Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XXIV - ÎNMĂRMURIRE

Soarele făcuse cam o treime din mersul său, iar razele de mai, calde
şi înviorătoare, se aşterneau peste stâncile care şi ele păreau sensibile
căldu-rii răspândite de el; mii de greieri, nevăzuţi prin ierburi, ţârâiau
monoton şi continuu; frunzele de mirt şi de măslin se mişcau înfiorate,
scoţând un zgomot aproape metalic; fiecare pas al lui Edmond, pe
granitul încins, a-lunga şopârle, care păreau smaralde; zvâcneau
departe, pe parapetele înclinate, capre sălbatice, care atrag uneori vânătorii: într-un cuvânt, insula era locuită, vie, însufleţită, şi totuşi
Edmond se simţea aici singur sub mâna lui Dumnezeu.
Încerca o anume emoţie asemănătoare temerii; neîncrederea
stârnită de lumina zilei, care ne face să presupunem, chiar în pustiu, că
ochii iscoditori sunt deschişi asupra noastră.
Sentimentul a fost aşa de puternic, încât, în momentul când să se a-
puce de lucru, Edmond se opri, lăsă jos sapa, luă puşca şi se urcă încă o
dată pe stânca cea mai înaltă a insulei şi, de acolo, îşi aruncă de jur îm-
prejur privirea.
Dar, trebuie să spunem, ceea ce îi atrase luarea aminte nu a fost
nici Corsica poetică, ale cărei case putea să le distingă, nici Sardinia
aproape necunoscută, care vine după ea, nici insula Elba cu amintiri
gigantice, nici, în sfârşit, linia imperceptibilă care se întindea în zare şi
care arăta ochiului iscusit al marinarului, Genova cea superbă şi Livorno,
oraşul comercial; nu: ci corăbioara care plecase în zori, precum şi
corabia genoveză care pornise adineauri.
Prima era pe cale să dispară în strâmtoarea Bonifacio; cealaltă, ur-
mând drumul opus, mergea de-a lungul Corsicei, pe care se pregătea s-o
ocolească.
Priveliştea îl linişti pe Edmond.
Îşi întoarse atunci ochii asupra obiectelor care îl înconjurau mai în-
deaproape; se văzu în punctul cel mai ridicat al insulei, — statuie firavă a
imensului piedestal; dedesubtul lui, nici un om; în jurul lui nici o barcă;
nimic, decât marea azurie, care bătea temelia insulei şi pe care izbitura
eternă o împodobea cu o broderie de argint.
Coborî cu mers repede, însă plin de prudenţă: se temea foarte mult,
în momentul acesta, de un accident asemănător celui pe care-l simulase
cu atâta iscusinţă şi în chip aşa de izbutit.
Precum am spus, Dantès pornise înapoi pe drumul crestăturilor în-
semnate pe stânci, şi văzuse că linia ducea la un golf mic, tăinuit ca o
baie de nimfă antică; golful era destul de larg la deschizătură şi destul
de adânc în centru, pentru ca o barcă mică să poată intra şi să poată
rămâne ascunsă. Urmând atunci firul inducţiunilor, firul care, în mâinile
abatelui Faria, călăuzise aşa de ingenios mintea acestuia în labirintul
probabilităţilor, îşi închipui că, nevroind să fie văzut, cardinalul Spada
abordase în golf, îşi tăinuise aici micul vas, urmase linia indicată de
crestături şi, la ca-pătul liniei, îşi îngropase comoara.
Presupunerea aceasta l-a readus pe Dantès lângă stânca circulară.
Pe Edmond îl neliniştea şi îi răsturna toate ideile un singur lucru:
cum de a putut fi urcată stânca aceasta, care cântărea poate cinci-şase
mii de kg, pe baza unde se odihnea — fără întrebuinţarea unor forţe
conside-rabile?
Deodată lui Dantès îi veni în gând: "în loc s-o urce, au coborât-o poate."
