Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XIX - AL TREILEA ACCES

Acum, când comoara, care fusese atâta timp obiectul meditaţiilor a-
batelui, putea să asigure în viitor fericirea celui pe care Faria îl iubea cu
adevărat ca pe un fiu, valoarea ei sporise în ochii lui; cântărea zilnic can-
titatea comorii, explicând lui Dantès binele pe care putea să-l facă priete-
nilor săi, în vremurile noastre moderne, un om cu 13 sau 14 milioane; şi
atunci, chipul lui Dantès se posomora, căci îi venea în minte jurământul
de răzbunare pe care îl făcuse şi se gândea cât rău poate să facă pe de
altă parte duşmanilor săi, în vremurile noastre moderne, un om cu o
avere de 13 sau 14 milioane. Abatele nu cunoştea insula Monte-Cristo,
dar Dantès o cunoştea: trecuse deseori pe dinaintea insulei acesteia,
situată la 25 mile de Pianosa, între Corsica şi insula Elba, iar o dată
poposise acolo. Insula era, fusese totdeauna, şi e încă absolut pustie; o
stâncă de formă conică aproape, care pare a fi fost împinsă de un
cataclism vulcanic din adâncul abisului la suprafaţa mării.
Dantès îi făcea lui Faria planul insulei, iar Faria îi dădea sfaturi lui
Dantès cum anume să găsească comoara.
Dar Dantès nu era câtuşi de puţin aşa de entuziast şi mai cu seamă
încrezător ca bătrânul. Era sigur acum că Faria nu-i nebun, iar modul
cum ajunsese la descoperirea care lăsase impresia nebuniei sale îi
sporea admiraţia pentru el; de asemeni însă el nu putea să creadă că
depozitul, presupunând că existase, mai exista şi acum, iar când nu privea comoara ca pe ceva himeric, o privea cel puţin ca pe ceva absent.
Între timp, ca şi cum destinul ar fi vrut să răpească deţinuţilor
ultima lor speranţă şi să le arate că erau condamnaţi la închisoare
veşnică, o nouă nenorocire îi lovi: galeria de pe marginea mării, care
ameninţa de multă vreme cu ruina fusese reconstruită; temeliile
fuseseră reparate, iar gaura pe jumătate umplută de Dantès, fusese
astupată cu enorme cantităţi de stâncă. Dacă nu lua măsura aceasta de
prevedere, care fusese, vă amintiţi, sugerată tânărului de către abate,
nenorocirea lor ar fi fost şi mai mare, căci s-ar fi descoperit tentativa de
fugă şi ar fi fost cu siguranţă despărţiţi: o nouă poartă, mai puternică,
mai neînduplecată decât celelalte, se închisese deci pentru ei.
— Vezi bine, spunea tânărul cu o blândă tristeţe lui Faria, că Dumne-
zeu vrea să-mi răpească până şi meritul aşa zisul meu devotament
pentru dumneata. Ţi-am făgăduit că voi rămâne veşnic cu dumneata şi
nu mai am încotro; nu vom mai avea comoara, nici unul, nici altul, şi nu
vom mai ieşi niciodată de aici. De altminteri, adevărata mea comoară,
prietene, nu e aceea care mă aşteaptă sub stâncile sumbre ale insulei
Monte-Cristo, e prezenţa dumitale, e şederea noastră, laolaltă, câte
cinci-şase ceasuri pe zi, în ciuda temnicerilor; sunt razele de inteligenţă,
pe care le-ai turnat în creierul meu, limbile pe care le-ai împlântat în
memoria mea şi care încolţesc acolo cu toate ramificaţiile lor filologice.
Ştiinţele felurite pe care le-ai făcut pentru mine aşa de lesnicioase prin
profunzimea cunoştinţei dumitale şi prin precizia principiilor la care le-ai
redus, — iată comoara mea, prietene, iată cu ce m-ai făcut bogat şi
fericit. Crede-mă şi consolează-te, ele preţuiesc pentru mine mai mult
decât tonele de aur şi lăzile cu diamante, chiar problematice, aşa cum
sunt norii care se văd dimineaţa plutind pe mare, care sunt socotiţi drept
pământuri şi care se evaporează, se volatilizează şi dispar pe măsură ce
te apropii de ei. Să te am lângă mine cât mai mult timp, să ascult glasul
dumitale elocvent împodobindu-mi spiritul, călindu-mi sufletul, făcând
întreaga mea făptură capabilă de lucruri mari şi cumplite, dacă voi fi
vreodată liber, — umplându-le aşa de bine, încât dez-nădejdea în care
eram gata să cad când te-am cunoscut, să nu-şi mai găsească loc —,
iată averea mea: ea nu-i himerică; ţi-o datorez cu adevărat, şi toţi
suveranii pământului, fie ei Cezar Borgia, nu vor izbuti să mi-o răpească.
