Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XXXV - ARĂTAREA

Franz găsise o cale de mijloc pentru ca Albert să ajungă la
Colosseum fără a trece pe dinaintea vreunei ruine antice şi deci fără ca
mersul la pas să răpească un deget măcar din giganticile proporţii ale
colosului. Vor lua-o pe via Sistinia, vor scurta un unghi drept: pe
dinaintea Sfintei Maria- Mare şi vor ajunge prin via Urbana şi San-Pietro
în Vincoli pâna la via del Colosseo.
Itinerariul acesta oferea de altminteri alt avantaj: acela de a nu-l abate cu
nimic pe Franz de la impresia ce i-o produsese istoria povestită de Pastrini
şi în care se găsea amestecat amfitrionul misterios de la Monte- Cristo. De
aceea, se rezemase în ungherul său şi recăzuse în cercetările fără sfârşit al
căror obiect era el însuşi şi cărora nu le putuse găsi un răs- puns
mulţumitor. De altfel, încă un lucru i-l reamintise pe prietenul său Simbad
marinarul: legăturile misterioase dintre tâlhari şi mateloţi. Spusele lui
Pastrini cu privire la refugiul pe care îl găsea Vampa în bărcile pescarilor şi
contrabandiştilor, îi reaminteau lui Franz de cei doi bandiţi corsicani găsiţi
cinând cu echipajul micului yacht care se abătuse din drum şi acostase la
Porto-Vecchio cu singurul scop de a-i coborî pe uscat. Numele pe care şi-l
dădea amfitrionul de la Monte-Cristo, rostit de amfitrionul de la hotelul
Londra, îi dovedea că cel dintâi juca acelaşi rol filantropic pe coastele de la
Piombino, Civiia-Vecchia, Ostia, Gaete ca şi pe acelea ale Corsicii, Toscanei
şi Spaniei; şi, deoarece, după câte îşi putea aminti Franz, amfitrionul îi
pomenise de Tunis şi Palermo, însemna că el îmbrăţişa un cerc de relaţii
destul de întins.
Dar, oricât de puternice ar fi fost toate aceste gânduri asupra minţii
tânărului, ele se risipiră în clipa când văzu înălţându-se în faţa sa imagi-
nea sumbră şi gigantică a Colosseumului, prin deschizăturile căruia luna
proiecta razele lungi şi palide ce cad în ochii fantomelor. Trăsura se opri
la câţiva paşi de Mesa Sudans. Vizitiul deschise portiera. Tinerii săriră din
trăsură şi se pomeniră în faţa unui cicerone răsărit parcă din pământ.
Fiindcă îi urmase şi acela de la hotel, acum aveau două călăuze. E
cu neputinţă de altminteri să eviţi la Roma acest luxai călăuzelor: în
afară de ciceronele general care se agaţă de tine în momentul când calci pragul hotelului şi care nu te mai părăseşte decât în ziua când ieşi din
oraş, se găseşte un cicerone special ataşat fiecărui monument şi
aproape, aş spune, fiecărei părticele de monument. Vă închipuiţi, deci,
că nu puteau să lipsească ciceroni la Colosseum, adică la monumentul
despre care Martial spunea: "Memphis poate să înceteze a mai lăuda
miracolele barbare ale piramidelor sale, să nu mai cânte minunile
Babylonului, totul va ceda în faţa muncii imense a amfiteatrului Cezarilor
şi toate vocile faimei sunt datoare să se unească pentru a lăuda
monumentul acesta".
Franz şi Albert nu încercară să se sustragă tiraniei ghidului. De alt-
minteri, aceasta ar fi cu atât mai greu, cu cât numai călăuzele au dreptul
să parcurgă monumentul cu torţe. Nu se împotriviră prin urmare deloc şi
se predară legaţi conducătorilor lor.
Franz cunoştea promenada, deoarece, o mai bătuse de zece ori.
Dar, deoarece tovarăşul său, mai novice, punea pentru prima oară
piciorul în monumentul lui Flavius Vespasian, trebuie să mărturisesc,
spre lauda sa, că, în ciuda pălăvrăgelii ignorante a călăuzelor, era foarte
impresionat. Nu poţi avea nici o idee, despre măreţia unei atare ruine ale
cărei proporţii sunt dublate de misterioasa strălucire a lunii meridionale
cu raze ce par un asfinţit de occident, dacă nu ai văzut-o.
De aceea, după ce făcu o sută de paşi sub porticurile interioare,
părăsindu-l pe Albert în seama călăuzelor care nu voiau să renunţe la
dreptul exclusiv de a-i arăta în toate amănuntele groapa cu lei, loja
gladiatorilor, podiumul Cezarilor, îngânduratul Franz urcă pe o scară
jumătate ruinată şi, lăsându-i să-şi continue drumul simetric, el se aşeză
la umbra unei coloane în faţa unei scobituri ce-i îngăduia să îmbrăţişeze
gigantul de granit în toată splendida lui întindere.
Franz se afla acolo cam de un sfert de oră. Însoţit de cei doi
purtători de torţe, ieşise dintr-un vomitoriu aflat în cealaltă extremitate a
Colosseumului; ca nişte umbre care urmăresc un licărit de foc, ei coborau
din treaptă în treaptă spre locurile rezervate vestalelor, când i se păru că
aude rostogolindu-se în adâncurile monumentului o piatră desprinsă din
scara situată în faţa celei pe care urcase el ca să ajungă aici. Fără
îndoială, nu e un lucru neobişnuit o piatră care se desprinde sub piciorul
timpului şi se rostogoleşte în abis. De data aceasta însă, i se părea că
piatra cedase sub picioarele unui om şi că un zgomot de paşi ajungea
până la el, cu toate că făptura nevăzută făcea totul ca să-l înăbuşe.
Într-adevăr, după o clipă, se arătă un om ieşind treptat din umbră,
pe măsură ce urca scara al cărei orificiu situat în faţa lui Franz era
luminat de lună, dar ale cărei trepte, pe măsură ce coborai, se afundau
în beznă. Putea să fie un călător ca şi el, preferând o meditaţie solitară
flecărelii banale a călăuzelor şi în consecinţă, apariţia sa nu avea nimic
surprinzător. Dar, după şovăiala cu care urca ultimele trepte, după felul
cum, ajuns pe platformă, se opri şi păru că ascultă, era vădit că venise
acolo cu un scop anumit şi că aştepta p.e cineva. Cu o mişcare
instinctivă, Franz se ascunse cât putu mai mult în spatele coloanei. La
zece paşi de locul unde se găseau amândoi, bolta era desfundată şi o
deschizătură rotundă, ca aceea a unui puţ, permitea să se zărească cerul
înstelat.