Şi se ridică pe stâncă, vrând să caute locul unde fusese prima ei
bază.
Văzu într-adevăr, curând, că o pantă uşoară fusese scobită. Stânca
alunecase pe bază şi se oprise în locul acesta; o altă stâncă, mare cât o
piatră obişnuită de construcţie, îi servise de proptea; — pietre şi
pietricele fuseseră potrivite cu grijă pentru a tăinui orice semn trădător;
mica lucrare de zidărie a fost acoperită cu lut, iarba a crescut, muşchiul
s-a întins, câteva seminţe de mirt şi de mastic s-au oprit acolo, astfel că
bătrâna stâncă părea contopită acum cu solul.
Dantès ridică cu băgare de seamă pământul şi recunoscu, sau i se
păru că recunoaşte, ingenioasa stratagemă.
Se apucă să lovească cu sapa peretele intermediar cimentat de
timp.
După o muncă de zece minute, peretele cedă şi o gaură în care
puteai băga braţul fu deschisă.
Dantès reteză măslinul cel mai puternic pe care îl găsi, îl curăţi de
crengi, îl introduse în gaură şi făcu din el o pârghie.
Dar stânca era prea grea şi proptită prea solid de stânca inferioară
pentru că o putere omenească, chiar de ar fi fost puterea lui Hercule, s-o
poată clinti.
Dantès cugetă atunci că trebuia atacată însăşi propteaua.
Dar cum?
Dantès îşi aruncă privirea împrejur, aşa cum fac oamenii care se află
în încurcătură, şi se opri asupra unui corn de oaie sălbatică, plin cu pul-
bere, lăsat de prietenul său Jacopo.
Zâmbi: născocirea infernală îi va face serviciul.
Dantès săpă cu ajutorul sapei între stânca superioară şi aceea pe
care ea era pusă, o galerie de mină, aşa cum fac pionierii când vor să
cruţe bra-ţului omenesc o osteneală prea mare, apoi o îndopă cu
pulbere; pe urmă, destrămându-şi batista şi răsucind-o în praful de
puşcă, făcu din ea o feştilă.
După ce dădu foc feştilei, Dantès se depărtă.
Explozia nu întârzie: stânca superioară fu ridicată într-o clipă de
incalculabila forţă, stânca inferioară zbură în ţăndări; prin mica
deschizătură făcută mai dinainte de Dantès ţâşni o puzderie de insecte
înspăimântate, iar o şopârlă enormă — paznicul misteriosului drum — se
rostogoli pe volutele ei albăstrii, şi dispăru.
Dantès se apropie: lipsită de reazem, stânca superioară înclina spre
abis; iscusitul cercetător îi făcu ocolul, alese locul cel mai şubred, propti
pârghia într-o muchie şi, asemeni lui Sisif, se încordă cu toată puterea în
stâncă.
Stânca, zdruncinată de zguduitură, se clătină; Dantès îşi spori
sforţările: părea unul dintre Titanii care dezrădăcinau munţii, pentru a se
război cu mai-marele zeilor. În sfârşit, stânca cedă, se rostogoli, se
prăbuşi şi dispăru înghiţită de mare.
Ea lăsa descoperit un loc circular şi arăta o verigă de fier pecetluită
în mijlocul unei lespezi pătrate.
Dantès scoase un strigăt de bucurie şi de uimire: niciodată un mai măreţ rezultat nu încununase o primă încercare.
Vru să continue; picioarele îi tremurau însă aşa de tare, inima îi
bătea însă aşa de violent, un nor aşa de arzător trecea pe dinaintea
ochilor săi încât fu nevoit să se oprească.
Momentul de şovăire avu durata fulgerului. Edmond băgă pârghia în
verigă, o săltă cu vigoare şi lespedea se deschise dezvăluind panta
abruptă a unei scări care se afunda în umbra unei grote din ce în ce mai
întunecoase.
