Contele de Monte Cristo(VOL. I)

III - CATALANII

La o sută de paşi de locul unde cei doi prieteni, cu privirile în zare şicu urechea la pândă, gustau vinul scânteietor de Malaga, se înălţa dina-
poia unui dâmb sterp, bântuit de soare şi de mistral, satul Catalani.
Într-o zi, o colonie misterioasă porni din Spania şi se opri pe fâşia de
pământ unde locuieşte şi astăzi. Venea nu se ştie de unde, şi vorbea o
limbă necunoscută. Unul dintre conducători, care înţelegea provensala,
ceru comunei Marsilia să le dăruiască dâmbul sterp pe care, asemeni
navigatorilor antici, îşi construiră locuinţele. Cererea le fu acceptată, iar
după trei luni, în jurul celor douăsprezece sau cincisprezece bărci care-i
aduseseră pe pribegii mării, se ridicase un sat.
Construit bizar şi pitoresc, pe jumătate maur, pe jumătate spaniol,
satul pe care îl vedem astăzi este locuit de urmaşii acelor oameni, şi care
vorbesc limba părinţilor lor. După trei, patru veacuri, au rămas tot credin-
cioşii micului promontoriu asupra căruia se lăsaseră ca un stol de păsări
de mare, fără să se amestece câtuşi de puţin cu populaţia marsilieză,
căsătorindu-se între ei şi păstrând moravurile şi îmbrăcămintea patriei,
aşa cum i-au păstrat şi graiul.
Cititorii noştri sunt rugaţi să ne urmeze pe singura uliţă a micului sat
şi să intre cu noi într-una din casele cărora soarele le-a dat, pe dinafară,
culoarea frumoasă de frunză ruginie, specifică monumentelor mării, iar
pe dinăuntru un strat de spoială de culoare albă, care formează singura
podoabă a caselor spaniole.
O fată frumoasă cu păr negru ca tăciunele, cu ochi catifelaţi ca de
gazelă, stătea rezemată de un perete, frământând între degetele-i
subţiri, de un desen antic, o buruiană inocentă, ale cărei flori le smulgea
şi le arunca pe jos. Braţele goale până la cot, braţe bronzate, care
păreau modelate după acelea ale Venerei din Arles, erau înfiorate de un
neastâmpăr febril, şi fata izbea pământul cu piciorul mlădios arcuit,
astfel că se întrezărea forma pură, mândră şi cutezătoare a pulpei
strânsă într-un ciorap de bumbac roşu, cu dungi cenuşii şi albastre.
La trei paşi de ea, pe un scaun pe care-l legăna cu o mişcare
zvâcnită, sprijinindu-şi cotul de o mobilă veche, roasă, un flăcău între
douăzeci şi douăzeci şi doi de ani o privea cu un aer în care se citea
neliniştea şi ciuda; ochii lui întrebau, dar privirea dârză şi fixă a fetei îl
domina.
— Uite, Mercédès, spunea tânărul, vine Paştele şi e momentul să fa-
cem nunta. Răspunde.
— Fernand, ţi-am răspuns de o sută de ori, şi de bună seamă că eşti
duşmanul tău însuţi, dacă mă întrebi iarăşi.
— Ei bine, repetă, te implor, mai repetă o dată ca să pot crede. Spu-
ne-mi pentru a suta oară că refuzi dragostea mea pe care mama ta o
aprobă; fă-mă să înţeleg că te joci cu fericirea mea, că viaţa şi moartea
mea nu înseamnă pentru tine nimic. O, Doamne, Doamne, să visez zece
ani că voi fi soţul tău, Mercédès, şi să pierd nădejdea aceasta care era
singurul scop al vieţii.