În jurul deschizăturii prin care, poate de sute de ani, răzbeau razele
lunii, creşteau tufişuri ale căror forme, verzi şi plăpânde, se desprindeau
pe azurul mat al firmamentului, în timp ce liane înalte şi tulpini puternice
de iederă spânzurau de pe terasa superioară, legănându-se sub boltă ca
nişte frânghii plutitoare.
Personajul, a cărui misterioasă sosire atrăsese atenţia lui Franz, stă-
tea într-o semi-penumbră care nu-i îngăduia să-i distingă trăsăturile, dar
care nu era totuşi destul de întunecată ca să-l împiedice să-i examineze
îmbrăcămintea. Era înfăşurat într-o manta largă, cafenie, cu o pulpană
care, zvârlită peste umărul stâng, îi ascundea partea de jos a feţei, în
timp ce pălăria cu boruri late îi acoperea partea superioară. Numai
extremitatea veşmintelor era luminată de lumina piezişă ce trecea prin
deschizătură, permiţând să se distingă un pantalon negru, care
acoperea, cochet, o cizmă de lac.
Omul aparţinea, evident, dacă nu aristocraţiei, cel puţin înaltei
societăţi. Stătea acolo de câteva minute şi începu să dea semne vădite
de nerăbdare, când un zgomot uşor se auzi pe terasa superioară. În clipa
aceea, o umbră păru că acoperă lumina. Un om se arătă în deschizătură,
îşi cufundă privirea străpungătoare în întuneric şi zări omul cu manta. Se
agăţă îndată de lianele care spânzurau şi de iederele plutitoare, alunecă
pe ele şi, ajungând la trei sau patru picioare de sol, sări sprinten jos.
Acesta purta costumul unui Transteverin.
— Scuzaţi-mă, Excelenţă, spuse el în dialect roman, că v-am făcut
să aşteptaţi. Am întârziat doar câteva minute. Acum au sunat orele zece
la Saint-Jean de Latran.
— Eu am venit mai înainte, nu dumneata eşti în întârziere, răspunse
străinul, fără ceremonie, cu cel mai curat accent toscan. De altminteri,
chiar dacă mă lăsai să aştept, mi-aş fi închipuit că te reţine un motiv
independent de voinţa dumitale.
— Şi aţi fi avut dreptate, Excelenţă; vin de la castelul San-Angelo şi
am trecut prin toate greutăţile ca să vorbesc cu Beppo.
— Cine e Beppo?
— Un slujbaş al închisorii, căruia i-am făcut un mic venit ca să aflu
ce se petrece în castelul Sfinţiei sale.
— Aha, văd că eşti prevăzător, dragul meu.
— Ce vreţi, Excelenţă? Nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla;
poate că într-o zi am să fiu şi cu prins în plasă, ca bietul Peppino, şi o să
am nevoie de un şoarece ca să roadă câteva plase ale închisorii.
— Pe scurt, ce ai aflat?
— Vor fi două execuţii marţi, la orele două, aşa cum e obiceiul la Ro-
ma, cu prilejul deschiderii sărbătorilor mari. Un condamnat va fi mazzola-
to, un nenorocit care a ucis un preot ce-l crescuse şi care nu merită nici
un interes. Celălalt va fi decapitato, şi acesta e bietul Peppino.
— Ce vrei, dragul meu, voi inspiraţi o groază aşa de mare, nu numai
stăpânirii pontificale, dar şi regatelor vecine, încât e neapărată nevoie să
se dea un exemplu.
— Dar Peppino nici nu face parte din banda mea, e un biet cioban
care n-a făcut altă crimă decât că ne-a procurat alimente.
— Ceea ce face ca el să fie socotit complicele vostru. Precum, vezi, sunt plini de atenţii cu el, căci, în loc să-l răpună aşa cum vei fi
dumneata dacă au să te prindă, se vor mulţumi să-l ghilotineze. De
altminteri, se va aduce o variaţie în plăcerile poporului şi va fi un
spectacol pentru toate gusturile.
— Afară de acela pe care i-l pregătesc eu şi la care nu se aşteaptă,
declară Transteverinul.
— Dragă prietene, dă-mi voie să-ţi spun că îmi pari pe punctul de a
face o prostie, reluă omul cu mantaua.
— Sunt hotărât la orice ca să împiedic execuţia nenorocitului care se
află la strâmtoare pentru vina de a mă fi servit; la naiba, m-aş socoti un
laş dacă nu aş face ceva pentru bietul băiat.
— Şi ce ai să faci?
— Am să pun douăzeci de oameni în jurul eşafodului, iar în
momentul când îl vor aduce, la semnalul dat de mine, ne vom năpusti cu
pumnalele asupra escortei şi-l vom răpi.
— Mi se pare foarte riscant şi cred că planul meu e mai bun decât al
dumitale.
— Şi care e planul dumneavoastră, Excelenţă?
— Aş da zece mii de piaştri cuiva pe care îl ştiu şi care va obţine
amânarea execuţiei lui Peppino pentru la anul, apoi, în timpul anului, aş
da încă o mie de piaştri cuiva pe care de asemenea îl cunosc şi i-aş
înlesni evadarea din închisoare.
— Sunteţi sigur de reuşită?
— Pardieu! spuse în franţuzeşte omul cu mantaua.
— Vă rog? întrebă Transteverinul.
— Spun, dragul meu, că aş face mai mult cu singur cu aurul meu,
decât dumneata şi toţi oamenii dumitale, cu pumnalele, pistoalele,
carabinele şi tromboanele lor. Lasă-mă pe mine să lucrez.
— Minunat, dar, dacă nu izbutiţi, noi vom fi oricând gata.
— Fiţi oricând gata, dacă vă face plăcere, dar te asigur că cu îl voi
salva.
— Băgaţi de seamă că e hotărât pentru poimâine, marţi, nu mai
aveţi decât ziua de mâine.
— Da, dar ziua se compune din douăzeci şi patru de ore, fiecare oră
se compune din şaizeci de minute, fiecare minut din şaizeci de secunde;
în 86.400 de secunde se pot face multe lucruri.
— Cum să aflăm, Excelenţă, dacă aţi izbutit?
— Foarte simplu. Am închiriat ultimele trei ferestre ale cafenelei Ros-
poli. Dacă am obţinut amânarea, cele două ferestre din colţ vor fi
acoperite cu damasc galben, iar aceea din mijloc va avea damasc alb cu
o cruce roşie.
— Minunat! Şi prin cine veţi comunica amânarea?
— Trimite-mi pe unul din oamenii dumitale deghizat în călugăr să i-o
dau. Graţie costumului său va ajunge până la piciorul eşafodului şi va
preda documentul şefului confreriei care, la rându-i, îl va preda călăului.
