Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XXIX - CASA MORREL

Cel ce ar fi părăsit Marsilia cu câţiva ani înainte, cunoscând
interiorul casei Morrel, şi s-ar fi înapoiat în epoca la care am ajuns noi, ar
fi găsit aici o mare schimbare.
În locul atmosferei de viaţă, de bunăstare şi de fericire care se des-
prinde, pentru a spune astfel, dintr-o casă pe cale de prosperitate; în
locul feţelor voioase, care se arătau dinapoia perdelelor de la ferestre,
ale funcţionarilor grăbiţi ce străbat coridoarele c-o pană pe după ureche; în locul curţii pline de baloturi, răsunând de strigătele şi râsetele
factorilor, ar fi găsit de la prima vedere ceva trist şi mort. În coridorul
pustiu şi în curtea goală, dintre numeroşii funcţionari care populau
altădată birourile, rămăseseră numai doi: unul, un tânăr de 23 sau 24 de
ani, anume Emmanuel Raymond, care era îndrăgostit de fiica domnului
Morrel şi astfel rămăsese în serviciul casei, deşi părinţii săi se trudiseră
să-l scoată; altul, un casier bătrân, chior, cu numele de Coclès, poreclă
dată de tinerii ce populau cândva stupul mare şi zgomotos, astăzi
aproape nelocuit, şi care îi înlocuise adevăratul nume într-o aşa măsură
încât, probabil, n-ar mai fi întors capul dacă acum l-ar fi chemat cineva
pe numele scris în acte.
Coclès rămăsese în serviciul domnului Morrel, iar în situaţia bunului
om se produsese o ciudată schimbare. Fusese înălţat totodată la gradul
de casier, şi coborât la rang de servitor.
Cu toate acestea, el rămăsese acelaşi Coclès, bun, răbdător,
devotat, dar inflexibil faţă de aritmetică, singurul punct în care ţinuse
piept lumii întregi, chiar domnului Morrel, necunoscând decât tabla lui
Pitagora, pe care o ştia ca pe degete, oricum ai fi întors-o şi în orice
greşeală ai fi încercat să-l bagi.
În mijlocul tristeţii generale ce năpădise casa Morrel, Coclès
rămăsese de altminteri singurul netulburat.
Să nu ne înşelăm însă în privinţa aceasta; calmul lui nu se datora
lipsei de afecţiune ci, dimpotrivă, unei convingeri nezdruncinate.
Asemeni şoarecilor care, se spune, părăsesc rând pe rând. un vas
condamnat dinainte de soartă să piară în mare, astfel în momentul când
ridică ancora nu mai rămâne nici unul pe bord — tot aşa, după cum am
spus, mulţimea de slujbaşi care trăiau de pe urma casei armatorului
părăsiseră, rând pe rând birourile şi magaziile; Coclès îi văzuse pe toţi
cum se îndepărtează, fără să se gândească măcar a-şi da seama de
cauza plecării lor; totul, precum am spus, se reducea pentru Coclès la o
chestiune de cifre şi, de douăzeci de ani de când se afla în serviciul casei
Morrel, el văzuse întotdeauna că plăţile se opreau la birourile deschise în
chip aşa de regulat încât nu admitea că regularitatea aceasta se poate
opri şi că plăţile se pot suspenda, aşa cum un morar, ce posedă o moară
alimentată cu apa unui râu bogat, nu admite că râul poate să nu mai
curgă. Într-adevăr, până atunci nimic nu ştirbise convingerea lui Coclès.
Plăţile de la sfârşitul de lună se efectuaseră cu o punctualitate riguroasă.
Coclès descoperise o greşeală de 70 de centime, săvârşită de domnul
Morrel în dauna sa, iar în aceeaşi zi adusese cele şaptezeci de centime
excedent domnului Morrel care, cu un zâmbet melancolic, le luase şi le
trântise într-un sertar aproape gol, spunând:
— Bine, Coclès, dumneata eşti perla casierilor.
Şi Coclès se retrăsese, nespus de mulţumit; căci un elogiu al domnu-
lui Morrel, perla oamenilor cumsecade din Marsilia, îl măgulea pe Coclès
mai mult decât o gratificaţie de cincizeci de taleri.
