Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XXV - NECUNOSCUTUL

Veni ziua. Dantès o aştepta de mult cu ochii deschişi. La primele ei
raze se sculă, se urcă, aşa cum făcuse în ajun, pe cea mai înaltă stâncă a
insulei, ca să exploreze împrejurimile; ca şi în ajun totul era pustiu.
Edmond coborî, ridică piatra, îşi umplu buzunarele cu nestemate, a-
şeză la loc cât putu mai bine scândurile, fierăriile cufărului, îl acoperi cu
pământ, bătători pământul, aruncă pe deasupra nisip, pentru ca locul
răscolit de curând să semene cu restul solului; ieşi din grotă, puse
lespedea cum fusese mai înainte, grămădi peste lespede pietrele de
diferite mărimi, introduse pământ în intervale, înfipse în intervale mirt şi
bălării, stropi noile plantaţii pentru ca ele să pară vechi, şterse urmele
paşilor săi din preajma locului şi aşteptă cu neastâmpăr întoarcerea
tovarăşilor. Nu mai era vorba acum să-şi treacă timpul privind aurul,
diamantele şi să rămână la Monte-Cristo ca un balaur ce păzeşte inutile
comori. Trebuia să se întoarcă acum în viaţă, printre oameni, şi să ia în
societate rangul, influenţa, puterea pe care le dă în lume bogăţia, —
prima şi cea mai mare dintre puterile de care creatura omenească poale
dispune.
Contrabandiştii reveniră în a şasea zi. Dantès recunoscu de departe forma şi mersul "Tinerei-Amelia". Se târî până în port ca Philoctet rănit,
iar când tovarăşii săi abordară, el le anunţă tânguindu-se, încă o
îmbunătăţire sensibilă; la rândul său ascultă istorisirea aventurierilor.
Este drept, izbutiseră; dar abia depuseseră încărcătura, că fuseseră
înştiinţaţi că un bric aflat în supraveghere, la Toulon, ieşise din port şi se
îndrepta spre ei. Fugiseră atunci ca fulgerul, regretând că Dantès, care
ştia să dea o viteză aşa de mare vasului, nu se afla cu dânşii, ca să-l
conducă.
Într-adevăr, zăriseră curând vasul urmăritor; dar, ajutaţi de noapte
şi ocolind capul Corsicei, scăpaseră.
Pe scurt, călătoria nu fusese rea; şi toţi, în special Jacopo, regretau
că Dantès lipsise pentru a avea partea sa la beneficii, parte care se urca la
50 de piaştri.
Edmond rămase nezdruncinat; nu zâmbi măcar, auzind înşirarea a-
vantajelor din care s-ar fi împărtăşit, puţind să părăsească insula; iar
pentru ca "Tânăra-Amelia" nu venise la Monte-Cristo decât pentru el, se
îmbarcă în seara aceea şi îşi urmă patronul la Livorno.
La Livorno se duse la un evreu şi vându cu câte cinci mii de franci,
patru din cele mai mici diamante ale sale, Evreul ar fi putut să se
informeze cum de avea un matelot atari obiecte; se feri însă, căci câştiga
câte o mie de franci la fiecare.
Cumpără a doua zi o barcă nou-nouţă, pe care o dădu lui Jacopo, a-
dăugând darului acesta o sută de piaştri, pentru ca omul să poată angaja
un echipaj; şi asta cu condiţia ca Jacopo să meargă la Marsilia să se inte-
reseze de un bătrân cu numele de Louis Dantès, care locuia în Allées des
Meilhan, precum şi de o fată care locuia în satul Catalani şi pe care o
chema Mercédès.
Acum i se păru lui Jacopo că visează: Edmond îi povesti că se făcuse
marinar dintr-o pornire nebunească, deoarece familia îi refuza banii
necesari existenţei, dar că, ajungând la Livorno, încasase moştenirea
unui unchi, care îl făcuse unicul său moştenitor. Educaţia superioară a lui
Dantès dădea povestirii o atare verosimilitate, încât Jacopo nu se îndoi o
clipă de adevărul spuselor fostului său tovarăş.