Până atunci, comunicaţi vestea aceasta lui Peppino, să nu moară cumva
de frică sau să-şi piardă mintea, căci ar însemna că am făcut o cheltuială
inutilă.
— Excelenţă, zise ţăranul, eu vă sunt devotat cu trup şi suflet, iar dumneavoastră sunteţi încredinţat de aceasta, nu-i aşa?
— Nădăjduiesc cel puţin.
— Ei, bine, dacă îl salvaţi pe Peppino, vă voi purta în viitor mai mult
decât devotament, vă voi purta supunere.
— Ia seama la ce spui, dragul meu. Poate că într-o zi am să-ţi
reamintesc, deoarece s-ar putea să am şi eu nevoie de tine vreodată.
— Excelenţă, mă veţi găsi atunci, în ceas de nevoie, aşa cum v-am
găsit eu acum. Chiar de v-aţi afla la capătul celălalt al lumii, nu trebuie
decât să-mi scrieţi: "Fă asta" şi eu o voi face...
— Ssst! spuse necunoscutul. Aud zgomot.
— Sunt nişte călători care vizitează Colosseumul cu făclii.
— Nu trebuie să ne găsească împreună. Copoii de călăuze ar putea
să te recunoască şi oricât de onorabilă ar fi prietenia dumitale, dragul
meu, dacă s-ar afla că suntem legaţi unul de celălalt, mi-e teamă că
legătura aceasta ar ştirbi ceva din creditul meu.
— Aşadar, dacă aveţi amânarea?
— Fereastra de la mijloc îmbrăcată în damasc cu o cruce roşie.
— Dacă n-o aveţi?...
— Trei culori galbene.
— Şi atunci?
— Atunci, dragul meu, mânuieşte pumnalul în voie, îţi îngădui şi voi
fi acolo ca să te văd la lucru.
— Cu bine, Excelenţă. Eu contez pe dumneavoastră şi
dumneavoastră contaţi pe mine.
După aceste cuvinte, Transteverinul dispăru pe scară, în timp ce ne-
cunoscutul, acoperindu-şi şi mai mult figura cu mantaua, trecu la doi
paşi de Franz şi coborî în arenă pe treptele exterioare.
În clipa următoare Franz îşi auzi numele răsunând sub bolţi. Îl
chema Albert.
Aşteptă până când cei doi se îndepărtară, nevrând să le arate că au
avut un martor care, dacă nu le-a văzut chipul, totuşi n-a pierdut un cu-
vânt din convorbirea lor.
Peste zece minute, Franz gonea spre hotelul Spania ascultând cu o
neatenţie nepoliticoasă dizertaţia savantă pe care Albert o făcea, după
Pliniu şi Calpurnius, asupra reţelelor cu ţepi de fier care împiedicau
animalele sălbatice să se năpustească asupra spectatorilor.
Îl lăsă să vorbească fără să-l contrazică. Era grăbit să rămână
singur, pentru a medita în taină ia scena petrecută în faţa sa. Dintre cei
doi oameni, unul îi era, cu siguranţă, necunoscut. Îl vedea şi îl auzea
pentru întâia oară, dar nu tot aşa era cu celălalt. Cu toate că nu-i zărise
chipul cufundat mereu în umbră sau ascuns de manta, inflexiunile
glasului îl izbiseră prea mult când le-a auzit prima oară, ca ele să mai
poată răsuna vreodată în apropierea sa fără să le recunoască. Cu
deosebire în intonaţiile ironice era ceva strident şi metalic care îl făcuse
să tresară în ruinele Colosseumului, că şi în peştera de la Monte-Cristo.
De aceea, avea ferma convingere că omul acesta nu e altul decât
Simbad marinarul.
În orice altă împrejurare, curiozitatea inspirată de acest om ar fi fost aşa de mare, încât i s-ar fi arătat în faţă. De data aceasta însă,
conversaţia pe care o auzise era prea intimă ca să nu-l reţină teama
chibzuită că apariţia sa nu i-ar fi fost plăcută. Îl lăsase deci să se
depărteze, precum aţi văzut, dar făgăduindu-şi, că dacă îl va mai întâlni,
să nu piardă al doilea prilej aşa cum îl pierduse pe primul.
Franz era prea frământat de gânduri ca să doarmă bine. Îşi petrecu
noaptea evocând toate împrejurările care se legau de omul din peşteră
şi de necunoscutul de la Colosseum şi care tindeau să facă din ambele
personaje un singur individ. Cu cât se gândea mai mult, cu atât părerea
sa se întărea.
Adormi spre ziuă, astfel că nu se trezi decât foarte târziu. Ca
adevărat parizian, Albert îşi luase măsurile de precauţie pentru seara.
Trimisese după o lojă la teatrul Argentina.
Franz avea de scris câteva scrisori în Franţa, astfel că lăsă pentru
toată ziua trăsura lui Albert.
La orele cinci, Albert se înapoie. Predase scrisorile de recomandaţie,
avea invitaţii pentru fiecare seară şi văzuse Roma. O zi îi fusese deajuns
pentru toate acestea. Ba, avusese timp să se informeze şi asupra piesei
care se juca şi asupra actorilor. Piesa era intitulată Parisina; actorii se nu-
meau: Coselli, Moriani şi Specia.
Tinerii noştri nu erau, precum vedeţi, tocmai nefericiţi: vor asista la
reprezentaţia uneia dintre cele mai bune opere a autorului Luciei di Lam-
mermoor, cântată de trei dintre cei mai renumiţi artişti ai Italiei.
Albert nu se putuse obişnui cu teatrele ultramoderne, cu orchestra
dincolo de care nu se trece şi care n-au nici balcoane, nici loji
descoperite; îi era greu unui om care îşi avea stalul său la Bouffes şi locul
său în loja Operei. Ceea ce nu-l împiedica pe Albert să se gătească în
culori bătătoare, ori de câte ori mergea la Operă cu Franz. Toalete
zadarnice, căci, trebuie să mărturisim spre ruşinea unuia dintre cei mai
vrednici reprezentanţi ai aristocraţiei noastre, de patru luni de zile de
când cutreiera Italia în lung şi în lat, Albert nu avusese nici o aventură.
Încerca uneori să glumească pe tema aceasta, în fond însă, era, el,
Albert de Morcerf, unul dintre tinerii cei mai căutaţi, era grozav de
nemulţumit de insuccesul său. Lucru era cu atât mai penibil cu cât,
potrivit deprinderii modeste a scumpilor noştri compatrioţi, Albert
plecase din Paris cu convingerea că va avea în Italia cele mai mari
succese şi că va veni să facă deliciile bulevardului Gand cu istorisirea
aventurilor sale. Din păcate, nu se întâmplase nimic: fermecătoarele
contese genoveze, florentine şi napolitane, rămăseseră fidele nu soţilor,
ci amanţilor lor, iar Albert căpătase cruda convingere că italiencele au
asupra franţuzoaicelor cel puţin avantajul că sunt fidele infidelităţii lor.