Dar, de la încheierea aceasta de lună, îndeplinită în chip aşa de
victorios, domnul Morrel trăise ceasuri crude; pentru a face faţă situaţiei,
îşi adunase toate mijloacele şi, temându-se să nu se răspândească
zvonul dificultăţilor sale când va fi văzut că recurge la măsuri extreme, întreprinsese o călătorie la bâlciul din Beaucaire, pentru a vinde câteva
bijuterii ale nevestei şi copilei sale, precum şi o parte din argintărie.
Graţie acestui sacrificiu, lucrurile se desfăşuraseră şi de data aceasta
spre cinstea casei Morrel; dar casa rămăsese complet goală. Creditul,
înfricoşat de zvonul care circula, se retrăsese cu egoismul său obişnuit;
iar pentru a face faţă celor 100 de mii de franci ce trebuiau rambursaţi la
15 ale lunii prezente domnului de Boville, precum şi celorlalţi o sută de
mii de franci care aveau scadenţa la 15 ale lunii viitoare, domnul Morrel
nu mai nădăjduia decât în reîntoarcerea "Faraonului", a cărui plecare îi
fusese anunţată de un vas ce ridicase ancora o dată cu el şi care
ajunsese la destinaţie.
Dar vasul acesta, venind, ca şi "Faraon", din Calcutta, sosise de
cincisprezece zile, pe când, cu privire la "Faraon", nu avea nici o veste.
În această stare a lucrurilor, se înfăţişă domnului Morrel, a doua zi
după ce încheiase cu domnul de Boville importanta afacere pe care am
descris-o, trimisul casei Thomson şi French din Roma.
Îl primi Emmanuel. Tânărul, pe care fiecare figură nouă îl înspăimân-
ta, căci o figură nouă anunţa un nou creditor care, în neliniştea sa, venea
să-l cerceteze pe şeful casei, tânărul vru să-i cruţe patronului neplăcerea
acestei vizite: îl iscodi pe noul venit; dar noul venit declară că nu avea
ce-i spune domnului Emmanuel şi că vroia să vorbească domnului Morrel
în persoană. Emmanuel îl chemă, oftând, pe Coclès. Coclès veni, şi
tânărul îi porunci să-l conducă pe străin la domnul Morrel.
Coclès o luă înainte, urmat de străin.
Pe scară întâlniră o fată frumoasă, între 16-17 ani, care îl privi pe
străin cu nelinişte.
Coclès nu observă expresia de pe chipul ei care, totuşi, păru că n-a
scăpat străinului.
— Domnul Morrel este în cabinetul domniei sale, nu-i aşa, domnişoa-
ră Julie? întrebă casierul.
— Da, cel puţin aşa cred, glăsui fata ezitând; vezi mai întâi, Coclès,
dacă tata este în birou şi anunţă-l pe domnul.
— Ar fi inutil să mă anunţe, domnişoară, răspunse englezul. Domnul
Morrel nu îmi cunoaşte numele. Omul n-are decât să spună că eu sunt
funcţionarul domnilor Thomson şi French din Roma, cu care casa părinte-
lui dumneavoastră este în legături.
Fata păli şi continuă să coboare, în timp ce Coclès cu străinul conti-
nuau să urce.
Ea intră în biroul lui Emmanuel, iar Coclès, cu ajutorul unei chei pe
care o avea la el, şi care îi anunţa patronului intrările speciale, deschise
o uşă tăiată în unghiul spalierului de la etajul al II-lea, îl introduse pe
străin într-o anticameră, mai deschise o uşă pe care o închise după el, şi,
după ce îl lăsă un minut singur pe trimisul casei Thomson şi French,
reapăru, făcându-i semn că poate să intre.
Englezul intră, îl găsi pe domnul Morrel la o masă, studiind coloanele
înspăimântătoare ale registrelor în care era trecut pasivul.
Văzându-l pe străin, domnul Morrel închise registrul, se ridică şi oferi
un scaun; apoi, după ce văzu că străinul a luat loc, se aşeză şi el.