— Eu, cel puţin, nu te-am încurajat niciodată în nădejdea asta, Fer-
nand, răspunse Mercédès, nu poţi să-mi reproşezi nici măcar o
cochetărie faţă de tine. Ţi-am spus întotdeauna: "Te iubesc ca pe un
frate, dar nu-mi cere altceva decât prietenia aceasta frăţească, deoarece
inima mea este a altuia". Nu ţi-am spus totdeauna aşa, Fernand?— Da, ştiu, Mercédès, răspunse tânărul; da, ţi-ai îngăduit faţă de mi-
ne meritul crud al sincerităţii; dar uiţi că printre catalani e o lege sfântă
de a se căsători între ei?
— Te înşeli, Fernand, nu e o lege; e un obicei, atâta tot; şi crede-mă,
nu invoca obiceiul ăsta în favoarea ta. Fernand, ai căzut la recrutare;
libertatea care ţi se lasă este o simplă îngăduinţă; dintr-un moment
într-altul poţi să fii chemat sub drapel. Când vei fi soldat, ce vei face cu
mine, o biată orfană, tristă, fără avere, cu o colibă aproape în ruină,
unde atârnă câteva plăşi tocite, jalnică moştenire lăsată de părintele
meu mamei mele şi de mama mea mie? Gândeşte-te, Fernand, că de un
an, de când ea a murit, eu trăiesc din mila oamenilor. Te prefaci uneori
că-ţi sunt de folos, şi asta pentru a avea dreptul să împarţi pescuitul cu
mine, iar eu primesc, Fernand, pentru că tu eşti fiul unui frate al
părintelui meu, pentru că am fost crescuţi împreună şi, mai mult decât
orice, pentru că te-aş mâhni, refuzându-te. Simt însă că peştele pe care
mă duc să-l vând, şi cu ai cărui bani cumpăr cânepa pe care o împletesc,
simt, Fernand, că este o pomană.
— Şi ce-are a face, Mercédès, dacă, aşa cum eşti tu, săracă şi
stingheră, îmi placi mai mult decât fiica celui mai mândru armator sau a
celui mai bogat bancher din Marsilia? Ce ne trebuie nouă? O femeie
cinstită şi o bună gospodină. Unde aş putea să găsesc ceva mai bun
decât eşti tu în ambele privinţe?
— Fernand, răspunse Mercédès, clătinând din cap, devii gospodină
rea şi nu poţi să garantezi că rămâi femeie cinstită atunci când iubeşti
pe altcineva decât pe soţul tău. Mulţumeşte-te cu prietenia mea căci, îţi
repet, e tot ce-ţi pot făgădui, şi eu nu făgăduiesc decât ceea ce sunt
sigură că pot să dau.
— Da, înţeleg, spuse Fernand; înduri cu linişte mizeria ta, dar ţi-e
teamă de a mea. Ei bine, Mercédès, când voi fi iubit de tine, voi încerca
să fac avere. Tu îmi vei aduce noroc, astfel că voi deveni bogat. Pot să
dau extindere meseriei mele de pescar, pot să intru ca vânzător într-o
prăvălie, pot chiar să devin negustor.
— Nu poţi să încerci nimic din toate astea, Fernand. Tu eşti soldat,
iar dacă rămâi la Catalani este pentru că nu e război. Rămâi deci pescar;
nu-ţi făuri vise care îţi vor arăta realitatea şi mai cumplită încă, şi
mulţumeşte-te cu prietenia mea, deoarece nu pot să-ţi dau altceva.
— Mercédès, ai dreptate, am să fiu marinar. În locul costumului pă-
rinţilor noştri, pe care îi dispreţuieşti, o să am o beretă de lac, o cămaşă
vărgată şi o bluză albastră cu ancore pe nasturi. Nu-i aşa că trebuie să
fiu astfel îmbrăcat pentru a-ţi fi pe plac?
— Ce vrei să spui? întrebă Mercédès, aruncându-i o privire porunci-
toare. Ce vrei să spui? Nu te înţeleg.