Nu vreau să spun că, în Italia, nu sunt, ca pretutindeni, excepţii. Şi
cu toate acestea, Albert era nu numai un cavaler de perfectă eleganţă, ci
şi un om cu mult spirit, în plus, era viconte; viconte de nobleţe nouă,
este drept, dar astăzi când nu se mai arată dovezile, ce importă că ea
datează din 1399 sau din 1815? Pe deasupra, avea un venit de cincizeci
de mii de lire. Era mai mult decât trebuie, precum vedeţi, spre a fi la
modă la Paris. Se simţea deci întrucâtva umilit că încă nu a fost remarcat
serios de nimeni în nici unul din oraşele pe unde trecuse. Nădăjduia însă să-şi scoată paguba la Roma, carnavalul fiind, în toate ţările care
celebrează aceasta onorabilă instituţie, o epocă de libertate unde cele
mai severe făpturi se lasă îndemnate spre o faptă de nebunie. Şi,
deoarece carnavalul se deschidea a doua zi, era foarte important ca
Albert să-şi lanseze prospectul înainte de deschidere. Aşadar, închiriase
în acest scop una din lojile cele mai arătoase din teatru şi se gătise în
mod ireproşabil. Loja se găsea la primul rang, cel care înlocuieşte la noi
galeria. De altminteri şi primele trei etaje sunt lot aşa de aristocratice
unele ca şi altele şi de aceea li se spune ranguri nobile. Loja în care
putea să încapă fără a fi înghesuite, douăsprezece persoane, îi costase
pe cei doi prieteni ceva mai puţin decât o lojă de patru persoane la
Ambigu.
Albert mai nutrea o speranţă: dacă izbutea să ocupe un loc în inima
unei frumoase romane, va putea, în mod firesc, să cucerească şi un
posto în trăsură şi deci să vadă carnavalul dintr-un vehicul aristocratic
sau dintr-un balcon princiar.
Toate aceste consideraţii îl făceau mai scăpărător de spirit ca
oricând. Stătea cu spatele la actori, aplecându-se pe jumătate din lojă şi
cercetând toate femeile drăguţe cu un lornion foarte lung. Şi totuşi, nici
o femeie frumoasă nu răsplătea cu o singură privire, măcar din
curiozitate, manevrele lui Albert.
Într-adevăr, fiecare vorbea despre treburile sale, despre amorurile şi
plăcerile sale, despre carnavalul care se deschidea a doua zi după Săptă-
mâna Sfântă, fără să ia seama un singur moment la actori sau la piesă,
cu excepţia momentelor indicate, când fiecare se întorcea să audă un
fragment din recitativul lui Coselli, să aplaude vreo notă strălucită a lui
Moriani sau să strige "Bravo", Speciei. Apoi conversaţiile particulare
reîncepeau.
Spre sfârşitul primului act, uşa unei loji care rămăsese goală până
atunci se deschise şi Franz văzu intrând o persoană căreia avusese onoa-
rea să-i fie prezentat la Paris şi pe care o credea încă în Franţa. Albert
văzu mişcarea pe care o făcu prietenul său la apariţia făpturii şi
întorcându-se spre el, îl întrebă:
— O cunoşti pe femeia aceasta?
— Da, cum ţi se pare?
— Fermecătoare, dragul meu, şi blondă. Oh, adorabil păr! E franţu-
zoaică?
— E veneţiană.
— Şi cum o cheamă?
— Contesa G.
— O, o cunosc după nume! exclamă Albert, se spune că e tot aşa de
spirituală pe cât e de frumoasă. Drace, când mă gândesc că aş fi putut
să-i fiu prezentat la ultimul bal al doamnei de Villefort şi că am neglijat.
Sunt un mare nătărău.
— Vrei să repar eu greşeala aceasta? întrebă Franz.
— Cum, o cunoşti aşa de aproape încât poţi să mă conduci în loja ei?
— Am avut onoarea să-i vorbesc de trei sau patru ori, dar să ştii că
este destul pentru a nu comite o nepoliteţe.
În momentul acela, contesa îl zări pe Franz şi îi făcu cu mâna un
semn graţios, la care el răspunse printr-o respectuoasă înclinare din cap.
— A, dar mi se pare că eşti în relaţii intime cu ea, spuse Albert.
— Uite, nu ai dreptate şi asta ne va face pe noi, francezii, să
săvârşim întotdeauna prostii nenumărate. În Spania, şi mai cu seamă în
Italia, nu. trebuie să judeci niciodată intimitatea oamenilor după
libertatea raporturilor. Am fost în termeni de simpatie cu contesa, atâta
tot.
— Simpatie de inimă? întrebă Albert râzând.
— Nu, de spirit, răspunse Franz cu seriozitate.
— Şi cu ce ocazie?
— Cu ocazia unei promenade la Colosseum, asemenei aceleia pe
care am făcut-o noi.
— Sub clar de lună?
— Da.
— Singuri?
— Aproape.
— Şi aţi vorbit...
— Despre morţi.
— Într-adevăr, un subiect foarte recreativ, exclamă Albert. Ei, bine,
cu îţi făgăduiesc că, dacă am norocul să fiu cavalerul frumoasei contese
la o astfel de promenadă, nu-i voi... vorbi decât despre vii.
— Şi poate că o să faci rău.
— Până una alta, mă prezinţi, cum mi-ai făgăduit?
— De îndată ce se lasă cortina.
— Ce afurisit de lung e actul ăsta prim!
— Ascultă finalul, este foarte frumos şi Coselli îl cântă admirabil.
— Da, dar ce turnură!
— Specia e cum nu se poate mai dramatică.
— Înţelegi că, atunci când ai auzil-o pe Sontaga şi pe Malibrana...
— Nu ţi se pare că metoda lui Morlani e excelentă?
— Nu-mi plac brunii care cântă blond.
— Ah, dragul meu, spuse Franz întorcându-se, în timp ce Albert con-
tinua să arunce ocheade, eşti prea pretenţios.
În sfârşit, cortina căzu spre marea satisfacţie a vicontelui de
Morcerf, care îşi luă pălăria, îşi potrivi repede părul, cravata şi manşetele
şi-i atrase atenţia lui Franz că-l aşteaptă.