Zilele care urmară au fost pentru cei doi nefericiţi, dacă nu zile
fericite, cel puţin zile care au trecut destul de repede. Faria care, ani în
şir, păstrase tăcerea asupra comorii, pomenea acum despre ea la orice
ocazie. Aşa cum prevăzuse, el rămăsese paralizat de braţul drept şi de
piciorul stâng, şi pierduse aproape orice speranţă; dar visa totodată,
pentru tânărul său tovarăş, o eliberare sau o evadare, şi se bucura
pentru el. Temându-se ca scrisoarea să nu fie într-o zi rătăcită sau
pierdută, îl silise pe Dantès s-o înveţe pe dinafară, şi Dantès o ştia de la
primul până la ultimul cuvânt. Nimicise atunci partea a doua, fiind sigur
că prima parte putea să fie găsită, dar fără să se ghicească sensul
adevărat. Uneori Faria petrecu ceasuri întregi dând lui Dantès instrucţiuni
care aveau să-i servească în ziua când va fi liber. Atunci, o dată liber, din
ziua, din ceasul, din momentul când va fi liber, el urma să nu mai aibă
decât un singur gând: să ajungă la Monte- Cristo printr-un mijloc oarecare, să rămână acolo singur sub un pretext care să nu trezească
bănuieli şi, — o dată acolo, o dată singur, — să caute a regăsi grotele
minunate şi să scormonească locul indicat. Locul indicat este, vă
amintiţi, unghiul îndepărtat al celei de a doua deschizături.
Până una alta, orele treceau, dacă nu repede, cel puţin suportabil.
Aşa cum am spus, fără să fi recăpătat forţa mâinii şi a piciorului, Faria re-
câştigase toată limpezimea inteligenţei sale şi, în afară de cunoştinţele
morale asupra cărora am stăruit, el îl învăţase pe tânărul tovarăş
meseria răbdătoare şi sublimă a deţinutului, care din nimic ştie să facă
ceva. Erau ocupaţi, prin urmare, în permanenţă, — Faria temându-se să
nu îmbătrânească, Dantès temându-se să nu-şi reamintească trecutul
aproape stins şi care nu mai pâlpâia în străfundul memoriei sale decât ca
o lumină depărtată, rătăcită în noapte; lucrurile decurgeau astfel ca în
acele existenţe în care nenorocirea n-a zdruncinat nimic şi care se scurg
maşinal şi calm sub ochiul providenţei.
Dar, sub calmul superficial, erau poate în inima tânărului şi în a bă-
trânului multe elanuri înfrânate, multe suspine înăbuşite, care îşi croiau
drum atunci când Faria rămânea singur şi când Edmond se întorcea la el.
Edmond se trezi într-o noapte brusc, părându-i-se că s-a auzit che-mat.
Deschise ochii şi încercă să străpungă bezna.
Numele său sau, mai bine zis, un glas jalnic ce încerca să-i
articuleze numele răzbi până la el.
Se ridică pe pat cu sudoarea neliniştii pe frunte şi ascultă. Nici o în-
doială, tânguirea venea din carcera tovarăşului său.
— Doamne, murmură Dantès, nu cumva...
Şi îşi clinti patul, scoase piatra, se năpusti în coridor şi ajunse la
extremitatea opusă; lespedea era ridicată.
La lumina lămpii, informe şi pâlpâinde, de care am vorbit, Edmond îl
văzu pe bătrân, palid, încă în picioare şi ţinându-se de lemnul patului.
Trăsăturile lui erau schimonosite de simptomele oribile pe care le
cunoştea şi care îl înfricoşaseră atâta, când ele apăruseră pentru întâia
oară.
— Prietene, spuse Faria, resemnat, înţelegi, nu-i aşa? n-am nevoie
să-ţi spun mai mult.
