Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XII - TATĂL ŞI FIUL

Domnul Noirtier, — căci într-adevăr el era, — îl urmări din ochi pe
servitor, până când acesta închise uşa. Apoi, temându-se, desigur, să nu
asculte în anticameră, o redeschise imediat. Precauţia nu fu de prisos,
iar iuţeala cu care Germain se retrase dovedi că el era scutit de păcatul
care i-a pierdut pe primii noştri părinţi. Domnul Noirtier se osteni apoi să
încuie singur uşa anticamerei, după care încuie uşa camerei de dormit,
trase zăvoarele şi se înapoie cu mâna întinsă spre Villefort, care-i
urmărise toate mişcările cu o uimire din care încă nu-şi revenise.
— O, dragul meu Gérard, spuse el tânărului, privindu-l cu un zâmbet
a cărui expresie putea fi definită anevoie, ştii că nu ai aerul de a fi
încântat că mă vezi?
— Ba da, tată, glăsui Villefort, sunt încântat, dar mă aşteptam aşa
de puţin la vizita dumitale, încât ea m-a cam uluit.
— Dragul meu, urmă domnul Noirtier, aşezându-se, cred că şi eu aş
putea, să-ţi spun la fel. Cum, îmi anunţi logodna la Marsilia pentru 28 fe-
bruarie, iar la 3 martie eşti la Paris?
— Tată, nu te plânge că sunt aici, spuse Gérard, apropiindu-se de
domnul Noirtier, căci am venit pentru dumneata, iar călătoria mea te va
salva poate.
— Serios? spuse domnul Noirtier, întinzându-se molatic în jilţ;
serios? Ia povesteşte-mi, domnule magistrat. E desigur ceva serios.
— Tată, ai auzit vorbindu-se de un club bonapartist care-şi ţine şe-
dinţele în strada Saint-Jacques?
— Numărul 53? Da, eu sunt vice-preşedintele lui.
— Tată, sângele dumitale rece mă înfioară.
— Ce vrei, dragul meu, când ai fost proscris de montagnarzi, când ai
ieşit din Paris într-o căruţă cu fân, când ai fost fugărit prin câmpiileBor-
deaux-ului de copoii lui Robespierre, asta te oţeleşte pentru multe. Conti-
nuă deci. Ei, ce s-a petrecut la clubul din strada Saint-Jacques?
— A fost chemat acolo generalul Quesnel, şi generalul Quesnel, —plecat la 9 seara de la el de-acasă, — a fost regăsit a treia zi în Sena.
— Şi cine ţi-a povestit istoria asta hazlie?
— Însuşi regele, domnule.
— Ei, bine, eu în schimbul poveştii dumitale, continuă Noirtier, îţi voi
comunica o veste.
— Cred că ştiu, tată, ce vrei să-mi spui...
— A, ştii de debarcarea Maiestăţii sale Împăratul?
— Tăcere, tată, te rog, mai întâi pentru dumneata, şi apoi pentru mi-
ne. Da, cunoşteam vestea şi o cunoşteam chiar înaintea dumitale, căci
de trei zile gonesc nebun de la Marsilia la Paris, cu ciuda că nu pot
trimite la 200 de leghe înaintea mea gândul care îmi frige mintea.
— De acum trei zile? Eşti nebun. Acum trei zile împăratul nu era îm-
barcat.
— N-are a face, ştiam proiectul.
— Ei, cum?
— Printr-o scrisoare care ţi-era adresată din insula Elba.
— Mie?
— Dumitale, şi pe care am surprins-o în portofelul mesagerului.
Dacă scrisoarea cădea în mâinile altcuiva, în ceasul acesta, tată, ai fi fost
poate împuşcat.
Părintele lui Villefort începu să râdă.
— Haide, haide, spuse el, se pare că Restauraţia a învăţat de la imp-
riu modul de a rezolva grabnic chestiunile... Împuşcat, dragul meu? Ce
pripit eşti! Dar unde e scrisoarea? Te cunosc prea bine ca să mă tem că
ai lăsat-o pe undeva.
— Am ars-o, de teamă să nu rămână vreun crâmpei, căci scrisoarea
însemna condamnarea dumitale.
— Şi pierzania viitorului dumitale, răspunse Noirtier cu răceală. Da,
înţeleg, dar n-am motive să mă tem.