Altcineva s-ar fi năpustit, ar fi scos exclamaţii de bucurie; Dantès se
opri, se îngălbeni, se îndoi.
"Haide, să fim bărbaţi! îşi spuse el. Deprinşi cu împotrivirile, să nu
ne lăsăm abătuţi de o decepţie; altminteri înseamnă că am suferit
degeaba. Inima se frânge când, după ce a fost dilatată peste măsură, de
speranţa cu respiraţie călduţă, reintră şi se închide în realitatea rece.
Faria a visat; cardinalul Spada n-a îngropat nimic în grota aceasta, poate
că n-a venit niciodată aici, sau — dacă a venit — Cezar Borgia,
aventurierul isteţ, potlogarul neobosit şi sumbru, a venit după el, i-a
descoperit urma, s-a ţinut după aceleaşi semne ca mine, a ridicat piatra
ca mine şi, coborând înaintea mea, nu mi-a mai lăsat nimic."
Stătu un moment nemişcat, pe gânduri, cu ochii fixaţi asupra
deschizăturii sumbre.
"Acum însă, când nu mai contez pe nimic, când mi-am spus că ar fi
o nebunie să păstrez vreo speranţă, urmarea aventurii e pentru mine o
simplă chestiune de curiozitate."
Şi rămase mai departe, nemişcat, meditând.
"Da, da, e o aventură să-ţi găseşti locul în viaţa de umbră şi lumină
a banditului regal, în ţesătura evenimentelor ciudate care compun
canavaua bălţată a existenţei sale; desigur că întâmplarea aceasta de
poveste s-a înlănţuit cu altele; da, Borgia a venit într-o noapte aici, c-o
făclie într-o mână, cu o spadă într-alta, în timp ce, la douăzeci de paşi de
el, poate că la poalele stâncii, stăteau posomorâţi şi ameninţători doi
zbiri iscodind pământul, aerul şi marea, pe când stăpânul lor intra,
asemenea mie, scuturând bezna cu braţul său puternic învăpăiat.
"Da; dar ce o fi făcut Cezar cu zbirii cărora le-a împărtăşit secretul?
se întreba Dantès.
Ceea ce s-a făcut, îşi răspunse el zâmbind, cu cioclii lui Alaric, care
au fost înmormântaţi dimpreună cu îngropatul.
Cu toate acestea, dacă a venit, continuă Dantès, a descoperit şi a
luat comoara; Borgia, omul care compara Italia cu o anghinare şi care o
mânca foaie cu foaie, cunoştea prea bine întrebuinţarea timpului pentru
a-şi pierde vremea cu aşezarea la loc a stâncii.
Să coborâm."
Coborî atunci, cu zâmbetul îndoielii pe buze, murmurând acest ultim
cuvânt al înţelepciunii umane: "Poate..."
Dar, în locul beznei pe care se aşteptase s-o găsească, în locul unei
atmosfere opace şi viciate, Dantès nu văzu decât o licărire uşoară
descompusă în lumina albăstrie; aerul şi lumina se strecurau nu numai
prin deschizătura care fusese făcută, ci şi prin zgârieturile stâncilor
nevăzute de afară, şi printre care se zărea azurul cerului, unde se jucau crengile tremurătoare ale stejarilor verzi şi ligamentele spinoase,
agăţătoare, ale scaie-ţilor.
După câteva clipe de şedere în grota a cărei atmosferă mai mult căl-
duţă decât jilavă, mai mult înmiresmată decât fadă, era pentru
temperatura insulei ceea ce licărirea albastră era pentru soare, privirea
lui Dantès, obişnuită, precum am spus, cu întunericul, putu să
iscodească cele mai îndepărtate unghere ale cavernei — peştera era de
granit, iar pereţii ei scânteiau ca nişte diamante.
"Iată, îşi spuse Edmond zâmbind, comorile pe care de bună seamă
le-a lăsat cardinalul; iar bunul abate, văzând în vis pereţii scânteietori,
şi-a alimentat speranţele-i bogate."