Edmond scoase un strigăt îndurerat şi, pierzându-şi cu totul mintea,
se năpusti spre uşă strigând:
— Ajutor, ajutor.
Faria avu încă puterea să-l oprească.
— Tăcere, spuse el, altminteri eşti pierdut! Să nu ne mai gândim de-
cât la dumneata, prietene, făcându-ţi captivitatea suportabilă sau evada-
rea posibilă. Ţi-ar trebui ani de zile ca să refaci singur tot ce am făcut eu
aici, şi s-ar nimici într-o clipă, dacă supraveghetorii noştri ar avea cunoş-
tinţă că am fost înţeleşi. De altminteri, fii liniştit, prietene, carcera pe
care o părăsesc nu va rămâne multă vreme goală; alt nenorocit va veni
să-mi ia locul. Te vei înfăţişa acestuia ca un înger salvator. Va fi poate
tânăr, puternic şi răbdător cu dumneata, va putea să te ajute în
evadarea pe care cu o împiedicam. Nu vei mai avea, legată de
dumneata, o jumătate de cadavru, care să-ţi paralizeze mişcările.
Hotărât lucru, Dumnezeu face, în sfârşit, ceva pentru dumneata: îţi dă mai mult decât îţi răpeşte şi e timpul să mor.
Edmond nu putu decât să-şi împreune mâinile şi să strige:
— Oh, prietene, prietene, taci!
Apoi, recăpătându-şi forţa, zdruncinată o clipă de lovitura
neprevăzută, şi curajul frânt de cuvintele bătrânului:
— Oh, spuse el, te-am mai salvat o dată, am să te salvez şi a doua
oară!
Ridică piciorul patului şi scoase flaconul cu o treime plină încă de li-
coarea roşie.
— Uite, spuse el, mai e din băutura salvatoare. Repede, repede,
spune-mi ce trebuie să fac de data aceasta; sunt instrucţiuni noi?
Vorbeşte, prietene, te ascult.
— Nu mai e nici o speranţă, răspunse Faria clătinând capul; dar
n-are a face, Dumnezeu vrea ca omul pe care l-a creat şi în inima căruia
a înrădăcinat aşa de adânc dragostea de viaţă, să facă tot ce îi stă în
putinţă pentru a păstra existenţa aceasta aşa de grea uneori, aşa de
scumpă întotdeauna.
— Da, da, exclamă Dantès, şi te voi salva, te asigur.
— Ei bine, încearcă. Frigul pune stăpânire pe mine; simt cum
sângele năpădeşte la creier; simt tremurătura oribilă care face să-mi
clănţănească dinţii şi să-mi desfacă oasele; în cinci minute răul va
izbucni, într-un sfert de oră nu va mai rămâne din mine decât un
cadavru.
— Oh! exclamă Dantès cu inima frântă de durere.
— Vei proceda ca şi întâia oară, însă nu vei mai aştepta aşa de mult.
În ceasul acesta toate resorturile vieţii sunt uzate, iar moartea —
continuă el arătându-şi braţul şi piciorul paralizate — nu va mai avea de
făcut decât jumătate din treabă. Dacă, după ce mi-ai turnat
douăsprezece picături în gură în loc de zece, vezi că nu-mi revin, vei
turna restul. Aşază-mă acum pe pat, căci nu mă mai pot ţine.
Edmond îl luă pe bătrân în braţe şi-l depuse pe pat.
— Acum, prietene, spuse Faria, singura mângâiere a vieţii mele
amărâte, dumneata pe care cerul mi te-a dat cam târziu, însă mi te-a dat
ca dar nepreţuit şi pentru care îi mulţumesc; în momentul despărţirii de
dumneata pentru de-a pururi, îţi urez toată fericirea, toată prosperitatea
pe care o meriţi: fiul meu, te binecuvântez!
Tânărul căzu în genunchi rezemându-şi capul de patul bătrânului.
— Ascultă bine ce îţi spun în momentul acesta suprem: comoara fa-
miliei Spada există; Dumnezeu îngăduie ca pentru mine să nu mai fie
nici distanţă, nici piedică. O văd în fundul grotei a doua; ochii mei
străpung adâncul pământului şi sunt uluiţi de atâtea bogăţii. Dacă
izbuteşti să fugi, aminteşte-ţi că bietul abate, pe care toată lumea îl
credea nebun, nu era. Aleargă la Monte-Cristo, profită de averea noastră,
profită de ca, ai suferit destul.