Pe de alta parte, pentru că angajamentul lui Edmond pe bordul
"Tinerei-Amelia" expirase, Dantès îşi luă rămas bun de la marinarul care
încercă la început să-l reţină, dar care, aflând ca şi Jacopo, de povestea
cu moştenirea, renunţă la speranţa de a înfrânge hotărârea fostului său
matelot.
A doua zi Jacopo se îndrepta spre Marsilia; urma să-l găsească pe
Edmond la Monte-Cristo.
În ziua aceea, Dantès plecă fără să spună unde merge,
despărţindu-se de echipajul "Tinerei-Amelia", acordându-i o splendidă
gratificaţie, şi de patron, cu făgăduiala că într-o zi sau alta îi va trimite
veşti.
Dantès se duse la Genova.
În momentul sosirii sale, se făcea proba unui mic yacht, comandat de
un englez, care, auzind că genovezii sunt cei mai buni constructori de pe
Mediterana, vroise să aibă un yacht construit la Genova. Englezul fixase
preţul la patruzeci de mii de franci: Dantès oferi şaizeci de mii, cu condiţia ca vasul să-i fie predat chiar în ziua aceea. Englezul plecase să
facă o plimbare prin Elveţia, aşteptând terminarea vasului. Urma să se
întoarcă peste trei săptămâni sau o lună; constructorul se gândi că avea
timpul să pună altul pe şantier. Dantès îl duse pe constructor la un evreu,
intră cu el în odaia din fund, şi evreul numără constructorului şaizeci de
mii de franci.
Constructorul se oferi să-i alcătuiască lui Dantès un echipaj; Dantès îi
mulţumi însă, spunând că era obişnuit să navigheze singur şi că singu-
rul lucru pe care îl dorea era să se execute în cabină, la căpătâiul patului,
un dulap secret în care să fie trei despărţituri, de asemeni secrete. Dădu
măsura compartimentelor, care fură executate a doua zi.
Peste două ceasuri, Dantès ieşea din portul Genovei, escortat de
privirile unei mulţimi de curioşi, care vroiau să-l vadă pe seniorul spaniol
obişnuit să navigheze singur.
Dantès se descurcă de minune, cu ajutorul cârmei, fără să aibă
nevoie s-o părăsească, impuse vasului toate mişcările voite; vasul părea
o făptură inteligentă, gata să se supună celui mai mic imbold, astfel că
Dantès recunoscu în gându-i că genovezii îşi meritau reputaţia de cei mai
buni constructori din lume.
Curioşii urmăriră micul vas din ochi, până ce îl pierdură din vedere,
şi atunci începură discuţii pentru a şti încotro merge; unii înclinară
pentru Corsica, alţii pentru insula Elba, unii se arătară gata să pună
rămăşag că merge în Spania, alţii susţinură că în Africa; nimănui nu-i
trecu însă prin minte insula Monte-Cristo.
Cu toate acestea Dantès mergea la Monte-Cristo.
Ajunse aici în amurgul zilei următoare; nava era excelentă şi parcur-
sese distanţa în treizeci şi cinci de ceasuri, Dantès recunoscuse perfect
forma coastei; şi, în loc să abordeze în portul obişnuit, aruncă ancora în
micul golf.
Insula era pustie; părea că nimeni nu s-a mai abătut pe aici de la
plecarea lui Dantès; se duse la comoară; totul era în starea în care o
lăsase.
A doua zi averea imensă era transportată pe bordul yachtului şi
închisă în cele trei compartimente ale dulapului secret.
Dantès aşteptă încă opt zile. Timp de opt zile el îşi purtă yachtul în
jurul insulei, studiindu-l, aşa cum un călăreţ studiază un cal: după trece-
rea acestui timp, el îi cunoştea toate calităţile şi defectele; Dantès îşi
făgădui să sporească unele şi să tămăduiască altele.