Deoarece la rândul ei contesa, pe care Franz o întrebă din ochi, îi
arătă prrntr-un semn că e bine venit, Franz nu mai zăbovi pentru a
satisface graba lui Albert, astfel că, însoţit de tovarăşul său care profita
de drum să-şi rectifice cutele gulerului şi reverele hainei, făcu ocolul
hemiciclului, şi bătu la loja numărul 4, unde se afla contesa.
Imediat, tânărul care stătea lângă ea, în faţa lojei, se ridică cedând,
după obiceiul italian, locul său noului venit care, la rându-i, e dator să-l
cedeze atunci când o altă vizită se prezintă.
Franz îl prezentă pe Albert contesei ca pe unul dintre cei mai distinşi tineri ai noştri prin poziţia sa socială şi prin inteligenţa sa, ceea ce de alt-
minteri era adevărat, căci la Paris şi în mediul în care trăia, Albert era un
cavaler fără cusur. Adăugă amănuntul că, deznădăjduit de a nu fi ştiut să
profite de şederea contesei la Paris pentru a i se prezenta, l-a însărcinat
pe el să repare greşeala aceasta, misiune de care se achita rugând-o pe
contesă, pe lângă care ar fi avut nevoie el însuşi de o protecţie, să-i
scuze indiscreţia.
Contesa răspunse adresându-i lui Albert un salut fermecător şi întin-
zându-i mâna lui Franz.
Invitat de ea, Albert ocupă locul gol din faţă, iar Franz se aşeză în
rândul al doilea, în spatele contesei.
Albert găsise un admirabil subiect de conversaţie: Parisul. Îi vorbea
contesei despre cunoştinjele lor comune. Franz înţelese că prietenul său
se afla pe calea cea bună. Îl lăsa în voie şi cerându-i gigantica lornietă,
se apucă la rându-i să exploreze sala.
Singură în faţa unei loji, plasată la al treilea rang vizavi de ei, stătea
o femeie splendidă, îmbrăcată cu un costum grecesc pe care îl purta cu
atâta graţie încât se vedea că este costumul ei natural.
În spatele ei, în umbră, se schiţa conturul unui bărbat al cărui chip
nu putea fi văzut.
Franz întrerupse conversaţia lui Albert şi a contesei, întrebând-o pe
aceasta dacă o cunoaşte pe frumoasa albaneză care merita să atragă
atenţia nu numai a bărbaţilor, dar şi a femeilor.
— Nu, spuse ea. Tot ce ştiu e că se găseşte la Roma de la începutul
sezonului, căci la deschiderea teatrului, am văzut-o acolo unde este şi a-
cum, iar de o lună de zile nu a lipsit de la nici o reprezentaţie, uneori
fiind însoţită de bărbatul care e cu ea în momentul acesta, iar alteori
urmată numai de un servitor negru.
— Cum vi se pare, contesă?
— Extrem de frumoasă. Desigur că Medora semăna cu femeia
aceasta.
Franz şi contesa schimbară un zâmbet. Ea începu să vorbească
iarăşi cu Albert, iar Franz să-şi privească albaneza.
Cortina se ridică asupra baletului. Era unul din acele bune balete ita-
liene, puse în scenă de faimosul Henri, care îşi făcuse, cu titlul de
coregraf în Italia, o reputaţie colosală, pierdută apoi de nenorocit în
teatrul nautic, unul din acele balete unde toată lumea, de la primul până
la ultimul, ia parte aşa de activ la acţiune, încât o sută cincizeci de
persoane fac în acelaşi moment acelaşi gest şi ridică simultan acelaşi
braţ sau acelaşi picior.
Baletul se intitula Polişca.
Franz era prea preocupat de frumoasa-i grecoaică pentru a se ocupa
de balet, oricât de interesant ar fi fost acesta. Ea urmărea cu o plăcere
vădită spectacolul, plăcere care contrasta enorm cu nepăsarea profundă
a însoţitorului ci. Cât timp dură capodopera coregrafică, acesta nu făcu o
mişcare, părând să guste plăcerile cereşti ale unui somn calm şi fericit,
în ciuda zgomotului infernal pe care îl făceau trompetele şi ţimbalele din
orchestră.
În sfârşit, baletul se încheie şi cortina căzu în aplauzele frenetice ale unui parter vrăjit.
Graţie obiceiului de a tăia opera printr-un balet, antractele sunt
foarte scurte în Italia, cântăreţii având timpul să se odihnească şi să-şi
schimbe costumul în timp ce dansatorii îşi execută piruetele.
Al doilea act începu. La primele atingeri ale arcuşului, Franz îl văzu
pe somnoros ridicându-se încet şi apropiindu-se de grecoaică, aceasta se
întoarse spre el, îi adresă câteva cuvinte şi se sprijini din nou pe
balustrada lojii. Figura interlocutorului ei era tot în umbră, astfel că Franz
nu putea să-i distingă nici o trăsătură.
Cortina se ridică, atenţia lui Franz fu în mod natural atrasă de actori,
astfel că ochii săi părăsiră o clipă loja frumoasei grecoaice
îndreptându-se spre scenă.
Actul începe, după cum ştiţi, cu duetul visului. Parisina, culcată, tră-
dează în faţa lui Azzo secretul dragostei sale pentru Ugo, soţul înşelat
trece prin toate furiile geloziei până când, convins că femeia e infidelă, o
trezeşte anunţându-i apropiata sa răzbunare.
Duetul este unul din cele mai frumoase, mai expresive şi mai
teribile din câte au ieşit din condeiul fecund al lui Donizetti. Franz îl
auzea pentru a treia oară şi, deşi nu era un meloman pasionat, duetul
produse asupra lui un efect profund. Se pregătea deci să-şi alăture
aplauzele aplauzelor sălii când, mâinile sale, gata să se împreune,
rămaseră îndepărtate, iar strigătul de "Bravo" care îi scăpa din gură se
stinse pe buze.
Bărbatul din lojă se ridicase, iar capul său, găsindu-se în lumină,
Franz îl recunoscu pe misteriosul locuitor de la Monte-Cristo, pe acela a
cărui statură şi al cărui glas i se păruse că le-a recunoscut în ajun, în ru-
inele Colosseumlui. Nu mai încăpea îndoială, ciudatul călător locuia la
Ro-ma.
Desigur că expresia figurii lui Franz era în armonie cu tulburarea pe
care apariţia o producea în spiritul său, deoarece contesa îl privi, izbucni
în râs şi îl întrebă ce are.
— Doamnă contesă, răspunse Franz, v-am întrebat dacă o
cunoaşteţi pe femeia albaneză, vă voi întreba acum dacă îl cunoaşteţi pe
soţul ei?
— Nu mai mult decât pe ea, răspunse contesa.
— Nu l-aţi remarcat niciodată?
— Iată o întrebare specific franţuzească. Ştiţi bine că pentru noi, ita-
liencele, nu există în lume alt bărbat decât acela pe care îl iubim.