— Vreau să spun, Mercédès, că tu eşti aşa aspră şi crudă cu mine
pentru că aştepţi pe cineva îmbrăcat astfel. Dar cel pe care îl aştepţi e
nestatornic poate şi, dacă el nu e, este marea cu el.
— Fernand, exclamă Mercédès, te credeam bun şi văd că mă înşel.
Fernand, ai o inimă rea dacă, din pricina geloziei tale, chemi mânia lui
Dumnezeu. Ei da, nu mă ascund, îl aştept şi îl iubesc pe cel despre care
vorbeşti şi, dacă nu se mai întoarce, — eu, în loc să învinuiesc nestatornicia pe care o invoci, am să spun că a murit, iubindu-mă.
Tânărul catalan făcu un gest de furie.
— Te înţeleg, Fernand: ai să-i porţi pică pentru că nu te iubesc, ai să
încrucişezi cuţitul tău catalan cu pumnalul lui. Ce-ai să câştigi cu asta?
Vei pierde prietenia mea, dacă vei fi învins, şi vei vedea prietenia mea
schimbându-se în ură dacă vei fi învingător. Crede-mă, e greşit mijlocul
de a căuta cearta unui om pentru a plăcea femeii care-l iubeşte. Nu,
Fernand, nu te lăsa condus de gândurile tale rele. Neputând să mă ai ca
femeie, te vei mulţumi să mă ai ca prietenă şi ca soră. Şi, de altminteri,
adăugă ea cu ochii tulburaţi, muiaţi în lacrimi, — aşteaptă, aşteaptă,
Fernand, ai spus adineauri că marea e perfidă şi el a plecat de patru luni.
În patru luni au fost nenumărate furtuni.
Fernand rămase neclintit. Nu căuta să şteargă lacrimile care se
rostogoleau pe obrajii fetei, şi totuşi, pentru fiecare lacrimă, ar fi dat un
pahar din sângele său. Lacrimile acestea curgeau însă pentru altul.
Se ridică, făcu un ocol prin colibă, apoi se opri în faţa ei, cu ochi po-
somorâţi şi cu pumnii crispaţi.
— Haide, Mercédès, spuse el, răspunde-mi încă o dată: eşti într-ade-
văr hotărâtă?
— Îl iubesc pe Edmond Dantès, spuse fata cu răceală, şi nimeni altul,
decât Edmond, va fi soţul meu.
— Şi ai să-l iubeşti mereu?
— Cât timp am să trăiesc.
Fernand plecă fruntea ca un om descurajat, scoase un suspin care
semăna cu un geamăt, apoi, deodată, ridicându-şi fruntea, privi spre
Mercédès cu dinţii încleştaţi şi cu nările fremătând:
— Dar dacă a murit?
— Dacă a murit, am să mor şi eu.
— Dar dacă te uită?
— Mercédès! strigă un glas voios de afară. Mercédès!
— A, exclamă fata îmbujorându-se de bucurie şi tresăltând de
dragoste; cum vezi, nu m-a uitat.
Şi zvâcni spre uşa pe care o deschise, strigând:
— Aici, Edmond! Iată-mă.
Palid şi înfiorat, Fernand se trase înapoi, aşa cum face un călător la
vederea unui şarpe şi, întâlnind un scaun, căzu pe el.
Edmond şi Mercédès se îmbrăţişară. Soarele arzător al Marsiliei,
care pătrundea prin deschizătura uşii, îi învălui într-un văl de lumină. La
început ei nu văzură nimic din ce-i înconjura. O fericire imensă îi izola de
lume şi nu-şi vorbeau decât prin cuvinte întretăiate, care sunt elanurile
unei bucurii aşa de vii, încât ele par expresia durerii.
Deodată Edmond zări figura mohorâtă a lui Fernand care se profila
în umbră, palidă şi ameninţătoare. Printr-o mişcare de care nu-şi dădu
seama, tânărul catalan ţinea mâna pe cuţitul trecut prin cordon.