În a opta zi, Dantès văzu un vas mic îndreptându-se spre insulă cu
pânzele întinse şi recunoscu barca lui Jacopo; făcu un semnal căruia Ja-
copo îi răspunse, iar peste două ceasuri barca se afla lângă el.
La cele două întrebări puse de Edmond răspunsul era trist.
Bătrânul Dantès murise.
Mercédès dispăruse.
Edmond ascultă ambele veşti cu figura calmă; dar coborî îndată pe
uscat, interzicând să fie urmărit.
Reveni peste două ceasuri; doi oameni din barca lui Jacopo trecură
pe yacht să-l ajute şi el porunci să se dea direcţia spre Marsilia. Prevedea
moartea părintelui; dar ce devenise Mercédès?
Fără să-şi divulge taina, Edmond nu putea să dea instrucţiuni îndes-
tulătoare unui agent; de altminteri voia să-şi ia şi alte informaţii, pentru
care nu se putea încrede decât în sine. Oglinda îi arătase la Livorno că
nu riscă să fie recunoscut; de altminteri, avea acum la dispoziţie toate
mijloacele de a se deghiza. Într-o dimineaţă deci, urmat de mica barcă,
yachtul intră curajos în portul Marsiliei şi se opri exact acolo unde, în
seara de tristă amintire, fusese îmbarcat pentru castelul If.
Nu fără o anume înfiorare Dantès văzu venind spre el, cu barca, un
jandarm. Dar, cu stăpânirea perfectă pe care o dobândise, Dantès îi pre-
zentă un paşaport englez cumpărat la Livorno; şi, graţie acestui
document străin, mult mai respectat în Franţa decât un act al nostru, el
coborî fără dificultăţi pe uscat.
Prima fiinţă pe care Dantès o zări punând piciorul pe Cannebiera a
fost un matelot de pe "Faraon". Omul servise sub ordinele lui şi se găsea
aici ca pentru a-l asigura pe Dantès asupra schimbărilor petrecute cu
dânsul. Merse drept spre om şi îi puse mai multe întrebări, la care acesta
răspunse fără să dea de bănuit măcar, prin cuvinte sau prin înfăţişare, că
îşi reaminteşte să-l mai fi văzut cândva pe omul ce-i vorbea.
Dantès dădu matelotului o monedă în chip de mulţumire pentru lă-
muririle lui; în clipa următoare îl auzi pe om alergând după dânsul.
Dantès se întoarse.
— Mă iertaţi, domnule, glăsui matelotul, dar cu siguranţă că v-aţi în-
şelat; aţi crezut că îmi daţi o piesă de doi franci şi mi-aţi dat un napoleon
mare.
— Într-adevăr, prietene, m-am înşelat, spuse Dantès; dar pentru că
cinstea dumitale merită o răsplată, mai ia încă unul, pe care te rog să-l
primeşti, ca să bei în sănătatea mea cu camarazii dumitale.
Matelotul îl privi pe Edmond cu atâta uimire, încât nici nu se gândi
să-i mulţumească; şi îl privi cum se depărta spunând:
— E vreun nabab care vine din India.
Dantès îşi continuă drumul; fiecare pas pe care îl făcea îi copleşea
inima cu o emoţie nouă; toate amintirile copilăriei, amintiri neşterse, me-
reu prezente în cuget, se înălţau aici la fiecare colţ de piaţă, la fiecare
colţ de stradă, la fiecare piatră de răspântie. Ajungând la capătul străzii
Noailles şi zărind Allées de Meilhan, simţi că genunchii îi slăbesc şi fu cât
pe-aci să cadă sub roţile unei trăsuri.
Merse, în sfârşit, până la casa unde stătuse părintele său.
Florile dispăruseră din mansarda unde altădată mâna bătrânului le
împletea cu atâta grijă.