— E drept, zise Franz.
— În orice caz, adăugă ea, punându-şi la ochi binoclul lui Albert şi
îndreptându-l spre lojă, e desigur vreun proaspăt exhumat, vreun mort
ieşit din groapă cu permisiunea groparului, căci mi se pare groaznic de
palid.
— Totdeauna e aşa, răspunse Franz.
— A, îl cunoaşteţi, întrebă contesa. Atunci vă voi întreba eu cine este.
— Am impresia că l-am mai văzut şi mi se pare că îl recunosc.
— Înţeleg într-adevăr, spuse ca făcând o mişcare cu umerii săi fru-moşi, ca
şi cum un fior i-ar fi trecut prin vine, înţeleg că, atunci când ai văzut o dată
un astfel de om, nu-l mai uiţi.
Aşadar, efectul încercat de Franz nu era o impresie specială, căci şi
altă persoană simţea la fel.
— Ce credeţi despre omul acesta? o întrebă Franz pe contesă, după
ce ca îl mai privi o dată cu binoclul.
— Că mi se pare a fi lordul Ruthwen în carne şi oase.
Într-adevăr, evocarea lui Byron îl izbi pe Franz. Dacă un om îl putea
face să creadă în existenţa vampirilor, apoi acesta era.
— Trebuie să aflu cine este, zise Franz sculându-se.
— O, nu, exclamă contesa. Nu, nu mă lăsa, contez pe dumneata
pentru a mă conduce acasă şi te reţin.
— Serios, vă e frică? îi spuse Franz plecându-se la urechea ei.
— Ascultă, îi spuse ea, Byron mi-a jurat că el crede în vampiri, mi-a
spus că a văzut unul, mi-a descris chipul lor. Ei bine, este întrutotul ase-
mănător: păr negru, ochi mari în care scânteiază o flacără ciudată,
paloare mortală. Mai observă că nu este cu o femeie ca toate femeile, e
cu o străină... o grecoaică, o schismatică... fără îndoială o magiciană ca
şi el. Te rog, nu pleca. Urmăreşte-l mâine, dacă vrei, dar îţi declar că
astăzi te reţin.
Franz stărui.
— Ascultă, spuse ea ridicându-se, eu plec, nu pot să rămân până la
sfârşitul spectacolului. Am invitaţi. Ai să fii aşa de puţin galant încât
să-mi refuzi tovărăşia dumitale?
Nu exista alt răspuns decât să-şi ia pălăria, să deschidă uşa şi să
ofere braţul contesei, ceea ce şi făcu.
Contesa era într-adevăr nespus de tulburată şi nici Franz nu putea
să scape de o anume spaimă superstiţioasă, cu atât mai naturală cu cât
ceea ce la contesă era produsul unei senzaţii instinctive, la el era
rezultatul unei amintiri. Simţi că ea tremura când se urcă în trăsură.
O conduse până acasă. Acolo nu era nimeni şi nu era câtuşi de puţin
aşteptată. O dojeni.
— Într-adevăr, îi spuse ea, nu mă simt bine şi am nevoie să fiu
singură. Vederea omului acela m-a tulburat.
Franz încercă să râdă.
— Nu râde, îi spuse ea. Nici dumitale nu-ţi vine să râzi. Făgăduieş-
te-mi un lucru.
— Care?
— Făgăduieşte-mi-l.
— Tot ce veţi vrea, cu excepţia de a nu renunţa la descoperirea
omului acela. Am motive pe care nu vi le pot spune să aflu cine este, de
unde vine şi încotro se duce.
— De unde vine, nu ştiu, dar unde se duce, pot să-ţi spun; cu sigu-
ranţă că în infern.
— Să revenim la făgăduiala pe care o cereaţi de la mine, contesă,
zise Franz.
— A, da, să te înapoiezi direct la hotel şi să nu cauţi să-l vezi pe
omul acesta în seara asta. Există anumite afinităţi între persoanele de
care te desparţi şi persoanele pe care le întâlneşti. Nu servi de
intermediar între omul acela şi mine. Mâine, aleargă după el dacă vrei,
dar să nu mi-l prezinţi niciodată, dacă nu doreşti să mor de spaimă. Cu
acestea zise, bună seara, caută de dormi, eu ştiu bine cine dintre noi nu
va dormi.
Cu aceste cuvinte, contesa îl părăsi pe Franz, lăsându-l în dilema de
a nu şti dacă ea s-a amuzat pe socoteala lui sau dacă a simţit într-adevăr
teama pe care o exprimase.
Când se înapoie la hotel, Franz îl găsi pe Albert în halat, în pantaloni
de casă, tolănit voluptuos într-un fotoliu şi frământându-şi ţigara.
— A tu eşti? spuse el. Pe cuvântul meu, nu te aşteptam decât
mâine.
— Dragă Albert, răspunse Franz, sunt bucuros că am prilejul de a-ţi
spune o dată pentru totdeauna că ai cea mai greşită idee despre femeile
italiene. Cred totuşi că insuccesele tale amoroase ar fi trebuit să te
vindece.
— Ei, ce vrei? nu poţi înţelege nimic cu afurisitele de femei. Îţi dau
mâna, ţi-o strâng, îţi vorbesc în şoaptă, se lasă conduse acasă; cu un
sfert din manierele acestea o pariziană şi-ar pierde reputaţia.
— Ei, bine, tocmai că nu au nimic de ascuns, pentru că trăiesc în lu-
mina soarelui, fac aşa de puţine mofturi în frumoasa ţară unde răsună si,
cum spune Dante. De altminteri, ai văzut cum s-a speriat contesa?
— De ce s-a speriat? De domnul acela cumsecade care stătea în faţa
noastră cu frumoasa grecoaică? Eu însă am vrut să mă lămuresc asupra
lor şi când au ieşit le-am încrucişat drumul în coridor. Nu ştiu de unde
dracu ai luat tu toate ideile acelea despre altă lume. E un tânăr foarte
frumos, foarte elegant, făcând impresia că se îmbracă în Franţa, la Blin
sau la Humann; cam palid, este drept, dar ştii că paloarea e un semn de
distincţie.
Franz zâmbi. Albert avea şi el pretenţia că e palid.
— De aceea, îi spuse Franz, sunt convins că ideile contesei cu privire
la omul acesta nu au nici un temei. A vorbit lângă tine şi ai auzit vreun
cuvânt?
— A vorbit, dar în romaică. Am recunoscut idiomul după câteva cu-
vinte greceşti pocite. Trebuie să-ţi spun, dragul meu, că la colegiu eram
foarte tare în greacă.
— Va să zică, vorbea romaica?
— Probabil.