— Fac mai mult decât atât, domnule, te salvez.
— La naiba, chestia devine mai dramatică: explică-te.
— Domnule, revin la clubul din strada Saint-Jacques.
— Se pare că clubul acesta stă în sufletul domnilor de la poliţie. De
ce nu l-au căutat mai bine? L-ar fi găsit.
— Nu l-au găsit, dar sunt pe urma lui.
— Ştiu, ăsta e cuvântul consacrat: când poliţia rămâne de ruşine
spune că e pe urme, iar guvernul aşteaptă liniştit ziua când ea va veni să
spună, cu urechile plecate, că urma e pierdută.
— Da, dar a fost găsit un cadavru. Generalul Quesnel a fost ucis şi,
în toate ţările din lume, aceasta se numeşte crimă.
— Crimă, zici? Nimic nu dovedeşte că generalul a fost victima unei
crime. Zilnic se găsesc în Sena oameni care s-au aruncat din desperare,
care s-au înecat, neştiind să înoate.
— Tată, ştii foarte bine că generalul nu s-a înecat din desperare şi
că nu se scălda nimeni în Sena în luna ianuarie. Nu, nu tăgădui, moartea
aceasta poartă calificativul de crimă.
— Şi cine a calificat-o astfel?
— Chiar regele.
— Regele? Îl credeam destul de filosof ca să înţeleagă că, în politică,nu există crimă. În politică, dragul meu, ştii ca şi mine că nu există oa-
meni, ci idei. Nu sentimente, ci interese. În politică nu se ucide un om, se
suprimă un obstacol, atâta tot. Vrei să ştii cum s-au petrecut lucrurile. Ei
bine, am să-ţi spun. Credeam că putem să contăm pe generalul Quesnel,
fiindcă ne fusese recomandat de pe insula Elba. Unul dintre noi, se duce
la el şi îl invită să vină în strada Saint-Jacques, la o adunare unde va găsi
prieteni. El vine şi i se desfăşoară tot planul; plecarea din insula Elba, de-
barcarea proiectată. Apoi, după ce el a ascultat totul, a auzit totul, când
nu mai avea ce afla, răspunde că este regalist. Fiecare e pus să facă un
jurământ, el îl face, dar cu atâta rea voinţă, încât însemna mai degrabă
a-l ispiti pe Dumnezeu. Cu toate acestea, generalul a fost lăsat să iasă
liber, absolut liber. Acasă nu s-a mai întors. Ce vrei, dragul meu? De la
noi a plecat, dar o fi greşit drumul, atâta tot. Crimă! Nu zău, mă uimeşti,
Villefort. Dumneata, substitut de procuror regal, construind o acuzare pe
dovezi aşa de şubrede... Mi-a venit mie vreodată în gând să-ţi spun, când
îţi exerciţi meseria de regalist şi faci să se taie capul unuia dintre ai mei:
"Fiule, ai săvârşit o crimă?" Nu. Am spus: "Foarte bine, domnule, ai
combătut victorios. Mâine revanşa."
— Dar, tată, ia seama, revanşa aceasta va fi grozavă, când ne-o
vom lua noi.
— Nu te înţeleg.
— Te bizui pe întoarcerea uzurpatorului?
— Mărturisesc.
— Te înşeli, tată. Nu va face nici zece leghe în interiorul Franţei fără
să fie urmărit, fugărit, prins ca o fiară.
— Dragul meu, împăratul este în momentul acesta pe drumul spre
Grenoble, la 10 sau la 12 va fi la Lyon, şi la 20 sau 25 la Paris.
— Populaţia se va ridica...
— Pentru a veni în întâmpinarea lui.
— N-are cu el decât câţiva oameni şi se vor trimite contra lui
armate.
— Care vor forma o escortă pentru intrarea în capitală. Nu zău,
dragă Gérard, nu eşti decât un copil. Te crezi bine informat, pentru că un
telegraf îţi spune, la trei zile după debarcare: "Uzurpatorul a debarcat la
Cannes, cu câţiva oameni; suntem în urmărirea lui." Dar unde c? Ce
face? Habar nu ai. E urmărit, atâta ştii. Ei bine, va fi urmărit astfel până
la Paris, fără să se tragă un foc.
