglars, cred c-o fi adus niscai baloturi cu mărfuri ne-
permise.
— Dar dacă e aşa, ar trebui să ştii, Danglars, dumneata, care eşti a-
gent contabil.
— Da, e adevărat; însă agentul contabil nu cunoaşte decât coletele
care i se declară: ştiu că suntem încărcaţi cu bumbac, atâta tot; şi amluat marfa la Alexandria, de la domnul Pastret, şi la Smirna, de la domnul
Pascal; mai mult să nu mă întrebaţi.
— Da, îmi amintesc acum, murmură bietul părinte, agăţându-se de
acest pai, îmi amintesc că mi-a spus ieri, că avea pentru mine o ladă cu
cafea şi o ladă cu tutun.
— Vedeţi, spuse Danglars, asta este: în lipsa noastră, vama a făcut
o vizită pe bordul "Faraonului" şi a descoperit contrabanda.
Mercédès nu credea nimic din toate astea; căci, gâtuită până în mo-
mentul acela, durerea ei izbucni deodată în suspine.
— Haide, haide, nu-ţi pierde speranţa! spuse fără să-şi dea prea
bine seama bătrânul Dantès.
— Speranţa, repetă Danglars.
— Speranţa, încercă Fernand să murmure.
Dar cuvântul îl înăbuşea; buzele lui se mişcară, însă nici un cuvânt
nu-i ieşi din gură.
— Domnilor, strigă unul din comesenii rămaşi de santinelă pe
balcon; domnilor, o trăsură! A, e domnul Morrel. Curaj! curaj! De bună
seamă că ne aduce veşti bune.
Mercédès şi bătrânul părinte alergară în întâmpinarea armatorului,
pe care-l întâlniră la uşă. Domnul Morrel era foarte palid.
— Ei, ce e? strigară ei cu un singur glas.
— Dragii mei, răspunse armatorul, clătinând din cap, lucrul e mai
grav decât ne închipuiam.
— Oh, domnule! exclamă Mercédès, este nevinovat.
— Cred şi eu, răspunse domnul Morrel, însă i se aduc acuzaţii...
— Ce acuzaţii? întrebă bătrânul Dantès.
— Că e agent bonapartist.
Aceia dintre cititorii mei care au trăit pe vremea când se petrece
istoria de faţă, îşi vor reaminti ce cumplită acuzaţie era pe atunci aceea
pe care o formulase domnul Morrel.
Mercédès scoase un strigăt; bătrânul căzu pe un scaun.
— Aha, murmură Caderousse, m-ai înşelat, Danglars, gluma a fost
dusă până la capăt: nu vreau să-i las pe bătrân şi pe fată să moară de
durere, am să le spun totul.
— Taci, nenorocitule, strigă Danglars apucându-l de mână pe Cade-
rousse. Nu garantez altminteri nici de tine. Cine îţi spune că Dantès nu e
cu adevărat vinovat? Vasul a ajuns la insula Elba, el a coborât acolo şi a
stat o zi întreagă la Porto-Ferrajo; dacă s-o fi găsit asupra lui vreo
scrisoare compromiţătoare, cei care îi vor lua apărarea au să treacă
drept complici.
Cu instinctul rapid al egoismului, Caderousse înţelese întreaga
temeinicie a acestei judecăţi. Îl privi pe Danglars cu ochi prostiţi, de
teamă şi de durere, iar pentru pasul făcut înainte, se trase doi înapoi.
— Atunci să aşteptăm, murmură el.
— Da, să aşteptăm, spuse Danglars; dacă e nevinovat, au să-l pună
în libertate; dacă e vinovat, ne compromitem zadarnic pentru un
conspirator.
— În cazul ăsta să plecăm. Nu mai pot să zăbovesc aici.
— Da, vino, spuse Danglars încântat că găseşte un tovarăş deretragere. Vino, şi să-i lăsăm să iasă din încurcătură cum vor putea.
Plecară. Redevenind sprijinul fetei, Fernand o luă pe Mercédès de
mână şi o readuse la Catalani. Prietenii lui Dantès îl readuseră la rândul
lor, pe bătrânul aproape leşinat, în aleea Meilhan.
Zvonul că Dantès fusese arestat ca agent bonapartist se răspândi
curând în tot oraşul.
— Ai fi putut să crezi asta, dragă Danglars? spuse domnul Morrel, a-
jungându-l din urmă pe agentul contabil şi pe, Caderousse, căci se
înapoia şi el la oraş, cu toată graba, ca să afle vreo ştire directă cu
privire la Edmond din partea substitutului de procuror regal, domnul de
Villefort, pe care-l cunoştea întrucâtva. Ai fi putut să crezi asta?
— O, domnule, răspunse Danglars, vă spusesem că Dantès a poposit
fără nici un motiv pe insula Elba şi că, vă amintiţi, popasul mi s-a părut
suspect.
— Dar ai împărtăşit bănuielile dumitale şi altcuiva afară de mine?
— M-am ferit, domnule, adăugă Danglars în şoaptă. Ştiţi bine că, din
cauza unchiului dumneavoastră, domnul Policar Morrel, care a servit sub
celălalt, şi care nu-şi ascunde gândul, lumea vă bănuieşte că vă pare rău
după Napoleon; mi-ar fi fost frică să nu-i fac vreun rău lui Edmond şi apoi
dumneavoastră. Sunt lucruri pe care un subordonat e dator să le spună
armatorului său şi să le tăinuiască cu străşnicie faţă de alţii.