— Nu mai încape îndoială, murmură Franz, e el.
— Ce spui?
— Nimic. Ce făceai aici?
— Îţi rezervam o surpriză.
— Care?
— Ştii că nu se poate procura nici o caleaşcă?
— La naiba, am făcut zadarnic tot ce era omeneşte cu putinţă să se
facă.
— Ei bine, eu am avut o idee minunată.
Franz îl privi pe Albert cu aerul că nu are prea mare încredere în
imaginaţia lui.
— Dragulmeu, spuse Albert, mă onorezi cu o privire care ar merita
să-ţi cer reparaţie.
— Sunt gata să ţi-o acord, scumpe prietene, dacă ideea este ingeni-
oasă după cum spui.
— Ascultă.
— Ascult.
— Nu se poate procura nici o trăsură, nu-i aşa?
— Nu.
— Nici cai?
— Nici.
— Dar se poate procura o căruţă?
— Poate.
— O pereche de boi?
— Probabil.
— Ei, bine, dragul meu, s-a făcut. Pun să se decoreze căruţa, ne îm-
brăcăm în secerători napolitani şi întruchipăm în mod natural tabloul
magnific al lui Leopold Robert. Dacă, pentru mai multă asemănare, con-
tesa vrea să adopte costumul unei femei din Pouzzole sau din Sorrento,
travestirea va fi luată drept originalul Femeii cu copilul.
— Drace, exclamă Franz, de data asta aveţi dreptate, domnule
Albert, căci ideea dumneavoastră e într-adevăr fericită...
— Şi cât se poate de naţională, dragul meu. Ehei, domnilor romani,
credeţi că o să alergăm pe jos, pe străzile voastre, ca nişte lazzaroni şi a-
ceasta pentru că nu aveţi căleşti şi cai? Ei, bine, vom născoci.
— Şi ai mai împărtăşit cuiva imaginaţia asta triumfătoare?
— Amfitrionului nostru. L-am chemat când am venit şi i-am exprimat
dorinţele mele. M-a asigurat că nu există ceva mai uşor. Eu voiam să
poleiesc coarnele boilor, va trebui deci să renunţăm.
— Şi unde este el?
— Cine?
— Amfitrionul nostru.
— În căutare. Mâine ar fi fost prea târziu.
— Aşadar ne va aduce răspunsul chiar în seara aceasta?
— Îl aştept.
Uşa se deschise în momentul acela şi jupânul Pastrini îşi vârî capul.
— Permesse? întrebă el.
— Bineînţeles că e permis! exclamă Franz.
— Ei, ai găsit pentru noi o căruţă şi boii? întrebă Albert.
— Am găsit mai mult decât atât, răspunse el cu aerul perfect mulţu-
mit de sine.
— Scumpul meu amfitrion, ia seama, glăsui Albert; mai mult, este
duşmanul binelui.
— Excelenţele voastre să aibă încredere în mine, spuse Pastrini cu
ton sigur de el.
— Ei, ce este? îl întrebă Franz.
— Ştiţi că — spuse hangiul — contele de Monte-Cristo locuieşte pe
acelaşi coridor cu dumneavoastră?
— Îmi închipui, spuse Albert, deoarece graţie lui suntem găzduiţi ca
doi studenţi din strada Saint-Nicolas-du-Chardonnet.
— Ei, bine, el cunoaşte încurcătura în care vă aflaţi şi vă oferă două
locuri în trăsura sa şi două locuri la ferestrele sale din palatul Rospoli.
Albert şi Franz se priviră.
— Dar, întrebă Albert, se cuvine să acceptăm oferta străinului, un
om pe care nu-l cunoaştem?
— Ce fel de om e contele de Monte-Cristo? îl întrebă Franz pe hotelier.
— Un mare nobil sicilian sau maltez, dar nobil ca un Borghese şi bo-
gat ca o mină de aur.
— Cred că dacă omul acesta e aşa de binecrescut cum îl descrie
amfitrionul nostru, îi spuse Franz lui Albert, ar fi trebuit să ne trimită
invitaţia într-alt mod, fie scriindu-ne, fie...
În acel moment se auzi o bătaie în uşă.
— Intră, spuse Franz.
Un servitor, îmbrăcat într-o livrea de o eleganţă desăvârşită se arătă
în pragul camerei.
— Din partea contelui de Monte-Cristo pentru domnul Franz d'Épinay
şi pentru domnul viconte Albert de Morcerf, spuse el.
Şi prezentă hotelierului două cărţi de vizită pe care acesta le
înmână tinerilor.
— Domnul Conte de Monte-Cristo, continuă servitorul, cere domnilor
permisiunea de a se prezenta ca vecin mâine dimineaţă la dumnealor. Va
avea onoarea să se informeze pe lângă domni la ce oră vor fi vizibili.
— Ei nu, spuse Albert lui Franz, nu se poate obiecta nimic.
— Spune contelui, răspunse Franz, că noi vom avea onoarea să-l
vizităm.
Servitorul se retrase.
— Iată ce se cheamă a face un asalt de eleganţă, zise Albert.
Hotărât lucru, aveai dreptate, jupâne Pastrini, contele dumitale de
Monte-Cristo e un om ireproşabil.
— Aşadar, îi acceptaţi oferta? întrebă amfitrionul.
— O, da, răspunse Albert. Cu toate acestea, îţi mărturisesc, regret
căruţa noastră şi pe secerători, iar dacă nu ar fi fereastra palatului
Rospoli care să compenseze ceea ce pierdem, cred că aş reveni la prima
mea idee. Ce spui, Franz?
— Spun că şi pe mine mă hotărăsc tot ferestrele palatului Rospoli,
răspunse Franz.
Într-adevăr, oferta celor două locuri la o fereastră a palatului Rospoli
îi reamintise lui Franz conversaţia pe care o auzise în ruinele
Colosseumului, între necunoscut şi Transteverin, conversaţie în care
omul cu manta îşi luase angajamentul de a obţine graţierea
condamnatului. Iar dacă omul cu manta era, după cum toate îl îndemnau
pe Franz să creadă, acela a cărui apariţie în sala Argentina îl intrigase
aşa de mult, îl va recunoaşte fără îndoială şi atunci nimic nu-l va
împiedica să-şi satisfacă pe deplin curiozitatea.
Franz petrecu o parte din noapte visând la cele două apariţii şi
dorind să se facă ziuă. A doua zise va lămuri totul, iar de data aceasta,
dacă nu cumva amfitrionul său de la Monte-Cristo poseda inelul lui Gyges şi graţie acestui inel facultatea de a se face invizibil, era vădit că
nu-i va mai scăpa. De aceea, se trezi înainte de ceasurile opt.