Dar Dantès îşi reaminti cuvintele testamentului, pe care îl ştia pe di-
nafară: "În ungherul cel mai îndepărtat al celei de a doua deschizături..."
Dantès pătrunsese numai în prima grotă; trebuia să caute acum in-
trarea celei de a doua.
Dantès se orientă: a doua grotă se afunda, desigur, în interiorul insu-
lei; examină muchiile pietrelor şi izbi într-unul din pereţii care i se păru
că e acela al deschizăturii, mascată, desigur, pentru mai multă
siguranţă.
Sapa răsună o clipă scoţând din stâncă un sunet mat, a cărui tărie
îmbrobonă de sudoare fruntea lui Dantès; în sfârşit, minerului stăruitor i
se păru că o porţiune din peretele de granit răspundea cu un ecou mai
surd şi mai profund apelului; îşi apropie privirea arzătoare de perete şi
re-cunoscu, cu simţul încarceratului, ceea ce altul poate n-ar fi
recunoscut: că acolo e o deschizătură.
Totuşi, pentru a nu face o treabă inutilă, Dantès, care ca şi Cezar
Borgia studiase valoarea timpului, iscodi ceilalţi pereţi cu sapa, cercetă
solul cu patul puştii, desfăcu nisipul în locurile suspecte şi, negăsind
nimic, nerecunoscând nimic, reveni la porţiunea de perete care scotea
sunetul mângâietor.
Izbi din nou, cu mai multă putere.
Văzu atunci ceva ciudat: că, sub loviturile instrumentului, un fel de
tencuială, asemănătoare aceleia aplicată pe pereţi pentru zugrăvirea
frescelor, se ridica şi cădea ca nişte solzi, dezvăluind o piatră alburie şi
moale cum sunt pietrele obişnuite de construcţie. Deschizătura stâncii
fusese astupată cu pietre de altă natură, apoi peste pietre fusese întins
stratul de tencuială; pe urmă, pe tencuială, au fost imitate culoarea şi
cristalinul granitului.
Dantès izbi atunci cu capătul ascuţit al sapei care intră puţin în
peretele-uşă.
Însemna că aici trebuie să caute.
Printr-un mister ciudat al întocmirii omeneşti, cu cât dovezile că
Faria nu se înşelase îl asigurau pe Dantès prin îngrămădirea lor, cu atât
inima lui şovăielnică se lăsa stăpânită de îndoială şi, aproape, de
descurajare: experienţa nouă, care ar fi trebuit să-i dea o forţă nouă, îi
slei şi forţa pe care o mai avea: sapa coborî, lunecând aproape din
mâinile lui; o puse pe pământ, îşi şterse fruntea şi urcă spre lumină sub
pretextul că vrea să vadă dacă nu îl spionează cineva, dar, în realitate,
pentru că avea nevoie de aer, pentru că simţea că e gata să leşine.
Insula era pustie, iar soarele în asfinţit părea c-o acoperă cu ochiul
lui de foc; departe, bărci mici de pescari îşi desfăceau aripile pe marea
albastră ca safirul.
Dantès nu mâncase încă nimic: dar mâncarea ar fi ţinut prea mult
într-un astfel de moment; trase o înghiţitură de rom şi se înapoie în
grotă, cu inima întărită.
Sapa care i se păruse aşa de grea, devenise acum uşoară; o ridică
de parcă ar fi fost un fulg şi se apucă din nou, viguros de lucru.
Constată, după câteva lovituri, că pietrele nu erau zidite, ci puse nu-
mai unele peste altele şi acoperite cu tencuiala despre care am pomenit;
vârî într-una din crăpături vârful sapei, apăsă pe coadă şi văzu cu
bucurie că piatra cade la picioarele sale.
Din momentul acela Dantès nu mai avu decât să tragă fiecare piatră
cu colţul de fier al sapei, şi fiecare piatră căzu alături de cea dintâi.