— Grenoble şi Lyonul sunt oraşe fidele, care-i vor opune o barieră de
netrecut.
— Grenoble îi va deschide porţile cu entuziasm. Lyonul întreg va
veni să-l întâmpine. Crede-mă, suntem tot atât de bine informaţi ca şi
voi, iar poliţia noastră preţuieşte cât a voastră. Vrei o dovadă? Vroiai
să-mi ascunzi călătoria dumitale şi totuşi am ştiut de sosirea dumitale la
o jumătate de oră după ce ai trecut bariera. Nu i-ai dat adresa decât
vizitiului. Ei bine, îţi cunosc adresa, şi dovada este că vin exact în
momentul când te aşezi la masă. Sună deci, şi cere încă un tacâm. Vom
mânca împreună.
— Într-adevăr, răspunse Villefort, privindu-şi părintele cu uimire; în-
tr-adevăr, îmi pari bine informat.
— Ei, doamne, lucrul e foarte simplu. Voi, care ţineţi puterea, nu
aveţi decât mijloacele pe care le dă banul. Noi, care o aşteptăm, le avem
pe acelea pe care le dă devotamentul.
— Devotamentul? întrebă Villefort râzând.
— Da, devotamentul, aşa se numeşte în termeni cinstiţi ambiţia
care nădăjduieşte.
Şi părintele lui Villefort întinse singur mâna spre cordonul soneriei
pentru a chema servitorul, pe care nu-l chema fiul.
Villefort îi opri braţul.
— Stai, tată, încă un cuvânt, glăsui tânărul.
— Spune.
— Oricât de prost organizată ar fi poliţia regelui, ea ştie totuşi un a-
mănunt grozav.
— Care?
— Semnalmentele omului care, în dimineaţa zilei când a dispărut
generalul Quesnel, s-a prezentat la el.
— A, isteaţa poliţie ştie asta? Şi care sunt acestea?
— Tenul brun, păr, favoriţii şi ochi negri, redingotă albastră încheiată
până la bărbie, rozeta de ofiţer al Legiunii de onoare la butonieră, pălărie
cu boruri largi şi baston de trestie.
— Aha, ştie asta? spuse Noirtier. Şi de ce atunci nu a pus mâna pe
om?
— Pentru că l-a pierdut ieri sau alaltăieri la colţul străzii Coq-Héron.
— Când îţi spuneam cu că poliţia voastră este o proastă...
— Da, dar dintr-un moment într-altul poate să-l găsească.
— Da, spuse Noirtier, privind cu nepăsare în juru-i. Da, dacă omul
n-ar fi înştiinţat; dar este, şi, adăugă el zâmbind, îşi va schimba
fizionomia şi costumul.
Rostind cuvintele acestea, el se ridică, îşi scoase redingota şi
cravata, se îndreptă spre o masă pe care erau pregătite toate obiectele
de toaletă ale fiului său, luă un brici, îşi săpuni chipul şi, cu o mână
perfect sigură, dădu jos favoriţii compromiţători care ofereau poliţiei un
document aşa de preţios.
Villefort îl privea cu o groază în care intra şi admiraţie.
După retezarea favoriţilor, Noirtier dădu părului altă formă; luă, în
locul cravatei negre, una colorată, care se afla deasupra unui geamantan
deschis; îmbrăcă, în locul redingotei albastre, încheiată până la gât, o re-
dingotă cafenie şi răscroită a lui Villefort; încercă la oglindă pălăria cu
boruri întoarse a tânărului, păru mulţumit de cum îi venea şi, lăsându-şi
bastonul de trestie în colţul căminului unde-l pusese, făcu să şuiere în
mâna-i nervoasă o nuieluşă de bambus cu care elegantul substitut
dădea mersului său acea dezinvoltură ce forma una din calităţile-i de
seamă.
— Ei, spuse el, întorcându-se spre fiul său, după ce transformarea fu
gata, crezi că poliţia ta mă recunoaşte acum?
— Nu, tată, îngăimă Villefort. Cel puţin aşa nădăjduiesc.
— Acum, dragă Gérard, continuă Noirtier, mă încred în prudenţa ta
pentru a face să dispară toate lucrurile astea pe care ti le las în grijă.