Patrusprezece ani îl schimbaseră mult pe vrednicul negustor, care, la vârsta de treizeci şi şase de ani la începutul acestei povestiri, era
acum în pragul vârstei de cincizeci; părul îi albise, fruntea i se brăzdase
de griji; în sfârşit, privirea sa, altădată aşa de fermă şi hotărâtă, devenise
vagă, neho-tărâtă, părând că se teme să nu fie silită a se opri asupra
unei idei sau asupra unui om.
Englezul se uită la el cu un sentiment de curiozitate şi interes.
— Domnule, spuse Morrel, a cărui stânjenire părea sporită de exami-
narea străinului, aţi dorit să-mi vorbiţi?
— Da, domnule. Ştiţi din partea cui vin, nu-i aşa?
— Din partea casei Thomson şi French, aşa cel puţin mi-a spus
casierul.
— V-a spus adevărul, domnule. Casa Thomson şi French avea în cur-
sul acestei luni şi al lunii viitoare, trei sau patru sute de mii de franci de
plătit în Franţa şi, cunoscând riguroasa dumneavoastră exactitudine, a
strâns toate hârtiile pe care le-a putut găsi, purtând semnătura aceasta,
şi m-a însărcinat ca, pe măsură ce hârtiile ajung la scadenţă, să le
încasez şi să dau întrebuinţare fondurilor.
Morrel scoase un oftat adânc şi îşi trecu mâna peste fruntea
acoperită de sudoare.
— Aşadar, domnule, întrebă Morrel, aveţi poliţe iscălite de mine?
— Da, domnule, pentru o sumă destul de însemnată.
— Pentru ce sumă? întrebă Morrel cu o voce pe care căuta 5-0 facă
liniştită.
— Poftiţi, mai întâi — spuse englezul, scoţând un teanc din buzunar
— poftiţi un transfer de două sute de mii de franci făcut casei noastre de
domnul Boville, inspectorul închisorilor. Recunoaşteţi că datoraţi suma
aceasta domnului de Boville?
— Da, domnule, un plasament pe care l-a făcut la mine acum
aproape cinci ani, cu patru jumătate la sută.
— Şi pe care trebuie să-l rambursaţi...
— Jumătate la cincisprezece ale lunii acesteia, jumătate la cincispre-
zece ale lunii viitoare.
— Exact. Poftiţi apoi 32.500 franci: poliţe semnate de
dumneavoastră şi trecute la ordinul nostru, de către terţe persoane.
— Le recunosc, spuse Morrel, a cărui figură era îmbujorată de ruşine
la gândul că, pentru întâia oară în viaţa sa, nu va putea, probabil, să-şi
onoreze semnătura; asta e totul?
— Nu, domnule, mai am pentru sfârşitul lunii viitoare valorile
acestea pe care ni le-au trecut casa Pascal şi casa Wild şi Turner din
Marsilia, cam 55.000 de franci: în total 287.500 franci.
Nu se poate descrie suferinţa pe care nefericitul Morrel o încerca în
timpul acestei enumerări.
— 287,500 franci! repetă el maşinal.
— Da, domnule, răspunse englezul. Nu vă voi ascunde însă,
continuă el după un moment de tăcere, că, recunoscându-se totuşi
corectitudinea dumneavoastră ireproşabilă până în prezent, circulă în
Marsilia zvonul că nu sunteţi în stare a face faţă îndatoririlor.
Morrel se îngălbeni groaznic în faţa acestei ieşiri aproape brutale.
— Domnule, spuse el, până în prezent — şi sunt mai bine de douăzeci şi patru de ani de când am primit casa din mâinile părintelui
meu, care şi el o administrase treizeci şi cinci de ani — până în prezent,
nici o hârtie semnată Morrel şi fiul nu a fost prezentată la casă fără a fi
plătită.
— Da, ştiu, răspunse englezul, dar vorbiţi-mi sincer, ca între oameni
de onoare. Domnule, veţi plăti poliţele acestea cu aceeaşi exactitate?