— A, iartă-mă, spuse Dantès încruntând la rându-i sprâncenele, nu
băgasem de seamă că suntem trei.
Apoi, întorcându-se spre Mercédès:
— Cine e domnul? întrebă el.
— Domnul va fi cel mai bun prieten al tău, Dantès, căci e prietenul,vărul, fratele meu: este Fernand, adică omul pe care, după tine, Edmond,
îl iubesc cel mai mult. Nu-l recunoşti?
— A, ba da! spuse Edmond.
Şi, fără s-o lase pe Mercédès, a cărei mână strânsă o ţinea într-a sa,
întinse cu o mişcare de prietenie mâna cealaltă catalanului.
Dar, departe de a răspunde gestului prietenos, Fernand rămase mut
şi neclintit ca o statuie.
Edmond îşi plimbă privirea cercetătoare de la Mercédès, tulburată şi
tremurândă, la Fernand, sumbru şi ameninţător.
Privirea îl lămuri pe deplin.
Furia i se urcă la frunte.
— Nu ştiam că vin cu atâta grabă la tine, Mercédès, ca să găsesc aici
un duşman.
— Un duşman? exclamă Mercédès aruncând o privire furioasă
vărului ei; un duşman la mine, Edmond? Dacă aş crede asta te-aş lua de
braţ şi aş pleca la Marsilia, părăsind pentru totdeauna casa aceasta.
Ochii lui Fernand aruncară un fulger.
— Iar dacă ţi s-ar întâmpla o nenorocire, dragul meu Edmond, conti-
nuă ea cu calmul netulburat care-i dovedea lui Fernand că fata citise
până în străfundul cugetului lui sinistru, dacă ţi s-ar întâmpla o
nenorocire, m-aş urca pe Morgion şi m-aş arunca peste stânci cu capul
înainte.
Fernand deveni nespus de palid.
— Dar te-ai înşelat, Edmond, urmă ea, nu ai nici un duşman aici. Nu
e decât Fernand, fratele meu, care-ţi va strânge mâna ca unui prieten
devotat.
Şi rostind aceste cuvinte, fata îşi aţinti chipul poruncitor asupra
catalanului care, fascinat parcă de privirea ei, se apropie pe îndelete de
Edmond şi îi întinse mâna.
Ura lui, asemeni unui val neputincios, deşi furios, se zdrobise în faţa
autorităţii pe care femeia o exercita asupră-i.
Dar, de îndată ce atinse mâna lui Edmond, îşi dădu seama că a
făcut tot ce putea să facă, şi se năpusti afară.
— Oh, exclamă el, alergând ca un smintit cu mâinile la frunte, oh, ci-
ne o să mă scape de omul ăsta? Vai de mine, vai de mine...
— Hei, catalanule, hei, Fernand, încotro alergi? se auzi o voce.
Tânărul se opri brusc, privi în juru-i şi-l zări pe Caderousse aşezat la
masă cu Danglars, sub un umbrar de frunze.
— Hei, rosti Caderousse, de ce nu vii încoa? Eşti aşa de zorit încât
n-ai timp să spui bună-ziua prietenilor?
— Mai cu seamă că ei au o sticlă aproape plină în faţa lor, adăugă
Danglars.
Fernand îi privi pe cei doi cu o figură năucă şi nu răspunse nimic.
— Pare plouat, spuse Danglars făcându-i semn cu genunchiul lui Ca-
derousse. Nu cumva ne-am înşelat şi, împotriva aşteptărilor, Dantès o să
triumfe?
— Hei, trebuie să vedem, spuse Caderousse.
Şi întorcându-se spre tânăr:
— Ascultă, catalanule, te hotărăşti? întrebă el.Fernand îşi şterse sudoarea care-i şiroia de pe frunte şi intră agale
sub umbrarul al cărui frunziş îi calmă parcă întrucâtva simţurile şi a cărui
răcoare făcu bine trupului său istovit.