O zguduire violentă îl întrerupse pe bătrân. Dantès înălţă capul,
văzu ochii care se injectau cu roşu: părea că un val de sânge urcase din
piept la frunte.
— Adio! adio! murmură bătrânul, strângând convulsiv mâna tânăru-
lui. Adio!
— O, nu încă, nu încă! strigă acesta; nu ne părăsi; Doamne, ajută-l...
ajutor! ajutor...
— Tăcere! tăcere! murmură muribundul: să nu ne despartă, dacă
mă salvezi.
— Ai dreptate. O da, da, fii liniştit, te voi salva! De altminteri, cu
toate că suferi mult, suferinţa e mai mică decât întâia oară.
— O, nu te înşela; sufăr mai puţin, pentru că în mine e mai puţină
forţă pentru a suferi. La vârsta dumitale ai credinţă în viaţă. Privilegiul ti-
nereţii e să creadă şi să nădăjduiască. Dar bătrânii văd mai limpede
moartea. Oh, iat-o... vine... s-a sfârşit... vederea mi se pierde... mintea
îmi fuge... dă-mi mâna, Dantès... adio...adio.
Şi, ridicându-se cu o ultimă sforţare în care îşi adună toate puterile:
— Monte-Cristo! spuse el. Nu uita, Monte-Cristo!
Şi recăzu pe pat.
Criza a fost cumplită: mădulare chircite, pleoape umflate, o spumă
sângerândă, un corp nemişcat, — iată ce rămase pe patul de durere, în
locul făpturii inteligente care se culcase cu o clipă înainte.
Dantès luă lampa, o puse la căpătâiul patului, pe piatra ieşită în
relief şi de unde licărirea ei tremurată lumina cu o răsfrângere fantastică
figura descompusă şi trupul înţepenit.
Aşteptă cu ochii fixaţi momentul administrării remediului salvator.
Când socoti că momentul a venit, luă cuţitul, descleştă dinţii care se
împotriviră mai puţin decât întâia oară, numără una după alta douăspre-
zece picături şi aşteptă; fiola mai conţinea aproape încă o dată pe atât.
Aşteptă zece minute, un sfert de oră, o jumătate de oră, nu se clinti
nimic. Tremurând, cu părul zburlit, cu fruntea îngheţată de sudoare, el
număra clipele după bătăile inimii.
Cugetă atunci că era timpul să facă ultima încercare: apropie fiola
de buzele învineţite ale lui Faria şi, fără să mai aibă nevoie să
descleşteze fălcile care rămăseseră deschise, turnă toată licoarea din ea.
Remediul produse un efect galvanic, o tremurătură violentă scutură
membrele bătrânului, ochii lui se redeschiseră groaznici la vedere,
scoase un suspin care semăna cu un strigăt, apoi trupul înfiorat recăzu
puţin câte puţin în nemişcare.
Rămaseră deschişi numai ochii.
O jumătate de ceas, un ceas, un ceas şi jumătate se scurseră. În
ceasul acesta şi jumătate de nelinişte, Edmond, aplecat deasupra
prietenului său, cu mâna pe inima lui, simţi rând pe rând cum trupul se
răceşte şi cum inima îşi stinge bătaia tot mai surdă şi mai profundă.
În sfârşit, nu supravieţui nimic: ultima tresărire a inimii încetă. Faţa
deveni lividă, ochii rămăseseră deschişi, dar privirea se stinse.
Ceasurile erau şase şi jumătate, dimineaţa, ziua începea să se arate
şi raza ci alburie, năpădind carcera, făcea să pălească lumina muribundă
a lămpii. Răsfrângeri ciudate treceau peste chipul cadavrului, dându-i din
când în când aparenţe de viaţă. Câtă vreme dură lupta dintre zi şi
noapte, Dantès mai putu să se îndoiască; dar, de îndată ce ziua birui, el
înţelese că se află singur cu un cadavru.