Morrel tresări şi-l privi cu mai multă siguranţă decât până atunci pe
cel care îi vorbea astfel.
— Întrebărilor puse cu sinceritatea aceasta, spuse el, trebuie să li se
dea un răspuns sincer. Da, domnule, voi plăti dacă, precum nădăjduiesc,
vasul meu soseşte cu bine, căci sosirea lui îmi va reda creditul pe care
accidentele repetate, a căror victimă am fost, mi l-au răpit; dacă însă,
din nenorocire, "Faraonul", ultima resursă pe care contez, nu vine...
Lacrimile urcară în ochii bietului armator.
— Ei, bine, întrebă interlocutorul său, dacă această ultimă resursă
nu vine?
— Atunci, continuă Morrel, mi-e greu să spun... dar, deprinzându-mă
cu nenorocirea, trebuie să mă deprind şi cu ruşinea... atunci cred că voi
fi nevoit să suspend plăţile.
— Nu aveţi prieteni care să vă poată ajuta în împrejurarea de faţă?
Morrel zâmbi cu tristeţe.
— În afaceri, domnule, spuse el, ştiţi bine că nu există prieteni, că
nu există decât parteneri.
— Într-adevăr, murmură englezul. Aşadar, nu mai aveţi decât o spe-
ranţă?
— Una singură.
— Ultima?
— Ultima.
— Prin urmare, dacă speranţa aceasta se spulberă...
— Sunt pierdut, domnule, pierdut cu totul.
— Când veneam la dumneavoastră, intra în port un vas.
— Ştiu, domnule. Un tânăr care a rămas devotat ghinionului meu, îşi
petrece o parte din timp pe o terasă deasupra casei, în speranţa că îmi
va anunţa cel dintâi o veste bună. Am aflat de la el despre sosirea navei.
— Şi nu e a dumneavoastră?
— Nu, e o navă din Bordeaux, "Gironda"; vine şi ea din Indii, dar nu
e a mea.
— Poate că a avut cunoştinţă despre "Faraon" şi va aduce vreo ştire.
— Să vă spun, domnule: mă tem aproape tot atâta de a afla veşti cu
privire la vasul meu, ca şi de a rămâne în nesiguranţă. Nesiguranţa e
însă o nădejde.
Domnul Morrel adăugă apoi cu glas înăbuşit:
— Întârzierea nu este firească; "Faraonul" a plecat din Calcutta la 5
februarie: ar trebui să fie aici de mai bine de o lună.
— Ce-i asta? întrebă englezul ciulind urechea. Ce poate să fie
zgomotul acesta?
— Doamne, ce o mai fi? exclamă Morrel îngălbenindu-se.
Într-adevăr, pe scară se iscase o gălăgie mare, se auzeau tropăituri,
se auzi chiar un strigăt de durere.
Morrel se ridică să deschidă uşa, dar forţele îl părăsiră şi recăzu în
jilţ.
Ambii bărbaţi rămaseră unul în faţa celuilalt, Morrel tremurând din
toate mădularele, străinul privindu-l cu o expresie de adâncă milă.
Zgomotul încetase, dar Morrel părea că aşteaptă ceva; zgomotul avea o
cauză şi trebuia să aibă o urmare.
Străinului i se păru că urcă cineva tiptil scara şi că paşii, care erau ai
mai multor persoane, se opresc pe spalier.
O cheie fu vârâtă în broasca primei uşi şi uşa scârţâi în ţâţâni.
— Numai două persoane au cheile acestei uşi, murmură Morrel; Coc-
lès şi Julie.
A doua uşă se deschise în aceeaşi clipă şi fata apăru, palidă, cu
obrajii scăldaţi în lacrimi.
Morrel se ridică tremurând şi se sprijini de braţul jilţului, căci n-ar fi
putut să rămână în picioare. Glasul vroia să întrebe, dar el nu mai avea
glas.
— Tată, spuse fata împreunându-şi mâinile, iart-o pe copila ta că e
aducătoarea unei veşti rele.
Morrel se îngălbeni groaznic; Julie se aruncă în braţele lui.
— Tată, tată, glăsui ea, curaj!