— Bună ziua, glăsui el. M-aţi chemat, nu-i aşa?
Şi mai mult căzu decât se aşeză pe unul din scaunele din jurul
mesei.
— Te-am chemat pentru că alergai ca un nebun şi mi-a fost frică să
nu te arunci în mare, spuse râzând Caderousse. Ce dracu, omul are prie-
teni nu numai pentru a le oferi un pahar cu vin, dar şi să-i împiedice să
bea trei-patru ocale de apă.
Fernand scoase un geamăt, care semăna cu un hohot de plâns şi
lăsă capul să-i cadă pe pumnii încrucişaţi pe masă.
— Ascultă, Fernand, vrei să-ţi spun ceva? reluă Caderousse,
începând conversaţia cu brutalitatea grosolană a oamenilor de rând,
care uită, din cauza curiozităţii, de orice diplomaţie; ai aerul unui amant
plouat.
Şi-şi însoţi gluma cu un hohot de râs.
— Eh, răspunse Danglars, un flăcău ca el nu poate să fie nenorocit
în dragoste. Caderousse, tu îţi baţi joc.
— Ba nu, glăsui acesta. Ascultă-l cum oftează. Haide, haide,
Fernand, spuse Caderousse, ridică-ţi nasul şi răspunde-ne. Nu e frumos
să nu răspunzi unor prieteni care te întreabă de sănătate.
— Sănătatea mea este bună, spuse Fernand, încleştându-şi pumnii,
dar fără să ridice capul.
— Ei vezi, Danglars? declară Caderousse, făcând semn din ochi prie-
tenului său, buba e asta: Fernand pe care îl vezi, şi care e un catalan de
ispravă şi bun, unul dintre cei mai buni pescari ai Marsiliei, e îndrăgostit
de o fată frumoasă cu numele de Mercédès. Din nefericire însă, se pare
că fata e îndrăgostită de secundul "Faraonului", iar pentru că "Faraonul"
a intrat chiar astăzi în port, înţelegi...
— Nu, nu înţeleg, spuse Danglars.
— Bietul Fernand a fost trimis, desigur, la plimbare, continuă Cade-
rousse.
— Ei, şi? spuse Fernand, ridicând capul şi privindu-l pe Caderousse
ca unul care caută pe cine să-şi reverse furia. Mercédès nu depinde de
nimeni, nu-i aşa, şi e liberă să iubească pe cine vrea...
— A, dacă o iei aşa, spuse Caderousse, lucrul se schimbă. Eu te cre-
deam un catalan; şi mi se spusese despre catalani că ei nu sunt oameni
care să se lase înlăturaţi de un rival. Ba se spunea că, mai ales, Fernand
e grozav în răzbunarea lui.
Fernand zâmbi cu milă.
— Un îndrăgostit nu e niciodată grozav, glăsui el.
— Bietul băiat, reluă Danglars, prefăcându-se că-l deplânge pe tânăr
din adâncul inimii. Ce vrei? Nu se aştepta să-l vadă pe Dantès înapoin-
du-se aşa, fără de veste. Cine ştie, îl credea poate mort sau
necredincios. Lucrurile astea sunt cu atât mai dureroase, cu cât ne vin
deodată.
— A, nu, în orice caz, spuse Caderousse, care sorbea, vorbind, şiasupra căruia vinul tare de Malaga începea să-şi facă efectul, în orice caz
Fernand nu e singurul pe care sosirea cu bine a lui Dantès îl supără. Nu e
aşa, Danglars?
— Adevărat, ba aş putea spune c-o să i se înfunde.
— Dar nu are a face, reluă Caderousse, turnând un pahar cu vin lui
Fernand şi umplându-l pe-al său pentru a opta sau a zecea oară, în timp
ce Danglars abia sorbise; n-are a face căci, până una alta, el se însoară
cu Mercédès, cu frumoasa Mercédès: cel puţin pentru asta a venit.