Atunci o groază profundă şi de neînfrânt puse stăpânire pe sine; nu
mai cuteză să strângă mâna care atârna în josul patului, nu mai cuteză să-şi oprească ochii asupra ochilor ficşi şi albi, pe care încercă în mai
multe rânduri, dar inutil, să-i închidă şi care se deschideau mereu. Stinse
lampa, o tăinui cu grijă şi fugi, aşezând cât putu mai bine lespedea
deasupra capului său.
Era de altminteri timpul, căci temnicerul venea.
De dala aceasta, el îşi începu vizita cu Dantès; plecând din carcera
lui, urma să treacă în aceea a lui Faria căruia îi ducea mâncare şi rufărie.
Nimic de altminteri nu indica la omul acesta că el avea cunoştinţă
de cele întâmplate.
Ieşi.
Dantès fu atunci cuprins de un neastâmpăr nespus de a şti ce se va
petrece în carcera nefericitului prieten; reintră deci în galeria subterană
şi ajunse la timp ca să audă exclamaţiile gardianului, care chema în
ajutor.
În curând ceilalţi temniceri intrară; apoi se auzi pasul greoi şi
regulat al soldaţilor. În urma soldaţilor sosi guvernatorul.
Edmond auzi hârşâitul patului pe care era zgâlţâit cadavrul; auzi
glasul guvernatorului care poruncea să i se arunce apă în faţă şi care,
văzând că în ciuda stropirii deţinutul nu-şi revenea, trimise după medic.
Guvernatorul ieşi; câteva cuvinte de compasiune ajunseră la
urechile lui Dantès, amestecate cu râsete batjocoritoare.
— Haide-haide, spuse omul, nebunul s-a dus să-şi găsească
comorile; călătorie bună!
— Cu toate milioanele lui n-o să aibă cu ce-şi plăti giulgiul, glăsui altul
— O, declară al treilea glas, giulgiurile de la Castelul If nu costă scump.
— Poate că, fiind om al bisericii, se vor face niscaiva cheltuieli
pentru el, spuse unul dintre primii interlocutori.
— O să aibă atunci onorurile sacului.
Edmond asculta, nu pierdea un cuvânt, dar mare lucru nu înţelegea.
Curând glasurile se stinseră şi i se păru că cei veniţi părăseau încăperea.
Totuşi nu cuteză să intre: s-ar fi putut să fi lăsat vreun temnicer
pentru păzirea mortului.
Rămase deci tăcut, nemişcat, ţinându-şi răsuflarea.
Cam după un ceas, liniştea fu însufleţită de un zgomot slab care
cres-cu treptat.
Se înapoia guvernatorul, urmat de medic şi de mai mulţi ofiţeri.
Se făcu un moment de tăcere: de bună seamă, medicul se apropiase
de pat şi examina cadavrul.
Curând discuţiile începură.
Medicul analiză pricina decesului prizonierului şi-l declară pe acesta
mort.
Întrebările şi răspunsurile decurgeau cu o indiferenţă care îl indigna
pe Dantès; i se părea că toată lumea e datoare să simtă pentru bietul
abate o parte din afecţiunea pe care i-o purta el.
— Sunt mâhnit de cele ce-mi spui, glăsui guvernatorul, răspunzând
certitudinii manifestate de medic că bătrânul într-adevăr murise; era un
prizonier blând, inofensiv, amuzant prin nebunia lui şi, mai cu seamă, u-
şor de supravegheat.
— O, declară temnicerul, ar fi putut să nu fie păzit deloc şi ar fi
rămas cincizeci de ani aici — garantez — fără să încerce o singură
tentativă de evadare.
— Totuşi, reluă guvernatorul, cred că s-ar impune de urgenţă, în ciu-
da convingerii dumneavoastră — nu pentru că mă îndoiesc de ştiinţa cu
care sunteţi înzestrat, dar pentru propria mea răspundere —, să ne
asigurăm că prizonierul e într-adevăr mort.
Un moment de tăcere deplină, în răstimpul căreia Dantès, mereu la
pândă, socoti că medicul examina şi pipăia încă o dată cadavrul.
— Puteţi fi liniştit, spuse atunci medicul, a murit: vă garantez.
— Ştiţi, domnule, glăsui guvernatorul stăruind, noi nu ne mulţumim
în astfel de cazuri cu un simplu examen; în ciuda tuturor aparenţelor, vă
rog mântuiţi operaţia, îndeplinind formalităţile prescrise de lege.