— Aşadar "Faraonul" a pierit? întrebă Morrel cu voce sugrumată.
Fata nu răspunse, dar făcu un semn afirmativ din cap, sprijinită la
pieptul părintelui ei.
— Şi echipajul? întrebă Morrel.
— E salvat, spuse fata, salvat de vasul din Bordeaux, care a intrat în
port.
Morrel ridică mâinile la cer, cu o expresie de resemnare şi de recu-
noş-tinţă sublimă.
— Doamne, îţi mulţumesc! spuse Morrel, cel puţin nu mă loveşti de-
cât pe mine.
Oricât de flegmatic era englezul, o lacrimă îi umezi pleoapa.
— Intraţi, spuse Morrel, intraţi, căci îmi închipui că sunteţi toţi la
uşă.
Într-adevăr, abia rostise aceste cuvinte, şi doamna Morrel intră plâ-
ngând; Emmanuel o urma; în fund, în anticameră, se vedeau şapte sau
opt marinari cu figuri aspre, pe jumătate goi. La vederea oamenilor,
englezul tresări; făcu un pas ca pentru a merge spre ei, dar se stăpâni şi
se retrase în ungherul cel mai întunecos şi mai îndepărtat al cabinetului.
Doamna Morrel se aşeză în jilţ, luând o mână a soţului ei într-ale sa-
le, în timp ce Julie rămase rezemată de pieptul părintelui. Emmanuel se
oprise la jumătatea camerei, părând că serveşte de legătură între grupul
familiei Morrel şi marinarii care stăteau la uşă.
— Cum s-a întâmplat? întrebă Morrel.
— Apropie-te Penelon, spuse tânărul, şi povesteşte întâmplarea.
Un matelot bătrân, bronzat de soarele ecuatorului, înaintă învârtind
în mâini resturile unei pălării.
— Bună ziua, domnule Morrel, glăsui el, ca şi cum ar fi părăsit Mar-
silia în ajun şi ar fi sosit din Aix sau Toulon.
— Bună ziua, prietene, spuse armatorul, neputându-se împiedica de a zâmbi printre lacrimi; dar unde-i căpitanul?
— Cit priveşte pe căpitan, domnule Morrel, a rămas bolnav la Palma;
dar, cu voia lui Dumnezeu, n-o să fie nimic şi o să-l vedeţi venind peste
câteva zile, tot aşa de teafăr ca dumneavoastră şi ca mine.
— Bine... acum vorbeşte, Penelon, spuse domnul Morrel.
Penelon îşi trecu bucata de tutun, pe care o morfolea în gură, dintr-o
parte în alta, puse mâna la gură, se întoarse, zvârli în anticameră un
scuipat negricios, întinse piciorul şi, bălăbănindu-se de pe un picior pe
altul, începu:
— Domnule Morrel, spuse el, ne aflam cam între capul Blanc şi capul
Boyader, mergând cu briză zdravănă spre sud-sud-vest, după ce ne
trudisem timp de opt zile de calm, când căpitanul Gaumard se apropie
de mine — trebuie să vă spun, eram la cârmă — şi îmi zice: "Tată
Penelon, ce gândeşti de norii ăştia care se ridică la orizont?"
Tocmai mă uitam şi eu la ei în momentul acela.
"Ce să gândesc, domnule căpitan? Mă gândesc că urcă parcă mai
iute decât au dreptul şi că sunt mai negri decât se cuvine unor nori care
n-ar avea gânduri rele."
"Asta e şi părerea mea, zice căpitanul, şi mă duc să-mi iau toate
măsurile. Avem prea multe pânze pentru vântul care se va stârni curând.
Hei, strângeţi pânzele!"
Era şi timpul; ordinul nu se executase încă şi vântul era pe urma
noastră.
"Bun, zice căpitanul, avem încă prea multe pânze, strângeţi pânza
cea mare!"
Peste cinci minute, pânza cea mare era înfăşurată.
"Ei, tată Penelon, îmi zice căpitanul, ce ai de tot moţăi din cap?"
"În locul dumneavoastră cu n-aş rămâne pe aceeaşi direcţie."