— Bine, Danglars, bine, glăsui armatorul. Eşti un băiat de ispravă,
de aceea mă gândisem dinainte la dumneata, în cazul când bietul
Dantès ar fi devenit căpitanul "Faraonului".
— În ce fel, domnule?
— Da, l-am întrebat dinainte pe Dantès ce gândeşte despre dumneata
şi dacă ar fi avut vreun motiv să nu te menţină în post, căci nu ştiu
de ce băgasem parcă de seamă că între voi era o răceală.
— Şi ce v-a răspuns?
— Că într-adevăr, a avut, într-o împrejurare pe care nu mi-a spus-o,
oarecari porniri împotriva dumitale, însă că orice persoană care se
bucură de încrederea armatorului avea şi încrederea sa.
— Făţarnicul! murmură Danglars.
— Bietul Dantès, glăsui Caderousse, fapt e că era un băiat
admirabil.
— Da, dar deocamdată, spuse domnul Morrel, iată, "Faraonul" e fără
căpitan.
— O, spuse Danglars, să nădăjduim, — întrucât până în trei luni nu
putem să plecăm — că, până atunci Dantès va fi pus în libertate.
— De bună seamă, dar până atunci?
— Până atunci sunt eu, domnule Morrel, spuse Danglars. Ştiţi că eu
mă pricep la manevrarea unui vas, tot aşa de bine ca orice căpitan de
cursă lungă. Servindu-vă de mine, veţi avea chiar un avantaj, căci atunci
când Edmond o să iasă din închisoare, nu veţi fi obligat faţă de nimeni, el
îşi va relua locul său, eu pe-al meu, şi gata.
— Îţi mulţumesc, Danglars, glăsui armatorul. Iată o soluţie care
împacă totul. Ia deci comanda, te autorizez, şi supraveghează
debarcarea: orice catastrofă li s-ar întâmpla indivizilor, afacerile nu
trebuie să sufere.— Fiţi pe pace, domnule, dar o să-l putem vedea cel puţin pe bunul
Edmond?
— Îţi voi spune asta curând, Danglars; am să caut să vorbesc cu
domnul de Villefort şi să intervin pe lângă el în favoarea arestatului. Ştiu
că e un regalist înverşunat dar, — ce dracu'! oricât de regalist şi de
procuror ar fi, e om şi el, şi nu-l cred rău.
— Nu, spuse Danglars, dar am auzit că e ambiţios, şi asta aduce cu
răutatea.
— În sfârşit, glăsui domnul Morrel cu un suspin, vom vedea; du-te la
bord, că vin şi eu acolo.
Şi se despărţi de cei doi prieteni, îndreptându-se spre Palatul Justi-
ţiei.
— Vezi ce întorsătură ia chestia? se adresă Danglars lui Caderousse.
Mai ai chef să-l susţii pe Dantès acum?
— De bună seamă, nu; cu toate astea, este grozavă gluma care are
atari urmări.
— Ei, cine a făcut-o? Nici tu, nici eu, nu e aşa? A făcut-o Fernand.
Ştii bine că, în ce mă priveşte, am aruncat hârtia într-un colţ; credeam
chiar că am rupt-o.
— Nu, nu, spuse Caderousse. Despre asta sunt sigur, o văd parcă în
colţul umbrarului, mototolită, strânsă, şi tare aş vrea să mai fie acolo.
— Ei, ce vrei... O fi ridicat-o Fernand, o fi copiat-o, ori a pus pe
cineva s-o copieze, ori poate nu şi-a dat nici măcar această osteneală;
mă gândesc că a trimis chiar scrisoarea mea. Noroc că-mi prefăcusem
scrisul.
— Dar tu ştiai că Dantès conspiră?
— Nu, nu ştiam nimic. După cum ţi-am spus, am crezut că fac o glu-
mă, altceva nimic. Se pare că, asemeni Arlechinului, am spus adevărul
râzând.
— Tot aia e, urmă Caderousse. Aş da nu ştiu ce ca afacerea să nu se
fi întâmplat, sau cel puţin eu să nu fi avut nici un amestec. Ai să vezi,
Danglars, c-o să ne poarte nenoroc.
— Dacă e să poarte nenoroc cuiva, apoi o să poarte vinovatului
adevărat, iar vinovatul adevărat e Fernand, nu eu. Ce nenorocire vrei să
ni se întâmple? N-avem decât să ne vedem de treabă, fără să suflăm un
cuvânt, şi furtuna o să treacă fără că trăsnetul să cadă.
— Amin! spuse Caderousse, făcând un semn de despărţire lui Dan-
glars şi îndreptându-se spre aleile Meilhan, clătinând din cap şi vorbin-
du-şi singur, aşa cum fac oamenii munciţi de gânduri.
"Bun, spuse Danglars, lucrurile iau întorsătura pe care o
prevăzusem. Iată-mă locţiitor de căpitan... şi dacă nătărăul de
Caderousse o să poată să-şi ţină gura, căpitan de-a binelea. Dar nu
cumva justiţia o să-l pună pe Dantès în libertate? A, dar justiţia e justiţie,
mă bizui pe ea", adăugă el cu un zâmbet.
Glăsuind acestea, sări într-o barcă, dând barcagiului ordin să-l con-
ducă la bordul "Faraonului" unde, vă amintiţi, armatorul îi fixase
întâlnire.