Dantès ar fi putut să intre de la prima deschizătură; întârziind însă
cu câteva clipe, însemna că amâna certitudinea, agăţându-se de
speranţă.
În sfârşit, după o nouă ezitare de-o clipă, Dantès trecu din prima
grotă în a doua.
A doua grotă era mai scundă, mai întunecoasă şi mai înfricoşătoare
decât întâia; aerul, care nu pătrundea aici decât prin deschizătura făcută
în momentul acela, avea mirosul viciat, pe care Dantès se mirase că nu
l-a găsit în prima.
Dantès lăsă aerului de afară timpul să învioreze atmosfera moartă şi
intră.
La stânga deschizăturii era un unghi profund şi întunecos.
Dar am spus că, pentru ochiul lui Dantès, întunericul nu exista.
Iscodi cu privirile a doua grotă: era goală ca şi întâia.
Comoara, dacă exista, fusese îngropată în ungherul întunecos.
Ora încordării sosise; Dantès care se afla între bucuria supremă şi
deznădejdea supremă, nu mai avea de făcut altceva decât să sape două
picioare de pământ.
Înaintă spre ungher şi, cuprins parcă de o hotărâre subită, atacă
solul cu îndrăzneală.
După a cincea sau a şasea lovitură de sapă, fierul răsună pe fier.
Nicicând un tocsin funebru, nicicând un glas înfiorat nu produse un
atare efect asupra celui care îl auzi.
Cercetă alături de locul unde mai cercetase şi întâlni aceeaşi
rezistenţă, dar nu acelaşi sunet.
— E un cufăr de lemn încercuit cu fier, îşi spuse el.
În momentul acela o umbră fugară trecu, acoperind lumina.
Dantès dădu drumul sapei, apucă puşca, ieşi prin deschizătură şi se
năpusti spre lumină.
O capră sălbatică sărise pe deasupra primei intrări a grotei şi rodea
iarba la câţiva paşi.
Prilejul de a-şi asigura cina era bun, dar Dantès se temea ca nu cum-
va detunătura puştii să atragă pe cineva.
Chibzui un moment, reteză un arbore cu răşină, îl aprinse la focul
încă fumegând unde contrabandiştii îşi fripseseră dejunul şi se înapoie cu torţa.
Nu voia să piardă nici un amănunt din cele ce va vedea.
Apropie torţa de gaura informă, neterminată şi văzu că nu se
înşelase: loviturile lui izbiră rând pe rând în fier şi în lemn.
Înfipse torţa în pământ şi se apucă iarăşi de lucru.
Cât ai clipi, un loc de trei picioare lungime pe două lăţime fu săpat,
şi Dantès putu să recunoască atunci un cufăr de stejar, încercuit cu fier
cizelat. În mijlocul capacului scânteiau, pe o placă de argint pe care
pământul n-o putuse vătăma, armele familiei Spada, adică o spadă
înfiptă într-o pajură ovală, aşa cum sunt pajurele italiene, având
deasupra o pălărie de cardinal.
Dantès le recunoscu uşor: abatele Faria i le desenase de atâtea ori.
Nu mai încăpea îndoială: comoara era aici. Nu fuseseră luate atâtea
măsuri de prevedere pentru a se pune în locul acesta un cufăr gol!
Cât ai clipi, pământul din jurul cufărului fu scos şi Dantès văzu apă-
rând, rând pe rând, broasca de la mijloc între două balamale şi mânerele
pereţilor laterali; totul era cizelat aşa cum se cizela pe vremea aceea
când arta făcea ca metalele cele mai de rând să devină preţioase.
Dantès luă cufărul de mânere şi încercă să-l salte: cu neputinţă.
Dantès încercă să-l deschidă: broasca şi balamalele erau închise;
credincioşii paznici nu vroiau parcă să-şi dea comoara.