"Cred că ai dreptate, bătrâne, zise el, o să avem o răbufnire
straşnică de vânt."
"O, domnule căpitan, îi răspund eu, ne aşteaptă o furtună năpras-
nică."
Vântul se vedea venind aşa cum vezi venind pulberea la Montredon,
noroc că avea de-a face cu un om care îl cunoştea.
"Să se facă două ochiuri la catarge! strigă căpitanul."
— Atâta nu era de-ajuns pentru locurile acelea, spuse englezul.
Glasul hotărât, sonor şi neaşteptat, făcu pe toţi cei de faţă să
tresară. Penelon duse mâna la ochi şi-l privi pe cel care contrazicea cu
atâta putere manevra căpitanului.
— Am făcut mai mult decât atât, domnule, glăsui bătrânul marinar
cu oarecare respect, căci am strâns brigantina şi am căutat s-o luăm
înaintea furtunii.
— Vasul era prea vechi ca să suporte manevra, spuse englezul.
— Întocmai. Asta ne-a şi pierdut. După douăsprezece ceasuri de
zgâlţâire, a pătruns apa. "Penelon, îmi zice căpitanul, cred că ne
scufundăm, bătrâne; dă-mi mie cârma şi coboară în cală."
Îi dau cârma, cobor; apa era de trei picioare. Urc, strigând: "La pom-
pe! la pompe!" Da, dar era prea târziu. Lumea se apucă de treabă; cred
însă că, cu cât scoteam, cu atâta intra mai mult.
Ei, dacă e vorba să ne scufundăm — am zis după patru ceasuri de
muncă, să ne scufundăm: omul nu moare decât o dată.
"Ăsta e exemplul pe care îl dai tu, bătrâne Penelon? zise căpitanul;
ei bine, aşteaptă."
Se duse şi luă o pereche de pistoale din cabina sa.
"Celui dintâi care părăseşte pompa, spuse el, îi zbor creierii!"
— Foarte bine! spuse englezul.
— Nimic nu dă mai mult curaj decât chibzuinţă, continuă marinarul,
mai cu seamă că între timp vremea se luminase şi vântul încetase, nu e
însă mai puţin adevărat că apa urca mereu; nu mult, dar urca. Două
degete pe ceas, vedeţi dumneavoastră, nu înseamnă mare lucru; dar, în
douăsprezece ceasuri, ele fac douăzeci şi patru de degete, şi douăzeci şi
patru de degete fac două picioare. Două picioare şi cu trei pe care le
aveam dinainte, fac cinci. Iar când un vas are cinci picioare de apă în
burtă, înseamnă că e bolnav de dropică.
"Haide, zise căpitanul, ajunge; domnul Morrel n-o să aibă nimic de
spus; am făcut ce am putut ca să salvăm vasul; să căutăm cum să
salvăm oamenii. La şalupă, copii, şi cât mai repede..."
Ascultaţi, domnule Morrel, continuă Penelon, nouă ne era tare drag
"Faraonul", dar oricât de mult îşi iubeşte marinarul vasul, el îşi iubeşte şi
mai mult pielea. De aceea, n-am aşteptat să ni se spună de două ori;
între timp vasul se tânguia şi părea că ne spune: "Plecaţi, haide, plecaţi".
Şi bietul "Faraon" nu minţea; îl simţeam cum se scufundă sub picioarele
noastre. Cât ai clipi, şalupa se afla în mare şi noi toţi opt înăuntru.
Căpitanul a coborât cel din urmă, adică nu, nu a coborât, căci nu
vroia să părăsească vasul, aşa că l-am luat eu în braţe şi l-am aruncat
camarazilor, după care am sărit şi eu. Era şi timpul. În momentul când
am sărit, puntea a plesnit cu un zgomot de explozie.
După zece minute el s-a scufundat cu partea dinainte, apoi cu
partea de dinapoi, pe urmă a început să se învârtească în juru-i ca un
câine care vrea să-şi prindă coada. Şi pe urmă, bună seara, s-a sfârşit.
"Faraonul" murise.