Neavând aceleaşi motive ca Franz să fie matinal, Albert dormea încă
dus.
Franz îl chemă pe hotelier, care se prezentă cu slugărnicia-i
obişnuită.
— Jupâne Pastrini, îl întrebă el, nu are loc astăzi o execuţie?
— Da, Excelenţă, dar dacă mă întrebaţi pentru a avea o fereastră,
v-aţi gândit prea târziu.
— Nu, reluă Franz, de altminteri, dacă aş ţine să văd neapărat
spectacolul, cred că aş găsi loc pe Pincio.
— O, îmi închipuiam că Excelenţa voastră nu vrea să se compromită
cu toată gloata.
— Probabil că n-am să mă duc, zise Franz. Aş dori însă câteva amă-
nunte.
— Anume?
— Aş vrea să ştiu numărul condamnaţilor, numele lor şi felul supli-
ciului lor.
— De minune, Excelenţă. Tocmai mi s-au adus tavolettele.
— Ce-s alea tavolette?
— Tavolettele sunt nişte tăbliţe de lemn care în ajunul execuţiilor se
spânzură la toate colţurile străzii şi pe care se lipesc numele condamna-
ţilor, cauza condamnării şi felul caznelor. Scopul înştiinţării este de a-i
pofti pe credincioşi să se roage lui Dumnezeu ca vinovaţii să se căiască
sincer.
— Şi ţi se aduc tavolettele pentru ca dumneata să adaugi rugăciunile
dumitale la acelea ale credincioşilor? întrebă Franz, cu aer îndoielnic.
— Nu, Excelenţă. M-am înţeles cu lipitorul şi el mi le aduce, aşa cum
îmi aduce afişele spectacolelor, pentru că, dacă unii dintre călătorii mei
doresc să asiste la execuţie, să ştie.
— Ei, dar asta e o atenţie nespus de delicată! exclamă Franz.
— O, pot să mă laud că fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a-i satisfa-
ce pe nobilii străini care mă onorează cu încrederea lor, glăsui Pastrini
zâmbind.
— Îmi dau seama şi voi repeta aceasta oricui, fii sigur. Până una
alta, aş dori să citesc una din tavolette.
— E foarte lesne, spuse amfitrionul deschizând uşa, am dat ordin să
se pună una pe coridor. Ieşi, desprinse tavoletta şi o prezintă lui Franz.
Iată, cuvânt cu cuvânt, tălmăcirea afişului:
"Se aduce la cunoştinţă tuturor că marţi 22 februarie, prima zi a Car-
navalului, vor fi, prin hotărârea tribunalului, executaţi în piaţa del Popolo
numiţii Andrea Rondolo, vinovat de asasinat asupra foarte respectabilei
şi veneratei persoane a lui don Cezar Terlini, canonicul bisericii
Saint-Jean- de-Latranz şi numitul Pepino, zis Rocca Priori, învinuit de
complicitate cu nesuferitul bandit Luigi Vampa şi cu oamenii din banda
sa.
Primul, va fi mazzoloto. Iar al doilea, decapitato.
Sufletele caritabile sunt rugate să ceară lui Dumnezeu o căinţă sinceră pentru nenorociţii condamnaţi."
Era exact ce auzise Franz alaltăieri, în ruinele Colosseumului, şi ni-
mic nu fusese schimbat în program: numele condamnaţilor, cauza
supliciului lor şi felul execuţiei erau exact aceleaşi.
Astfel, după toate probabilităţile, Transteverinul nu era altul decât
banditul Luigi Vampa, iar omul cu manta, Simbad marinarul care, la Ro-
ma ca şi la Porto-Vecchio şi la Tunis, continua expediţiile sale filantropice.
Vremea trecea, erau orele nouă, iar Franz se pregătea să-l scoale pe
Albert când, spre marea sa mirare, îl văzu ieşind îmbrăcat gata din came-
ră. Carnavalul îi huruise în cap şi-l trezise mai devreme decât spera
prietenul său.
— Acum, când suntem gata amândoi, crezi, dragul meu domn
Pastrini, că putem să ne prezentăm contelui de Monte-Cristo? îl întrebă
Franz pe hotelier.
— O, da, desigur, răspunse acesta, contele de Monte-Cristo e foarte
matinal şi sunt sigur că este sculat de mai bine de două ceasuri.
— Crezi că nu facem vreo gafă prezentându-ne la el acum?
— Nici una.
— În cazul acesta, Albert, dacă eşti gata...
— În întregime gata, spuse Albert.
— Haide să mulţumim vecinului nostru pentru amabilitatea sa.
— Haide.
Franz şi Albert nu aveau de străbătut decât coridorul. Hangiul le-o
luă înainte şi sună pentru ei. Un servitor deschise.
— I signori francesi, spuse hangiul.
Servitorul se înclină şi le făcu semn să intre.
Străbătură două încăperi mobilate cu un lux pe care nu credeau că-l
pot găsi în hotelul jupânului Pastrini şi, în sfârşit, ajunseră într-un salon
de o eleganţă desăvârşită. Un covor turcesc era întins pe parchet, iar
mobilele cele mai confortabile îşi ofereau pernele dolofane şi spătarele
răsturnate. Tablouri minunate, executate de maeştri şi trofee de arme
splendide atârnau pe pereţi, iar perdele largi de tapiserie fâlfâiau în faţa
uşilor.
— Excelenţele lor sunt rugate să ia loc, glăsui servitorul, mă duc să-l
anunţ pe domnul conte. Şi dispăru printr-una din uşi.
În momentul când uşa se deschise, sunetul unei guzla ajunse până
la cei doi prieteni, dar se stinse îndată: uşa închisă imediat nu îngăduise,
pentru a spune astfel, să pătrundă în salon decât o frântură de armonie.
Franz şi Albert schimbară o privire şi îşi îndreptară ochii asupra mo-
bilelor, tablourilor şi armelor. Toate acestea li se părură la a doua vedere
mai minunate chiar decât la prima.
— Ei, ce spui? îşi întrebă Franz prietenul.
— Pe legea mea, dragul meu, spun că, desigur, vecinul nostru e
vreun agent de schimb care a jucat à la baisse asupra fondurilor spaniole
sau vreun prinţ care voiajează incognito.
— Sst! făcu Franz, vom afla numaidecât. Uite-l.
Într-adevăr, scârţâitul unei uşi ajunse până la musafiri şi, aproape
îndată, prin tapiseria ridicată, intră proprietarul tuturor bogăţiilor dinăuntru.
Albert înaintă în întâmpinarea lui, dar Franz rămase pironit pe loc.
Cel care intrase nu era altul decât omul cu manta de la Colosseum,
necunoscutul din lojă, amfitrionul misterios de la Monte-Cristo.