Dantès introduse partea tăioasă a sapei între capac şi cufăr, apăsă
pe coada sapei şi capacul, după ce scrâşni, sări din loc. O deschizătură
largă făcu inutile fierăriile care căzură la rându-le, strângând încă în
unghiile lor scândurile vătămate; cufărul fu deschis.
O febră ameţitoare puse stăpânire pe Dantès; luă puşca, o încărcă şi
o aşeză alături. Închise mai întâi ochii, aşa cum fac copiii pentru a zări, în
noaptea scânteietoare a imaginaţiei lor, stele mai multe decât pot
număra pe un cer luminat încă, pe urmă îi deschise şi rămase
înmărmurit.
Trei despărţituri scindau cufărul.
În primul scânteiau taleri de aur cu reflexe roşiatice.
În a doua, lingouri nestrunjite, aşezate în ordine, dar care nu aveau
decât greutatea şi valoarea aurului.
În sfârşit, în a treia, pe jumătate plină, Edmond vântură cu mâna
diamantele, rubinele, perlele care — cascadă strălucitoare — scoteau,
căzând unele peste altele, zgomotul grindinei în ferestre.
După ce atinse, pipăi, după ce îşi înfundă mâinile înfiorate în aur şi
în nestemate, Edmond se ridică şi porni prin caverne cu exaltarea
tremurândă a omului gata să-şi piardă mintea. Sări pe o stâncă, de unde
putea să descopere marea, şi nu zări nimic. Era singur, absolut singur, cu
bogăţiile-i incalculabile, extraordinare, fabuloase, care îi aparţineau: dar
visa, ori era treaz?
Avea un vis fugar sau strângea în braţe o realitate?
Simţea nevoia să-şi revadă aurul şi totuşi îşi dădea seama că, în mo-
mentul acesta, nu ar avea tăria să suporte vederea lui. Îşi puse o clipă
mâinile pe creştetul capului, ca pentru a împiedica judecata să fugă;
apoi se năpusti prin insulă, fără să urmeze un drum, căci nu sunt
drumuri în insula Monte-Cristo, ci o anume linie, izgonind caprele sălbatice şi înfricoşând păsările mării cu strigătele şi cu gesticulările
sale. Pe urmă reveni pe un drum ocolit, îndoindu-se încă, năpustindu-se
din prima grotă în a doua şi regăsindu-se în faţa minei de aur şi
diamante.
De dala aceasta, căzu în genunchi, apăsându-şi cu mâinile
convulsive inima zvâcnitoare şi murmurând o rugăciune, pe care numai
Dumnezeu o putea înţelege.
Se simţi în curând mai calm şi mai fericit, căci abia din ceasul
acesta începea să creadă în fericirea sa.
Se apucă atunci să-şi calculeze averea: erau o mie de lingouri de
aur a câte două sau trei livre fiecare; făcu apoi un teanc de douăzeci şi
cinci de mii de taleri aur, putând să valoreze fiecare optzeci de franci în
moneda noastră actuală, având toţi efigia papei Alexandru al VI-lea şi a
precede sorilor lui, şi constată că despărţitura nu era decât pe jumătate
golită; măsură, în sfârşit, de zece ori capacitatea ambelor sale mâini în
perle, pietrării, diamante, dintre care multe montate de cei mai buni
bijutieri ai epocii, prezentau o valoare de execuţie remarcabilă, chiar
alături de valoarea lor intrinsecă.
Dantès văzu că lumina scade şi că se stinge puţin câte puţin; se
temu să nu fie surprins în cavernă şi ieşi cu puşca în mână. O bucată de
pesmet şi câteva înghiţituri de vin formară cina sa. Aşeză apoi piatra la
loc, se culcă deasupra şi dormi numai câteva ceasuri, acoperind intrarea
grotei cu trupul său.
Noaptea aceasta a fost, în acelaşi timp, una din acele nopţi
delicioase şi cumplite, pe care omul cu fulgerătoare emoţii le mai trăise
de două sau trei ori până atunci.