Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XVIII - COMOARA

Când Dantès intră a doua zi dimineaţă în camera tovarăşului de

captivitate, îl găsi pe Faria stând cu figura calmă.

Sub raza ce se strecura prin ferestruica celulei, el ţinea în mâna

stângă - singura, vă amintiţi, de care se putea folosi - un petec de

hârtie, căreia obişnuinţa de a fi înfăşurată, îi dăduse forma unui cilindru

ce nu mai voia să se întindă.

Arătă hârtia lui Dantès, în tăcere.

- Ce-i asta? întrebă Dantès.

- Priveşte bine, spuse abatele zâmbind.

- Privesc cu încordare, glăsui Dantès şi nu văd decât o hârtie pe ju-

mătate arsă, având schiţate pe ea caractere gotice cu o cerneală

ciudată.

- Dragul meu, spuse Faria, hârtia asta este - pot să-ţi mărturisesc

totul acum, deoarece te-am pus la încercare - comoara mea, din care,

începând de astăzi, jumătate îţi aparţine.

O sudoare rece trecu pe fruntea lui Dantès. Până astăzi - şi de cât

timp! - el evitase să-i vorbească lui Faria despre comoară, sursa

acuzaţiei de nebunie ce apăsa asupra bietului abate; cu delicateţea-i

instinctivă, Edmond preferase să nu atingă coarda aceasta dureros de

vibrantă; iar la rândul său, Faria tăcuse. Luase tăcerea bătrânului drept o

revenire la raţiune; astăzi, cele câteva cuvinte scăpate lui Faria după o

criză aşa de penibilă păreau să anunţe o gravă recidivă a alienaţiei

mintale.

- Comoara dumitale? îngăimă Dantès.

Faria zâmbi.

- Da, spuse el; în toate privinţele dumneata eşti o inimă nobilă, Ed-

mond, şi înţeleg după paloarea şi fiorul dumitale ce se petrece în

dumneata acum. Nu, fii liniştit, nu sunt nebun. Comoara există, Dantès,

şi dacă nu mi-a fost dat s-o posed eu,o vei poseda dumneata; nimeni n-a

voit să mă asculte şi să mă creadă, deoarece mă socotea nebun: dar

dumneata, care ştii desigur că nu sunt, ascultă-mă şi ai să mă crezi pe

urmă dacă vrei.

"Oh, murmură Edmond pentru sine, a luat-o iarăşi razna. Nenoroci-

rea asta îmi mai lipsea!"

Apoi, cu glas tare:

- Prietene, îi spuse lui Faria, poate că accesul te-a obosit; nu vrei să

te odihneşti puţin? Mâine voi asculta, dacă doreşti, povestea dumitale,

dar astăzi nu vreau decât să te îngrijesc. De altminteri, continuă el

zâmbind, o comoară e un lucru aşa de important pentru noi?

- Foarte important, Edmond, glăsui bătrânul. Cine ştie dacă mâine,