Noi am rămas trei zile fără să bem şi fără să mâncăm; aşa că
vorbeam să tragem la sorţi, ca să ştim cine o să-i hrănească pe ceilalţi,
când zărirăm "Gironda"; i-am făcut semnale, ne-a văzut, s-a îndreptat
spre noi, ne-a trimis şalupa, ne-a salvat. Aşa s-au petrecut lucrurile,
domnule Morrel, pe cuvântul meu de cinste şi de marinar. Nu-i aşa,
fraţilor?
Un murmur general de aprobare arătă că povestitorul obţinuse
toate sufragiile prin adevărul fondului şi prin pitorescul detaliilor.
— Bine, prieteni, spuse domnul Morrel, sunteţi oameni de treabă şi
ştiam dinainte că, în nenorocirea care mă lovea, nu există alt vinovat
decât destinul meu. E voinţa lui Dumnezeu, şi nu vina oamenilor. Să
slăvim voinţa lui Dumnezeu. Cât vi se cuvine?
— Eh, să nu mai vorbim de asta, domnule Morrel.
— Dimpotrivă, să vorbim, spuse armatorul cu un zâmbet trist.
— Atunci ni se cuvine pe trei luni, glăsui Penelon.
— Coclès, plăteşte câte două sute de franci fiecăruia. În alte
împrejurări, prieteni, continuă Morrel, aş fi adăugat: dă fiecăruia şi câte două sute de franci gratificaţie, dar timpurile sunt grele, prieteni, iar
puţinii bani care îmi rămân nu-mi mai aparţin. Scuzaţi-mă şi să nu mă
iubiţi mai puţin pentru asta.
Penelon făcu o mină de înduioşare, se întoarse spre tovarăşii săi,
schimbă câteva cuvinte cu ei şi reveni.
— În privinţa asta, domnule Morrel, spuse el trecându-şi ghemotocul
de tutun în cealaltă parte a gurii şi zvârlind în anticameră un al doilea
scuipat care se duse să ţină tovărăşie primului, — în privinţa asta...
— În ce privinţă?
— A banilor...
— Ei, ce e?
— Domnule Morrel, tovarăşii zic că deocamdată le ajung câte
cincizeci de franci şi că pentru rest au să aştepte.
— Vă mulţumesc, prieteni, vă mulţumesc! exclamă domnul Morrel a-
dânc mişcat; sunteţi suflete generoase; dar luaţi banii, luaţi-i şi, dacă gă-
siţi un serviciu bun, angajaţi-vă. Sunteţi liberi.
Ultima parte a frazei produse un efect uluitor asupra vrednicilor ma-
rinari. Se priviră unii pe alţii, înfricoşaţi. Penelon, a cărui respiraţie se tă-
iase, fu cât pe-aci să înghită ghemotocul de tutun, noroc că dusese din
timp mâna la gâtlej.
— Cum, domnule Morrel, spuse el cu voce sugrumată, ne
concediaţi? Sunteţi, va să zică, nemulţumit de noi?
— Nu, copii, glăsui armatorul, nu, nu sunt nemulţumit de voi, dimpo-
trivă; nu vă concediez, dar ce vreţi? Nu mai am nici un vas, nu mai am
nevoie de marinari.
— Cum nu mai aveţi nici un vas? spuse Penelon. O să construiţi alte-
le, aşteptăm. Slavă domnului, ştim ce înseamnă nevoia.
— Nu mai am bani să construiesc vase, Penelon, spuse armatorul cu
un zâmbet trist; nu pot deci să primesc oferta voastră, oricât de binevoi-
toare ar fi.
— Atunci, dacă nu aveţi bani, nu trebuie să ne plătiţi; vom face cum
a făcut bietul "Faraon", vom trage pe dracu de coadă.
— Destul, destul, prieteni! spuse Morrel sugrumat de emoţie.
Plecaţi, vă rog. Ne vom regăsi în vremuri mai bune. Emmanuel, adăugă
armatorul, însoţeşte-i şi să ai grijă ca dorinţele mele să fie îndeplinite.
— Cel puţin o să ne revedem, domnule Morrel? întrebă Penelon.