Se rezemă de un copac şi rămase câtva timp îngândurat, privind
ultimele etaje ale bietei căsuţe; înaintă, în sfârşit, spre poartă, trecu
pragul, întrebă dacă nu e vreo locuinţă liberă şi, cu toate că ocupată,
stărui aşa de mult să viziteze locuinţa de la al cincilea etaj, încât portarul
urcă şi ceru, ca din partea unui străin, persoanelor care ocupau
apartamentul, îngăduinţa de a vedea cele două încăperi. Persoanele care
ocupau mica locuinţă erau un tânăr şi o tânără femeie, căsătoriţi numai
de opt zile.
Văzându-i pe cei doi tineri, Dantès scoase un oftat adânc.
De altminteri, nimic nu-i mai reamintea lui Dantès apartamentul părintelui său; nu mai era acelaşi tapet; mobilele vechi, prietenele
copilăriei lui Edmond, prezente cu toate amănuntele lor în amintirea sa,
dispăruseră. Numai pereţii erau aceeaşi.
Dantès se îndreptă spre pat: ocupa acelaşi loc ca şi patul fostului
chiriaş; fără să vrea, ochii lui Edmond se umplură de lacrimi; de bună
seamă că, în locul acesta, se stinsese bătrânul pomenind numele fiului
său.
Tinerii îl priveau cu mirare pe bărbatul cu frunte severă, pe ai cărui
obraji curgeau două lacrimi mari, fără ca figura lui să se încrunte. Dar,
deoarece orice durere poartă cu ea sfinţenia ei, tinerii nu puseră
necunoscu-tului nici o întrebare; se retraseră doar mai în fund ca să-l
lase să plângă în voie, iar când el plecă, îl însoţiră, spunându-i că poate
să revină când va vrea şi că locuinţa lor săracă va fi totdeauna
primitoare cu el.
Trecând la etajul de jos, Edmond se opri în faţa altei uşi şi întrebă da-
că croitorul Caderousse locuieşte încă acolo. Dar portarul îi răspunse că
omul despre care pomenea făcuse treburi proaste şi că ţinea acum un
han mic pe şoseaua Belle-Garde-Beaucaire. Dantès coborî, întrebă de
adresa proprietarului casei din Allées de Meilhan, se duse la el, se dădu
drept lordul Wilmore (acestea erau numele şi titlul de pe paşaportul său)
şi cumpără căsuţa pentru suma de douăzeci şi cinci de mii de franci. Ea
nu valora nici cincisprezece mii. Dar Dantès ar fi plătit-o şi cu o jumătate
de milion dacă i-ar fi cerut.
În chiar ziua aceea tinerii de la etajul cinci fură înştiinţaţi de notarul
care făcuse contractul că noul proprietar le lasă libertatea să-şi aleagă
orice apartament din casă, fără să le sporească chiria, cu condiţia să-i
cedeze cele două camere ocupate de ei.
Ciudata întâmplare stârni comentarii timp de peste opt zile printre
locuitorii din Allées de Meilhan şi dădu loc la o sumedenie de presupuneri
dintre care nici una nu era exactă.
Dar ceea ce cu deosebire zăpăci toate minţile şi tulbură toate
spiritele, a fost că, în seara aceea, omul care fusese văzut intrând în
casa din Allées de Meilhan se plimbă prin micul sat Catalani şi intră într-o
căsuţă de pescari, unde rămase mai mult de un ceas, interesându-se de
câteva persoane care muriseră sau dispăruseră de mai bine de
cincisprezece sau şaispreze-ce ani.
A doua zi, oamenii la care intrase primiră în dar o barcă catalană ab-
solut nouă, înzestrată cu două năvoade şi cu o nadă.
Bieţii oameni ar fi vrut să-i mulţumească generosului iscoditor; dar,
plecând de la ei, l-au văzut dând câteva ordine unui marinar, urcând pe
cal şi ieşind din Marsilia prin poarta Aix.