Danglars îl învălui într-o privire cercetătoare pe tânărul asupra
căruia cuvintele lui Caderousse cădeau ca plumbul topit.
— Şi pe când nunta? întrebă el.
— O, nu e încă făcută, murmură Fernand.
— Nu, dar se va face, spuse Caderousse, aşa cum e sigur că Dantès
va fi căpitanul "Faraonului"; adevărat, Danglars?
Danglars tresări la această neaşteptată înţepătură şi se întoarse
spre Caderousse, al cărui chip îl examină la rându-i, ca să vadă dacă
lovitura era premeditată; nu citi însă decât invidia pe figura aproape
prostită de beţie.
— Haide, spuse el, umplând paharele, să bem pentru căpitanul Ed-
mond Dantès, soţul frumoasei catalane.
Caderousse duse paharul la gură, cu o mână îngreuiată, şi-l înghiţi
dintr-o sorbitură. Fernand îl luă pe al său şi-l sparse de pământ.
— He-he-he, spuse Caderousse, dar ce zăresc colo pe dâmb, spre
catalani? Ia uită-te tu, Fernand, că ai vederea mai bună decât mine; mi
se pare că încep să văd tulbure şi ştii că vinul este înşelător; parcă ar fi
doi amanţi care merg unul lângă altul, mână în mână. Dumnezeu să mă
ierte, ei nu bănuiesc că-i vedem. Uite-i cum se îmbrăţişează.
Danglars nu scăpă nimic din zbuciumul lui Fernand, al cărui chip se
descompunea văzând cu ochii.
— Domnule Fernand, îi cunoşti? spuse el.
— Da, răspunse acesta cu glas înăbuşit. E domnul Edmond şi domni-
şoara Mercédès.
— Ei, vezi, spuse Caderousse. Şi eu care nu-i recunoşteam. Hei,
Dantès, hei, fată frumoasă, veniţi încoa puţin şi spuneţi-ne pe când
nunta, căci domnul Fernand, care e un încăpăţânat, nu vrea să ne spună.
— Nu ai de gând să taci? glăsui Danglars prefăcându-se că îl reţine
pe Caderousse care, cu îndărătnicia beţivilor, se pleca afară din umbrar.
Vezi-ţi de treabă şi lasă-i pe îndrăgostiţi să se iubească-n pace. Priveşte-l
pe domnul Fernand şi ia pildă; el e mai cu judecată.
Poate că, îmboldit de Danglars, ca taurul de toreador, Fernand s-ar fi
năpustit în cele din urmă, căci se şi ridicase, părând că se încordează
spre a se năpusti asupra rivalului; dar, zglobie şi dreaptă, Mercédès îşi
înălţă capul frumos, iar privirea ei limpede străluci. Fernand îşi aduse
aminte de ameninţarea ei că va muri dacă Edmond moare, şi recăzu
descurajat pe scaun.
Danglars se uită pe rând la amândoi: unul prostit de beţie, altul stă-
pânit de iubire.
— Nu m-aleg cu nimic de pe urma acestor nătărăi, murmură el, mi-e
că stau între un beţiv şi un fricos: un invidios care se ameţeşte cu vin, întimp ce ar trebui să se îmbete cu fiere; un mare nătărău, căruia i s-a luat
amanta de sub nas şi care se mulţumeşte să plângă şi să se plângă ca
un copil. Şi totuşi el are ochi învăpăiaţi ca spaniolii, sicilienii şi calabrezii,
care se răzbună aşa de bine; are pumni să strivească un cap de bou, la
fel de uşor ca ghioaga unui măcelar. Hotărât, destinul lui Edmond e mai
puternic. El se va însura cu fata frumoasă, va fi căpitan şi îşi va bate joc
de noi; dacă nu cumva... un zâmbet hidos se schiţă pe buzele lui
Danglars... dacă nu cumva mă amestec şi eu, adăugă el.