— Să fie încălzite fiarele, spuse medicul; serios vorbind e o
precauţie inutilă.
Ordinul încălzirii fiarelor îl înfioră pe Dantès.
Se auziră paşi grăbiţi, scârţâitul uşii, câteva tropăituri interioare, iar
peste câteva clipe un temnicer se înapoia spunând:
— Poftim jarul cu un fier.
Se produse o tăcere de o clipă, apoi se auzi simitul cărnurilor care
ardeau şi al căror miros gros şi greţos străpunse chiar zidul dinapoia
căruia Dantès asculta cu oroare.
Când simţi mirosul de carne umană, carbonizată, sudoarea ţâşni pe
fruntea tânărului şi avu senzaţia că leşină.
— Precum vedeţi, domnule, este mort, spuse medicul; arsura în
călcâi e hotărâtoare; bietul nebun este vindecat de nebunia lui şi liberat
— Nu-l chema Faria? întrebă unul dintre ofiţerii care îl întovărăşeau
pe guvernator.
— Da, domnule, şi, după câte pretindea, era un nume vechi; de alt-
minteri era foarte învăţat şi cu destulă judecată asupra tuturor chestiuni-
lor care nu veneau în atingere cu comoara sa; dar asupra acesteia,
trebuie să mărturisesc, nu admitea ripostă.
— Afecţiunea pe care noi o numim monomanie, spuse medicul.
— N-ai avut niciodată motive să te plângi de el? întrebă
guvernatorul pe temnicerul însărcinat cu aducerea proviziilor abatelui.
— Niciodată, domnule guvernator, răspunse temnicerul, absolut
niciodată. Ba, dimpotrivă, uneori mă distra foarte mult, spunându-mi fel
de fel de lucruri. Într-o zi, când nevastă-mea era bolnavă, el mi-a dat o
reţetă care a vindecat-o.
— Ha-ha, râse medicul, nu ştiam că am avut a face cu un coleg; nă-
dăjduiesc, domnule guvernator, adăuga el râzând, că îl veţi trata cum se
cuvine.
— Da, da, fii liniştit, va fi îngropat cu decenţă în sacul cel mai nou
pe care îl vom putea găsi; eşti mulţumit?
— Trebuie să îndeplinim formalitatea aceasta în faţa
dumneavoastră, domnule? întrebă un temnicer.
— Fără îndoială, dar grăbiţi-vă; nu pot să rămân toată ziua aici.
Se auziră alte tropăituri; în clipa următoare un fâşâit de pânză moto-
tolită răzbi la urechile lui Dantès, patul scârţâi pe arcuri, un pas greoi —
pasul unui om care ridica o povară — se propti pe lespede, apoi patul
scârţâi din nou sub greutatea pusă de el.
— Pe deseară, spuse guvernatorul.
— Se face slujbă religioasă? întrebă un ofiţer.
— Cu neputinţă, răspunse guvernatorul; capelanul castelului mi-a
cerut ieri concediu, ca să facă un mic voiaj de opt zile la Gyrès, şi i-am
garantat pentru toţi deţinuţii în intervalul ăsta; bietul abate n-avea decât
să nu se grăbească aşa de tare şi ar fi avut recviemul său.
— Eh, spuse medicul cu impietatea oamenilor de meseria sa, este
om al bisericii: Dumnezeu o să ţină seama şi n-o să ofere iadului
plăcerea răutăcioasă de a-i trimite un preot.
Un hohot de râs urmă glumei de prost gust.
Între timp continua operaţia înmormântării.
— Pe deseară, spuse guvernatorul, când ca fu terminată.
— La ce oră? întrebă temnicerul.
— Pe la zece sau unsprezece.
— Mortul trebuie vegheat?
— De ce? Închideţi carcera ca şi cum ar fi viu, atâta tot.
Paşii se depărtară atunci, glasurile scăzură treptat, zgomotul uşii cu
broasca ei ţăcănitoare şi cu zăvoarele scârţâitoare se auzi, o linişte mai
posacă decât aceea a singurătăţii — liniştea morţii — năpădi totul, până
şi sufletul îngheţat al tânărului.
Atunci el ridică încetişor lespedea cu capul şi aruncă o privire
cercetătoare.Încăperea era goală: Dantès ieşi din galerie.