— O, fii liniştit, tată, spuse Villefort.
— Da, da! Acum cred că tu ai dreptate şi că se prea poate, într-ade-
văr, să-mi fi salvat viaţa. Dar fii pe pace, îţi voi înapoia serviciul curând.
Villefort clătină din cap.
— Nu eşti convins?
— Nădăjduiesc, cel puţin, că te înşeli.
— Ai să-l mai vezi pe rege?
— Poate.
— Vrei să treci în ochii lui drept profet?
— Tată, profeţii nenorocirii sunt rău veniţi la curte.
— Da, dar într-o zi sau alta li se face dreptate. Şi, presupunând o a
doua Restauraţie, vei trece atunci drept un om mare.
— Spune-i acestea: "Sire, sunteţi înşelat asupra spiritului armatei.
Cel pe care îl numiţi la Paris căpcăunul din Corsica şi căruia la Nevers i
se mai spune uzurpatorul, se numeşte de pe acum la Lyon, Bonaparte, şi
la Grenoble, Împăratul. Îl crezi fugărit, urmărit. El merge, se repede ca
vulturul pe care-l readuce. Soldaţii pe care îi crezi agonizând de foame,
frânţi de oboseală, gata să dezerteze, sporesc ca atomii de zăpadă în
jurul fulgului care se precipită. Sire, pleacă. Lasă Franţa în mâna
adevăratului ei stăpân care n-a cumpărat-o, ci a cucerit-o. Pleacă, sire,
nu pentru că te-ar paşte vreun pericol, — adversarul vostru este
de-ajuns de tare ca să vă graţieze, ci pentru că ar fi umilitor pentru un
nepot al Sfântului Ludovic să-şi datoreze viaţa omului de la Arcole, de la
Marengo şi de la Austerlitz. Spune-i astea, Gérard, sau, mai bine zis,
pleacă, nu-i spune nimic; tăinuieşte-ţi călătoria. Nu te lăuda cu ce-ai
venit să faci şi cu ce-ai făcut la Paris. Reia-ţi postul, întoarce-te la
Marsilia noaptea, intră la tine printr-o uşă dosnică şi rămâi acolo,
cuminte, umil, neştiutor mai cu seamă inofensiv, căci, de data aceasta îţi
jur, vom proceda cu oameni viguroşi, care-şi cunosc duşmanii. Du-te, fiul
meu, du-te, dragă Gérard, şi, în schimbul supunerii faţă de ordinele
părinteşti sau, dacă preferi, în schimbul respectului pentru sfaturile unui
prieten, te vom menţine la locul tău. Va fi, adăugă Noirtier zâmbind, un
mijloc pentru tine de a mă salva încă o dată dacă bascula politică te va
readuce pe tine sus, şi pe mine jos. Adio, dragă Gérard. La viitoarea ta
călătorie, să tragi la mine.
Şi Noirtier ieşi cu liniştea care nu-l părăsise o clipă cât ţinuse anevo-
ioasa conversaţie.
Palid şi agitat, Villefort alergă la fereastră, desfăcu perdeaua şi îl
văzu trecând calm, netulburat, printre doi sau trei oameni cu înfăţişare
suspectă, ascunşi la colţul străzilor, şi care stăteau poate acolo ca să-l
aresteze pe omul cu favoriţi negri, cu redingotă albastră şi cu pălărie cu
boruri late.
Villefort rămase astfel în picioare, respirând greu, până când
părintele său dispăru la răspântia Bussy. Atunci se năpusti asupra
obiectelor părăsite de el, băgă în fundul geamantanului cravata neagră
şi redingota albastră, mototoli pălăria pe care o vârî jos, într-un dulap,
rupse bastonul de trestie în trei, aruncându-l în foc, îşi puse o şapcă de
voiaj, chemă valetul, îi interzise cu o privire ploaia de întrebări pe care
acesta se simţea îmboldit să le pună, plăti nota hotelului, sări în trăsura
care-l aştepta pregătită, află la Lyon că Bonaparte intrase în Grenoble şi,în mijlocul agitaţiei care domnea pe tot cuprinsul drumului, sosi la
Marsilia, stăpânit de toţi fiorii care intră în inima omului dimpreună cu
ambiţia şi cu cele dintâi onoruri.