— Hei, continua să strige Caderousse ridicându-se pe jumătate şi cu
pumnii pe masă. Hei, Edmond, nu-ţi vezi prietenii, ori eşti de pe acum
prea mândru ca să le mai vorbeşti?
— Nu, dragă Caderousse, răspunse Dantès, nu sunt mândru, dar
sunt fericit şi fericirea îmi pare că orbeşte mai mult decât trufia.
— Bravo, asta-i o explicaţie, spuse Caderousse. Bună ziua, doamnă
Dantès.
Mercédès salută cu gravitate.
— Nu mă cheamă încă aşa, glăsui ea, iar în ţara mea se spune că a-
duce nenoroc numirea fetelor cu numele logodnicului lor înainte ca
logodnicul să le fie soţ. Spune-mi, te rog, Mercédès.
— Iartă-l pe bunul vecin Caderousse, spuse Dantès; s-a înşelat cu
foarte puţin...
— Va să zică nunta are loc în curând, domnule Dantès? întrebă Dan-
glars salutându-i pe tineri.
— Cât mai curând cu putinţă, domnule Danglars; astăzi logodna, la
papa Dantès, şi mâine sau poimâine, cel mai târziu, ospăţul de logodnă,
aici la Réserve. Nădăjduiesc ca prietenii să fie de faţă, ceea ce înseamnă
că dumneata eşti invitat, domnule Danglars, ceea ce înseamnă că şi tu
eşti, Caderousse.
— Şi Fernand, spuse Caderousse, cu un râs cleios. Este şi Fernand
poftit?
— Fratele soţiei mele este fratele meu, spuse Edmond, şi ne-ar
părea nespus de rău, lui Mercédès şi mie, dacă l-am vedea
îndepărtându-se de noi într-un astfel de moment.
Fernand deschise gura să răspundă, dar glasul se stinse în gâtlej şi
nu putu să articuleze un sunet.
— Astăzi logodna, mâine sau poimâine ospăţul... Drace, eşti tare
grăbit, căpitane!
— Danglars, reluă Edmond zâmbind, am să-ţi spun cum i-a spus
Mercédès adineaori lui Caderousse: Nu-mi da titlul care nu mi se cuvine
încă, fiindcă asta ar putea să-mi poarte nenoroc.
— Iartă-mă, răspunse Danglars; spuneam doar că pari tare grăbit.
Ce naiba, avem timp: "Faraonul" nu porneşte pe mare până în trei luni.
— Oamenii sunt totdeauna grăbiţi să fie fericiţi, domnule Danglars,
căci, când ai suferit îndelung, îţi vine greu să crezi în fericire. Dar nu nu-
mai egoismul mă îndeamnă la asta; trebuie să mă duc la Paris.
— A, la Paris? Şi te duci pentru prima oară acolo, Dantès?
— Da.
— Ai treabă?
— Nu pentru mine: un comision al bietului nostru căpitan Leclère; înţelegi, Danglars, e ceva sfânt. Dealtfel, fii pe pace, n-o să zăbovesc,
decât timpul pentru dus şi întors.
— Da, da, înţeleg, rosti cu glas tare Danglars.Apoi pentru sine: "La
Paris ca să predea, nici vorbă, la adresă, scrisoarea pe care i-a dat-o
marele mareşal. Drace, scrisoarea asta mă face să mă gândesc la o idee,
o idee admirabilă. A, Dantès, prietene, tu nu eşti încă trecut în registrul
«Faraonului» sub numărul I".
Apoi, întorcându-se spre Edmond care se depărta:
— Călătorie bună! îi strigă el.
— Mulţumesc, răspunse Edmond, întorcând capul şi însoţind mişca-
rea cu un gest prietenos.
Apoi, cei doi îndrăgostiţi îşi continuară drumul calmi şi voioşi, ca doi
aleşi care urcă spre cer.