— Da, prieteni, nădăjduiesc, cel puţin, duceţi-vă.
Şi făcu un semn lui Coclès, care porni înainte. Marinarii îl urmară pe
casier şi Emmanuel îi urmă pe marinari.
— Acum, spuse armatorul soţiei şi fiicei sale, lăsaţi-mă singur o
clipă; am de vorbit cu domnul.
Şi arătă din ochi pe mandatarul casei Thomson şi French, care rămă-
sese în picioare, nemişcat în ungherul său, cât timp durase scena la care
nu luase parte decât prin cele câteva cuvinte pe care le-am relatat.
Femeile îşi înălţară ochii asupra străinului pe care îl uitaseră complet şi
se retraseră; dar, retrăgându-se, fata zvârli spre om o privire sublimă de
implorare, căreia el îi răspunse printr-un zâmbet pe care un observator
rece s-ar fi mirat văzându-l că încolţeşte pe figura aceea de gheaţă.
Bărbaţii rămaseră singuri.
— Domnule, spuse Morrel, recăzând în jilţ, aţi văzut totul, aţi auzit
totul, aşa că nu mai am ce să vă comunic.
— Am văzut, domnule, spuse englezul, că vi s-a întâmplat o nouă
nenorocire, nemeritată ca şi cealaltă, şi lucrul m-a întărit în dorinţa de a
vă fi pe plac.
— O, domnule! spuse Morrel.
— Uite, continuă străinul. Eu sunt unul dintre principalii dumnea-
voastră creditori, nu-i aşa?
— Sunteţi cel puţin acela care posedă valorile cu cea mai scurtă
scadenţă.
— Doriţi un termen pentru a-mi plăti?
— Un termen ar putea să-mi salveze onoarea şi, ca atare, viaţa.
— Cât cereţi?
Morrel şovăi.
— Două luni, spuse el.
— Bine, spuse străinul, vă acord trei.
— Credeţi însă că firma Thomson şi French...
— Fiţi liniştit, domnule, iau asupra mea totul. Suntem azi în cinci iu-
nie.
— Da.
— Ei bine, schimbaţi-mi toate creanţele, pentru cinci septembrie; iar în ziua de cinci septembrie, la 11 dimineaţa (pendula arăta în momentul
acela exact orele 11) mă voi prezenta la dumneavoastră.
— Vă voi aştepta, domnule, spuse Morrel, şi veţi fi plătit; altminteri
voi fi mort.
Ultimele cuvinte fură pronunţate atât de încet, încât străinul nu putu
să le audă.
Creanţele fură schimbate, cele vechi fură rupte, iar bietul armator
văzu că are măcar trei luni înaintea sa pentru a-şi încorda sforţările.
Englezul primi mulţumirile lui cu calmul caracteristic naţiunii sale şi
se despărţi de Morrel care îl conduse, binecuvântându-l, până la uşă.
Pe scara o întâlni pe Julie. Fata se prefăcea că coboară, dar în
realitate îl aştepta.
— O, domnule! spuse ea împreunându-şi mâinile.
— Domnişoară, glăsui străinul, veţi primi într-o zi o scrisoare
semnată... Simbad Marinarul... vă rog să vă conformaţi întocmai celor
cuprinse în scrisoare, oricât de ciudate vi se vor părea.
— Da, domnule, răspunse Julie.
— Îmi făgăduiţi?
— Vă jur.
— Bine. Adio, domnişoară! Rămâneţi totdeauna o fată bună şi sfântă
cum sunteţi, şi nădăjduiesc că Dumnezeu vă va. răsplăti, dându-vi-l pe
Emmanuel ca soţ.
Julie scoase un mic strigăt, deveni roşie ca o cireaşă şi se ţinu de
rampă să nu cadă.
Străinul îşi continuă drumul făcându-i un semn de despărţire.
În curte îl întâlni pe Penelon, care ţinea în fiecare mână câte un fişic
de o sută de franci şi părea că nu se hotărăşte să-l ia.
— Vino încoace, prietene, îi spuse el; am să-ţi vorbesc.